sâmbătă, 28 septembrie 2013

Serbia, le celebrazioni costantiniane e le difficoltà nel dialogo

Patriarchi e vescovi delle Chiese ortodosse si
incontreranno dopo decenni e le premesse non sono delle migliori


RAFFAELE GUERRA
ROMA

Dal 4 al 9 ottobre la Serbia ospiterà a Belgrado, Nis e Podgorica il grande meeting costantiniano per commemorare i 1700 anni dal cosiddetto Editto di Milano del 313, con il quale, secondo la vulgata, l’imperatore Costantino donò ai cristiani la libertà di culto. L’evento si configura come una grande kermesse alla quale parteciperanno la maggior parte dei primati delle chiese ortodosse: Bartolomeo di Costantinopoli, Cirillo di Mosca, Teofilo di Gerusalemme, Crisostomo di Cipro e Sava di Varsavia, insieme, ovviamente, al patriarca serbo Irinej. A questi, si aggiungeranno vari arcivescovi, vescovi e delegati di altre Chiese ortodosse, insieme ai rappresentanti delle Chiese orientali non-calcedoniane (come, ad esempio, il Patriarcato copto-ortodosso di Alessandria d’Egitto), delle Chiese riformate e del Vaticano.

Proprio un anno fa, durante la preparazione del meeting, il Santo Sinodo della Chiesa serba oppose un netto rifiuto alla presenza del pontefice romano, mettendo in difficoltà il patriarca Irinej che si era pubblicamente dichiarato a favore. Il nodo ufficiale irrisolto rimaneva quello della preghiera sulla tomba del cardinale Alojzije Stepinac, che Benedetto XVI aveva annunciato proprio per la sua andata in Serbia. Ad ogni modo, una delegazione ambrosiana guidata dall’arcivescovo di Milano Angelo Scola ha visitato la Serbia per celebrare l’editto costantiniano dal 20 al 22 settembre scorsi, incontrando anche Irinej nella sede del Patriarcato.

Il meeting di ottobre, però, avrà come protagonisti i primati ortodossi. L’influenza del patriarca russo Cirillo sulla Chiesa serba è forte; circa un anno fa, proprio Irinej aveva ammesso il niet opposto dal suo omologo russo sulla presenza del pontefice romano in Serbia. Comunque, in questo caso saranno rispettati i ruoli storici: il momento clou del meeting costantiniano sarà guidato dal patriarca ecumenico Bartolomeo, con la Divina Liturgia che presiederà domenica 6 ottobre davanti alla nuova chiesa dei Santi Costantino ed Elena di Nis, città natale dell’imperatore romano.


Le distanze e i conflitti tra i primati ortodossi, però, rimangono; tanto che il meeting rischia di essere una semplice convention di alti dignitari ecclesiastici. Il grande fallimento, infatti, consiste nell’aver mancato di organizzare anche solo un momento di dibattito formale tra i soli rappresentanti ortodossi.

A destare curiosità è soprattutto l’incontro, se avverrà, fra i due primati “maggiori”: il patriarca di Costantinopoli e quello di Mosca, dopo che Bartolomeo si è rifiutato di partecipare ai festeggiamenti in Russia, Ucraina e Bielorussia per i 1025 anni del Battesimo della Rus’, all’inizio di agosto. A questo si è aggiunto un forte incidente diplomatico: la delegazione costantinopolitana è stata ritirata prima della fine dei festeggiamenti a causa di una brutta sorpresa: i diplomatici, dell’esarcato di Costantinopoli per le chiese russe in Europa occidentale, si sono incrociati con il metropolita Tichon, a capo della Orthodox Church of America, chiesa che il Patriarcato di Costantinopoli non ha mai riconosciuto ufficialmente, al contrario delle altre chiese ortodosse. Nonostante i rappresentanti di Costantinopoli siano rimasti alla concelebrazione nella Chiesa del Salvatore di Mosca, hanno poi ritirato la loro presenza, rifiutandosi di concelebrare anche a Kiev e Minsk, dove i festeggiamenti si sono conclusi.


Il conflitto tra Mosca e Costantinopoli, però, ha avuto anche un risvolto pressoché personale tra i due patriarchi, e neanche di alto livello. Cirillo, infatti, dopo le celebrazioni nella cattedrale moscovita ha fatto distribuire un testo in solidarietà ai cristiani perseguitati nel mondo, chiedendo ai primati presenti di firmare. L’azione ha irritato non poco Bartolomeo, il quale non era stato neanche informato di tale intenzione: così, tanto i rappresentanti del trono ecumenico che quelli della chiesa d’Albania, facente capo a Costantinopoli, si sono rifiutati di firmare. È evidente che Cirillo di Mosca, a capo di una chiesa potente e oltremodo ricca, tenta da anni di ritagliarsi un ruolo egemone sia nella galassia ortodossa quanto sulla scena globale dei leader religiosi. Questo richiede freddezza e affronti tanto verso la Santa Sede romana che verso quella costantinopolitana, da dove il patriarca Bartolomeo evidentemente non sta al gioco. A questo punto, alcuni si aspettano una prossima “mossa” di Bartolomeo, e la scacchiera potrebbe essere proprio la festa serba.


Bisogna tenere da conto anche le recenti prese di distanza dal movimento ecumenico del Patriarca di Costantinopoli. L’evento costantiniano, infatti, è anche un momento  di incontro fra diverse confessioni cristiane. Lo scorso 21 settembre, in occasione di una visita a Istanbul del patriarca bulgaro Neofito, Bartolomeo ha dichiarato pubblicamente: “Noi non stiamo tradendo l’Ortodossia, come qualcuno ci accusa di fare. Né appoggiamo concezioni ecumenistiche, ma proclamiamo agli eterodossi e a tutti la verità dell’Ortodossia”.
Ad un pubblico occidentale dichiarazioni del genere possono apparire strane, data la frequente presenza di Bartolomeo in Vaticano, ma rappresentano bene la “doppia retorica” di Costantinopoli in merito all’ecumenismo. Il Patriarca, infatti, deve comunque fare i conti con un popolo di laici, chierici e monaci ortodossi, soprattutto in Grecia, che, tanto nelle giurisdizioni “in resistenza” e vecchio-calendariste quanto nelle Chiese storiche, sono contrari al movimento ecumenico. Proprio sul monte Athos, Bartolomeo  ha il fronte aperto dal monastero di Esphigmenou, contrario all’ecumenismo, che dal 2009 resiste anche con molotov e lanci di pietre ai tentativi patriarcalidi sfrattare manu militari i monaci che rifiutano di commemorare Bartolomeo. La protesta, iniziata nel 1967 per una visita a Istanbul di Paolo VI, va ancora avanti e conta anche un morto: un monaco venticinquenne ucciso dalla polizia nel 2009 mentre tentava di procurare i viveri ai confratelli barricati nell’edificio.


C’è, inoltre, la questione romena. Il Patriarcato di Bucarest non è stato invitato alle celebrazioni costantiniane: a pesare è l’annosa questione delle minoranze valacca e romena in Serbia, per la maggior parte addossate al confine con la Romania. Sembra un assurdo, ma valacchi e romeni possono considerarsi due differenti minoranze etniche in Serbia: gli uni considerano come la propria madrepatria Belgrado, gli altri Bucarest. Anche da un punto di vista statistico sono tenuti separati: i romeni sono 31 mila, i valacchi 41 mila. La questione è uno degli spettri ingombranti della nostra Europa: solo il 28 marzo 2012 la Romania ha tolto il suo veto sull’ingresso nell’Unione Europea della Serbia, accusata in passato di violare i diritti civili delle due minoranze. Se da un punto di vista politico la questione sembrerebbe risolta, non lo è dal punto di vista ecclesiastico. Sebbene, infatti, valacchi e romeni di Serbia appartengano rispettivamente alla diocesi serba e a quella romena, Belgrado accusa Bucarest di aver sconfinato anche in territori dove vivono cittadini di etnia serba.
E’ dunque un’Ortodossia divisa, conflittuale, ambigua quella che si presenterà a festeggiare in Serbia i 1700 anni dell’Editto di Milano.


Un’Ortodossia “ufficiale” che, dopo le violenze subite nel Novecento, non ha ancora fatto i conti né con il Secolo Breve, né con la modernità, né tantomeno con se stessa. L’evento si prospetta, nel migliore dei casi, come una kermesse di alti dignitari ecclesiastici con mezzi sorrisi e strette di mano. Quegli stessi primati che non riescono a venire a capo delle mille lotte personalistiche e interessate che li dividono. Il panorama attuale dell’Ortodossia tutta, infatti, sembra davvero quello che si prospetterebbe dopo una grande esplosione, in cui è estremamente difficile, se non quasi impossibile, ricomporre tutti i pezzi in un unico corpo.

Sursa:http://vaticaninsider.lastampa.it/ 

miercuri, 25 septembrie 2013

Despre detaşare, avva Agathon

Avva Agathon a fost un călugăr itinerant. A fost un monah
care a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a evita ataşamentul faţă de un loc anume. S-a mutat de fiecare dată când a simţit pericolul de a se lega în vreun fel de cele trecătoare. Apoftegma 6 ni-l prezintă într-o astfel de situaţie. A construit o chilie împreună cu ucenicii săi, dar, după prima săptămână, când a văzut că nu sporesc duhovniceşte, a cerut fraţilor să plece cu toţii în alt loc. Cei care depuseseră efort pentru a ridica acea chilie s-au tulburat. Au adus două argumente împotriva iniţiativei bătrânului: pe de o parte, ce rost are atâta muncă, dacă oricum nu se folosesc de roadele muncii, iar pe de altă parte, sminteala pe care o pot provoca oamenilor prin nestatornicia lor. Bătrânul nu răspunde la prima interogaţie (o consideră poate prea slabă), dar îl atenţionează pe frate că pe lângă cei care se vor sminti vor fi şi unii care vor zice: „Fericiţi aceştia, căci pentru Dumnezeu s-au mutat şi au dispreţuit tot ce-i lumesc“. Apoi a conchis: „Cine vrea să vină, să vină, eu plec de îndată“. Atunci fraţii au înţeles şi şi-au cerut iertare de la bătrân, rugându-l să călătorească împreună cu dânsul.

Am putea numi apoftegma aceasta „despre detaşare“, deoarece avva Agathon, aşa cum este el portretizat în Pateric, este imaginea cuiva care nu s-a lipit de vreun loc sau de vreo posesiune. Toată încrederea lui a fost în ajutorul şi susţinerea lui Dumnezeu. Să trăieşti astfel înseamnă să iei cât se poate de în serios cuvintele Mântuitorului „Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerului că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?… Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei“ (Matei 6, 25-26; 33-34).

Aşa trăiau avva Agathon şi pustnicii din pustia egipteană. Lăsau în seama lui Dumnezeu tot ce poate fi socotit grijă lumească. Începând chiar cu una dintre nevoile umane primare: nevoia de adăpost. De fapt, el face un pas mai departe faţă de ceilalţi asceţi ai deşertului. Cu toţii au venit în pustie mânaţi de dragostea lui Dumnezeu, căruia s-au dedicat şi de care au ajuns să depindă. Dar şi acolo, în condiţiile cele mai aspre, poţi ceda unui anumit confort care să se pună în calea sporirii tale duhovniceşti. Iar dacă Duhul este pe primul loc, celelalte renunţări nu sunt imposibile.

Trăind astfel, ajungi de neînţeles chiar pentru cei apropiaţi. La fel se întâmplă şi cu avva Agathon, căruia ucenicii nu-i înţeleg decizia şi se tulbură. Nu pricep nici rostul efortului depus şi se tem de judecata comunităţii. Bătrânul nu-i contrazice, într-adevăr unii se vor scandaliza văzându-le nestatornicia, dar se vor găsi mereu oameni care vor avea folos duhovnicesc văzând că inima pustnicilor e alipită de Dumnezeu, şi nu de cele vremelnice. Altfel spus, orice medalie are şi revers. Orice acţiune are susţinători, dar şi detractori. În jocul de aplauze şi huiduieli trebuie să fii cu inima curată. De aceea bătrânul nu se tulbură când se vede neînţeles chiar de ucenicii săi, ci le spune: „Cine vrea să vină, să vină, eu plec de îndată!“ Dumnezeu a lucrat însă la inimile ucenicilor, care, văzându-l pe bătrân neschimbat în decizia de a pleca, îi cer să îl însoţească.

Două sunt lucrurile majore pe care le putem învăţa din această a şasea apoftegmă despre avva Agathon. Pe de o parte, bătrânul este model desăvârşit de detaşare faţă de cele trecătoare. Pe de altă parte, tot el ne învaţă că trebuie să răbdăm judecăţile celorlalţi: fără împotriviri şi fără să încercăm cu orice preţ să le fim pe plac. 


(Articol publicat în "Ziarul Lumina" din data de 25 septembrie 2013)

marți, 24 septembrie 2013

Un tânăr fără speranţă nu este tânăr, a îmbătrânit prea repede!

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc

la întâlnirea papei cu tinerii
Largo Carlo Felice, Cagliari,
duminică, 22 septembrie 2013


Dragi tineri din Sardinia!

Se pare că sunt câţiva tineri aici, nu-i aşa? Câţiva! Câţiva sau mulţi? Sunt mulţi!
Mulţumesc că aţi venit mulţi la această întâlnire! Şi mulţumesc “purtătorilor de cuvânt”. Văzându-vă, mă face să mă gândesc la Ziua Mondială a Tineretului de la Rio de Janeiro: unii dintre voi eraţi acolo, dar mulţi cu siguranţă aţi urmărit la televizor sau pe internet. A fost o experienţă foarte frumoasă, o sărbătoare a credinţei şi a fraternităţii, care umple de bucurie. Aceeaşi bucurie pe care o simţim astăzi. Îi mulţumim Domnului şi Fecioarei Maria, Stăpâna Noastră de Bonaria: ea este cea care ne-a făcut să ne întâlnim aici. Rugaţi-vă des ei, este o mamă bună, vă asigur de asta! Unele din “întrebările” [it. pregunte] voastre, din întrebări… dar, şi eu vorbesc un dialect aici! Unele din întrebările voastre sunt pe aceeaşi direcţie. Eu mă gândesc la Evanghelia de pe malul lacului Galileii, unde trăiau şi lucrau Simon – pe care Isus îl va numi după aceea Petru – şi fratele său Andrei, împreună cu Iacob şi Ioan, şi ei fraţi, cu toţii pescari. Isus este înconjurat de mulţimea care voia să asculte cuvântul său; îi vede pe acei pescari lângă bărci în timp ce-şi curăţau năvoadele. Urcă în barca lui Simon şi îi cere să se îndepărteze un pic de ţărm şi astfel, stând aşezat în barcă, vorbeşte oamenilor; Isus, în barcă, vorbeşte oamenilor. Când a terminat, îi spune lui Simon să înainteze în larg şi să arunce năvoadele. Această cerere este o încercare pentru Simon – auziţi bine cuvântul: o “încercare” – pentru că el şi ceilalţi tocmai se întorseseră după o noapte de pescuit care a mers rău. Simon este un om practic şi sincer şi îi spune imediat lui Isus: “Învăţătorule, ne-am trudit toată noaptea şi nu am prins nimic”.
1. Acesta este primul punct: experienţa eşecului. În întrebările voastre era această experienţă: sacramentul Mirului – cum se cheamă acest sacrament? Mirul… nu-i aşa! S-a schimbat numele: “Sacramentul lui adio”. Primesc acesta şi pleacă din Biserică: e adevărat sau nu? Aceasta este o experienţă de eşec. Cealaltă experienţă de eşec: tinerii care nu sunt în parohie: aţi vorbit despre asta, voi. Această experienţă a eşecului, ceva care merge rău, o dezamăgire. În tinereţe sunteţi proiectaţi înainte, dar uneori se întâmplă să trăiţi un eşec, o frustrare: este o încercare, şi este importantă! Şi acum eu vreau să vă pun o întrebare vouă, dar nu răspundeţi cu glas tare, ci în tăcere. Fiecare în inima sa să se gândească, gândiţi-vă la experienţele de eşec pe care voi le-aţi experimentat, gândiţi-vă. Este sigur: cu toţii avem astfel de experienţe, cu toţii avem.
În Biserică avem de atâtea ori această experienţă: preoţii, cateheţii, animatorii se străduiesc mult, dedică atâtea energii, se implică total, şi la sfârşit nu văd rezultate mereu corespunzătoare eforturilor lor. Au spus asta şi “purtătorii voştri de cuvânt”, în primele două întrebări. Făceau referinţă la comunităţile în care credinţa apare un pic stinsă, nu mulţi credincioşi participă activ la viaţa Bisericii, se văd creştini uneori obosiţi şi trişti şi mulţi tineri, după ce au primit Mirul, pleacă. Sacramentul de rămas bun, de adio, aşa cum am spus eu. Este o experienţă de eşec, o experienţă care ne lasă goi, ne descurajează. Este adevărat sau nu? [Da, răspund tinerii] Este adevărat sau nu? [Da, răspund iarăşi].
2. În faţa acestei realităţi, pe bună dreptate voi vă întrebaţi: ce anume putem face? Desigur un lucru care nu trebuie făcut este acela de a vă lăsa învinşi de pesimism şi de neîncredere. Creştini pesimişti: este urât acest lucru! Voi tinerii nu puteţi şi nu trebuie să fiţi fără speranţă, speranţa face parte din fiinţa voastră. Un tânăr fără speranţă nu este tânăr, a îmbătrânit prea repede! Speranţa face parte din tinereţea voastră! Dacă voi nu aveţi speranţă, gândiţi-vă serios, gândiţi-vă serios… Un tânăr fără bucurie şi fără speranţă este îngrijorător: nu este un tânăr. Şi atunci când un tânăr nu are bucurie, când un tânăr simte neîncrederea vieţii, când un tânăr pierde speranţa, unde merge să găsească un pic de linişte, un pic de pace? Fără încredere, fără speranţă, fără bucurie? Voi ştiţi, aceşti vânzători de moarte, cei care vând moarte îţi oferă un drum pentru momentul când voi sunteţi trişti, fără speranţă, fără încredere, fără curaj! Te rog, nu vinde tinereţea ta acestora care vând moarte! Voi mă înţelegeţi ce vorbesc! Voi toţi înţelegeţi asta: nu vindeţi!
Să ne întoarcem la scena din Evanghelie: Petru, în acel moment critic, se joacă pe sine însuşi. Ce anume ar fi putut să facă? Ar fi putut să cedeze oboselii şi neîncrederii, gândind că este inutil şi că este mai bine să se retragă şi să meargă acasă. În schimb ce face? Cu curaj, iese din el însuşi şi alege să se încreadă în Isus. Spune: “Bine: la cuvântul tău voi arunca năvoadele”. Atenţie! Nu spune: după forţele mele, după calculele mele, după experienţa mea de pescar expert, ci “La cuvântul tău”, la cuvântul lui Isus! Şi rezultatul este o pescuire incredibilă, năvoadele se umplu, aşa încât aproape că se rupeau.
Acesta este al doilea punct: încrederea în Isus, încrederea în Isus. Şi când spun acest lucru, eu vreau să fiu sincer şi să vă spun: eu nu vin aici să vă vând o iluzie. Eu vin aici să spun: există o Persoană care poate să te ducă înainte: încrede-te în el! Este Isus! Încrede-te în Isus! Şi Isus nu este o iluzie! Încredere în Isus. Domnul este mereu cu noi. Vine pe malul mării vieţii noastre, se apropie de eşecurile noastre, de fragilitatea noastră, de păcatele noastre, pentru a le transforma. Nu încetaţi niciodată să vă repuneţi în joc, ca nişte buni sportivi – unii dintre voi ştiu bine asta din experienţă – care ştiu să înfrunte truda antrenamentului pentru a obţine rezultate! Dificultăţile nu trebuie să vă înspăimânte, ci să vă determine să mergeţi mai departe. Să simţiţi adresate vouă cuvintele lui Isus: Înaintaţi în larg şi aruncaţi năvoadele, tineri din Sardinia! Înaintaţi în larg! Fiţi tot mai docili faţă de cuvântul Domnului: el, cuvântul său, urmarea lui face rodnică angajarea voastră de mărturie. Când eforturile pentru a trezi credinţa printre prietenii voştri par inutile, ca truda nocturnă a pescarilor, amintiţi-vă că se schimbă totul cu Isus. Cuvântul Domnului a umplut năvoadele şi cuvântul Domnului face eficace munca misionară a discipolilor. A-l urma pe Isus este angajant, înseamnă a nu vă mulţumi cu ţinte mici, de importanţă modestă, ci a ţinti sus cu curaj!
Nu este bine – nu este bine – a ne opri la acel “n-am prins nimic”, ci a merge mai departe, a merge la acel “înaintează în larg şi aruncă năvoadele” din nou, fără a înceta! Isus repetă asta fiecăruia dintre voi. Şi el e cel care va da forţa! Există ameninţarea plângerii, a resemnării. Astea le lăsăm celor care o urmează pe “zeiţa plângere”! Voi, o urmaţi pe “zeiţa plângere”? Vă plângeţi încontinuu, ca la un priveghi funebru? Nu, tinerii nu pot să facă asta! “Zeiţa plângere” este o înşelăciune: te face s-o iei pe drumul greşit. Când totul pare oprit şi stătut, când problemele personale ne neliniştesc, greutăţile sociale nu găsesc răspunsurile corespunzătoare, nu este bine să ne lăsăm învinşi. Drumul este Isus: a-l face să urce în “barca” noastră şi să înaintăm în larg cu El! El este Domnul! El schimbă perspectiva vieţii. Credinţa în Isus conduce la o speranţă care merge dincolo, la o certitudine întemeiată nu numai pe calităţile şi abilităţile noastre, ci pe cuvântul lui Dumnezeu, pe invitaţia care vine de la el. Fără a face prea multe calcule umane şi a nu vă preocupa să verificaţi dacă realitatea care vă înconjoară coincide cu siguranţele voastre. Înaintaţi în larg, ieşiţi din voi înşivă; a ieşi din mica noastră lume şi a ne deschide lui Dumnezeu, a ne deschide tot mai mult şi fraţilor. A ne deschide lui Dumnezeu ne deschide la alţii! A ne deschide lui Dumnezeu şi a ne deschide la alţii. A face paşi dincolo de noi înşine, mici paşi, dar faceţi-i. Mici paşi, ieşind din voi înşivă spre Dumnezeu şi spre ceilalţi, deschizând inima la fraternitate, la prietenie, la solidaritate.
3. Al treilea – şi termin: este un pic lung! -: “Aruncaţi-vă năvoadele pentru pescuit” (v. 4). Dragi tineri din Sardinia, al treilea lucru pe care vreau să vi-l spun, şi astfel răspund la celelalte două întrebări, este că şi voi sunteţi chemaţi să deveniţi “pescari de oameni”. Nu ezitaţi să vă dedicaţi viaţa voastră pentru a mărturisi cu bucurie Evanghelia, în special celor de vârsta voastră. Eu vreau să vă povestesc o experienţă personală. Ieri am avut a 60-a aniversare a zilei în care am auzit glasul lui Isus în inima mea. Dar acest lucru îl spun nu pentru ca să faceţi un tort, aici, nu, nu o spun pentru asta. Ci este o amintire: 60 de ani de la acea zi. Nu o uit niciodată. Domnul m-a făcut să simt cu putere că trebuia să merg pe drumul acela. Aveam 17 ani. Au trecut câţiva ani înainte ca această decizie, această invitaţie, să fie concretă şi definitivă. După ce au trecut atâţia ani cu câteva succese, de bucurie, dar atâţia ani de eşecuri, de fragilităţi, de păcat… 60 de ani pe drumul Domnului, în urma lui, alături de el, mereu cu el. Vă spun numai asta: nu mi-a părut rău! Nu mi-a părut rău! Dar de ce? Pentru că eu mă simt Tarzan şi sunt puternic pentru a merge înainte? Nu, nu mi-a părut rău pentru că mereu, chiar şi în momentele cele mai întunecate, în momentele de păcat, în momentele de fragilitate, în momentele de eşec, l-am privit pe Isus şi am avut încredere în el şi el nu m-a lăsat singur. Încredeţi-vă în Isus: el mereu merge înainte, el merge cu noi! Dar, auziţi, el nu dezamăgeşte niciodată. El este fidel, este un însoţitor fidel. Gândiţi-vă, aceasta este mărturia mea: sunt fericit de aceşti 60 de ani cu Domnul. Dar un lucru în plus: mergeţi înainte.
Am vorbit prea lung? [Nu, răspund tinerii] Să rămânem uniţi în rugăciune. Şi să mergem în această viaţă cu Isus: asta au făcut sfinţii.
Sfinţii sunt aşa: nu se nasc deja perfecţi, deja sfinţi! Devin sfinţi pentru că, asemenea lui Simon Petru, se încred în cuvântul Domnului şi “înaintează în larg”. Ţinutul vostru a dat atâtea mărturii, chiar recente: fericitele Antonia Mesia, Gabriela Sagheddu, Iozefina Nicoli; slujitorii lui Dumnezeu Edvige Carboni, Simonetta Tronci şi părintele Antonio Loi. Sunt persoane obişnuite, care în loc să se plângă, au “aruncat năvoadele pentru pescuit”. Imitaţi exemplul lor, încredinţaţi-vă mijlocirii lor şi fiţi mereu bărbaţi şi femei de speranţă! Fără plângeri! Fără descurajare! Fără a vă trânti la pământ, fără a merge să cumpăraţi mângâiere de moarte: fără! Mergeţi înainte cu Isus! El nu eşuează niciodată, el nu dezamăgeşte, el este leal!
Rugaţi-vă pentru mine! Şi sfânta Fecioară Maria să vă însoţească.
Înainte de binecuvântare, papa Francisc a adăugat aceste cuvinte:
Dragi tineri,
Înainte de a da binecuvântarea eu voiam să vă spun un alt lucru. Când eu spuneam să mergeţi înainte cu Isus, este pentru a construi, pentru a face lucruri bune, pentru a duce înainte viaţa, a-i ajuta pe alţii, pentru a construi o lume mai bună şi de pace. Dar există alegeri greşite, alegeri greşite, pentru că există alegeri de distrugere. Astăzi, în Pakistan, datorită unei alegeri greşite, de ură, de război, a fost făcut un atentat şi au murit 70 de persoane. Acest drum nu e bun, nu foloseşte. Numai calea păcii, care construieşte o lume mai bună! Dar dacă n-o faceţi voi, dacă n-o faceţi voi, n-o va face altul! Asta este problema, şi aceasta este întrebarea pe care v-o las: “Sunt dispus, sunt dispusă să iau un drum pentru a construi o lume mai bună?”. Numai asta. Şi să ne rugăm un Tatăl Nostru pentru toate aceste persoane care au murit în acest atentat din Pakistan. Tatăl Nostru…
Fie ca sfânta Fecioară Maria să ne ajute mereu să lucrăm pentru o lume mai bună, să luăm calea construirii, calea păcii, şi niciodată calea distrugerii şi calea războiului.
Să vă binecuvânteze Atotputernicul Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.
Vă rog, rugaţi-vă pentru mine. Şi la revedere!

luni, 16 septembrie 2013

Origen, primul mare exeget al Orientului

În timpul persecuţiei lui Septimiu Sever, apare în Alexandria, într-o familie de oameni cu viaţă aleasă,
un prunc care avea să pecetluiască pentru multe veacuri teologia noastră ortodoxă. Acesta este Origen, fiul evlaviosului Leonida şi al unei femei pioase căreia istoria nu i-a descoperit numele.

Origen făcea parte dintr-o familie numeroasă, fiind primul născut între cei şapte fraţi. Cu toate acestea, a avut parte de o educaţie cu totul aleasă, fundamentată îndeosebi pe învăţarea Sfintei Scripturi, lucru întărit şi susţinut de autoritatea tatălui. De la el, tânărul alexandrin a învăţat să-L iubească pe Hristos până la sacrificiu. Aşa se face că, în timpul unei persecuţii, Leonida a fost prins de autorităţi şi aruncat în temniţă pentru mărturisirea credinţei creştine. Deşi era numai un copil, Origen a dorit din tot sufletul să-şi însoţească părintele pe drumul martirajului său. El s-a hotărât să meargă la închisoarea unde era ţinut părintele său şi, dacă era nevoie, să moară împreună cu el. Pentru a-l opri, spune Eusebiu de Cezareea, mama sa i-a ascuns veşmintele, constrângându-l să rămână acasă. Tot Eusebiu mai spune că zelosul fiu i-ar fi scris tatălui înainte de execuţie îndemnându-l: „Ai grijă să nu-ţi schimbi gândul din cauza noastră!“ (Henri Crouzel, „Origen - personajul, exegetul, omul duhovnicesc, teologul“, Sibiu 1999, p. 47).
Din tinereţe - părinte şi învăţător

După moartea tatălui, Origen rămâne stâlpul familiei. Este nevoit să o sprijine pe mama sa şi să aibă grijă de cei şase fraţi mai mici. Cu toate că averea tatălui fusese confiscată de agenţii fiscului imperial, Origen intră în graţiile unei femei foarte bogate din Alexandria care-l susţine financiar pentru continuarea studiilor. În acest context, apare ereticul Paul care a încercat să-l ademenească cu vicleşugurile sale, însă nu reuşeşte să-l convingă să-şi părăsească credinţa în care se născuse.

La numai optsprezece ani, tânărul alexandrin preda gramatica în şcolile vremii, câştigând destul cât să-şi poată întreţine mama şi fraţii. Paralel cu educaţia laică, el se iniţiază şi în studiul Scripturii. Zilnic învăţa pe dinafară pasaje întregi pe care mai apoi le recita. Această deprindere o avea de la tatăl său, care socotea mai de folos Scriptura decât orice altă ştiinţă omenească. Eusebiu spune că „adeseori se apropia de copil când dormea şi-i descoperea cu respect pieptul ca şi cum un duh ar fi sălăşluit întrânsul şi-l săruta socotindu-se fericit că are un asemenea odor“ (Eusebiu de Cezareea, „Istoria bisericească“ - partea I, Bucureşti, 1987, p 226). Datorită acestei pasiuni evidente pentru cercetarea celor sfinte şi pentru propovăduirea adevărurilor bisericeşti, Origen a fost criticat vehement de un fost coleg de studii, pe nume Porfiriu, un anti-creştin convins, filosof neoplatonic, ucenic, biograf şi comentator a lui Plotin. Scrisese o lucrare imensă, de cincisprezece volume, împotriva credinţei celei drepte. El îi reproşa lui Origen că, în loc să-şi pună calităţile intelectuale în slujba filosofiei şi raţiunii eline, „îndată a trecut la felul de viaţă potrivit legilor... trăind după stilul vieţii creştine şi împotriva legilor, dar având concepţie grecească, cu privire la lucruri şi divinităţi; el dădea ca suport unor mituri străine elemente de cultură grecească. El era în contact continuu cu Platon, cu operele lui Numeniu, ale lui Cornin, ale lui Apolofan, ale lui Moderat, ale lui Nicomah. El se întreţinea cu oameni iscusiţi în operele pitagoricienilor; se folosea şi de cărţile lui Chairemon stoicul şi ale lui Cornutus. De la aceştia a cunoscut el metoda alegorică a misterelor greceşti pe care a adoptat-o scrierilor iudaice“ (Ibidem, p. 228).
A transformat filosofia în asceză

Pe când avea numai 18 ani, Origen a primit din partea episcopului Demetriu autoritatea de a conducere Şcoala din Alexandria. Din această postură trebuia să se achite de trei mari obligaţii: comportarea în timpul persecuţiei, împletirea învăţăturii de la catedră şi de la amvon cu viaţa personală şi variatele exigenţe ale auditorilor de la cursurile sale (Pr. prof. dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol. II, Bucureşti, 1985, p. 300).

Eusebiu spune că, în timpul persecuţiilor lui Aquila, guvernatorul Alexandriei, tânărul exeget a căpătat o faimă imensă, datorită dragostei arătate vădit celor care mergeau la martiriu. El îi vizita pe martiri în temniţă, la judecată şi chiar la moarte, de multe ori riscând să fie omorât cu pietre de mulţimile păgânilor. Datorită devotamentului celorlalţi, în jurul său s-au strâns numeroşi ucenici care aşteptau cuvânt de învăţătură şi povaţă de folos spre întărire şi credinţă. Din viaţa lui morală se desprindeau roadele celei mai curate filosofii, o filosofie trăită şi înţeleasă în sens ascetico-moal, un ethos înălţător spre viaţa veşnică mai ales prin martiraj (cf. Eusebiu de Cezareea, p. 227, nota 17). „Era de părere că creştinul trebuie să respecte tocmai acele cuvinte ale Mântuitorului care spun că nu este îngăduit să avem două haine şi nici încălţăminte şi că nu se cade să ne arătăm îngrijoraţi de ziua de mâine“ (Ibidem, p. 228). Motivat de aceste convingeri, ducea o viaţă extem de sobră „stând departe de orice pofte alimentare ale unui trai înbelşugat. Ziua întreagă ducea viaţă de aspră asceză iar cea mai mare parte din noapte o închina studierii Sfintei Scripturi, ducând viaţa cea mai filosofică cu putinţă, pe de o parte prin deprinderea posturilor, iar pe de altă parte prin scurtarea timpului de somn, nefolosindu-se din capul locului de nici un pat şi de nici o pernă, ci dormind numai pe pământul gol“ (Ibidem).

Printr-o astfel de viaţă, Origen îşi provoca ucenicii la întrecere. Era o adevărată lecţie practică la care veneau nu numai creştini, ci şi păgâni, atraşi de filosofia „noului avvă“. Învăţătura lui era pe cât se poate de simplă şi tot pe atât de practică.
Moştenirea lui Origen pentru Biserică

Datorită persecuţiilor lui Caracala, Origen a fost nevoit să părăsească Alexandria şi să se stabilească în Palestina, unde şi-a reluat activitatea învăţătorească. Aici, episcopii locului i-au dat cinstea să predice în biserică, deşi nu era hirotonit. În 231, a fost trimis cu anumite treburi în Grecia unde primeşte hirotonia întru preot, lucru contestat mai târziu de episcopul Demetriu.

Cu toate acestea, dincolo de contestaţiile apărute ulterior, aportul marelui alexandrin la teologia patristică a fost şi rămâne inestimabil. Este primul care a expus într-un sistem închegat învăţătura Bisericii noastre. Prin patosul vieţii sale, de-a dreptul ascetice, a pus bazele literaturii duhovniceşti din care s-au împărtăşit Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Grigorie Teologul, atunci când au selectat din opera sa cele mai frumoase pasaje, dând naştere Filocaliei. Considerat pe bună dreptate „cel mai prolific scriitor al Antichităţii“ (H. Crouzel, p. 85), Origen a marcat decisiv teologia biblică, sistematică şi moral-duhovnicească a Bisericii primelor secole. Despre opera sa, marele patrolog grec Stylianos Papadopoulos spunea: „Numărul lucrărilor sale a fost atât de mare încât a devenit repede un mit. Sfântul Epifanie de Salamina vorbeşte de 6000. Fericitul Ieronim, care a văzut catalogul lucrărilor întocmit de Eusebiu de Cezareea, vorbeşte de 2000 de lucrări, dintre care aminteşte 800. Desigur sunt numărate separat omiliile şi titlurile de capitol ale lucrărilor exegetice, însă şi dincolo de această situaţie se justifică întru totul supranumele de neobosit în producţia literară care i s-a dat lui Origen. Din păcate cea mai mare parte din lucrările sale s-au pierdut sau nu s-au păstrat în originalul grecesc. Cauză a acestei pierderi au constituit-o disputele origeniste, condamnarea sa, climatul său original şi progresul teologiei“.


 (Prof. dr. Stylianos G. Papadopoulos, „Patrologie“, vol. I, Bucureşti, 2006, p. 390). (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 16 septembrie 2013, semnat de diac. Ioniță Apostolache)

sâmbătă, 14 septembrie 2013

Pe cruce

Iisus murea pe cruce. Sub arsita grozava

Palea curata-i frunte ce-o sangerase spinii Pe stancile Golgotei tot cerul Palestinii Parea ca varsa lava. Si chiar in clipa mortii hulira carturarii Cu fierea otelita il adapau strajerii... Radea cu hohot gloata cu spasmele durerii Si-l ocarau talharii. Zdrobita, la picioare-i zacea plangand Maria Si-adanc zbucnea blestemul din inima-i de mama Alaturi Magdalena, in lunga ei marama, Tipa vazand urgia. Departe ucenicii priveau fara putere... N-aveau decat sa fuga in lumea cea pribeaga Cu el se naruise nadejdea lor intreaga Si fara mangaiere. Tarziu, porni multimea in palcuri spre cetate Pe drumurile-nguste cu lespezi pardosite Trecura fariseii cu fetele smerite Si barbile-argintate. Maslini fara de frunze dormeau mocnind pe coaste In vale,ca-ntr-o pacla, dormea Ierusalimul, Pe cruce somnul mortii dormea de-acum sublimul Iisus, vegheat de oaste.

Autor: Vasile Voiculescu

Cruce si înviere

De n-ar fi fost un deal al Capatânii

Si crucea în hotarul nevazut,
Cu ziua-ntâi în capul saptamânii,
Strain mi-ar fi cuvântul “La-nceput”.
De n-ar fi stat în Vinerea cea mare
Pe crucea dintre cruci, Pascalul Miel,
Egiptul cu verdeturile amare,
M-ar fi robit pe veci de veci în el.
De n-ar fi fost Emausu-nserarii
Si pâinea frânta-taina de Strain,
N-as fi vazut lumina învierii,
Nici drumul meu înspre Ierusalim.

Autor: Nichita Stănescu

marți, 10 septembrie 2013

Ignoratio Scriptura, ignoratio Christi est! (Sf. Ieronim)

Citește, meditează, mestecă Cuvântul lui Dumnezeu. Dar nu căuta să afli cu tot dinadinsul ce vrea să-ți
spună. Lasă-l pe El să-ți spună ce are de spus; lasă-te căutat și găsit de Dumnezeu. 

duminică, 8 septembrie 2013

Cinstim în tăcere și-n lanțuri

Cinstim in tacere Minunea si Taina

Pe care-o respecta profetii si sfintii,
Pe care lumina-si infasura haina
Tacand-o stiintei, lasand-o credintei.


Privim in tacere uimirea si teama
Cu care cerescul arhanghel graieste
Minunea si taina, Fecioara si mama,
Cand crucea si slava smerit le vesteste.

Simtim in tacere cum magii si-apleaca,
Genunchii si darul cazand rugaciunii,
Cand toata stiinta facandu-si sa taca,
Cu toata credinta se-nchina minunii.

Gandim in tacere cum neamuri si neamuri,
De veacuri te-nalta cu drag si cu teama,
Pe cruci si altare, pe steme si flamuri
Minune si taina, fecioara si mama.

Cinstim in tacere eterna minune,
Cu tot intelesul pastrat vesniciei
Si dragostea noastra alaurea pune
Hristos - Imparatul si Pruncul Mariei.

Autor: T. Dorz

File de acatist

Bucură-te, leagăn alb de iasomie,

Către care-n roiuri fluturii coboară,
Bucură-te, raza stelei din vecie,
Şipot care curge plin cu apă vie,
Bucură-te Maică pururea Fecioară
Dulcea mea Marie!

Bucură-te floare fără de prihană,
Albă ca argintul nopţilor de vară,
Spicul cel de aur, veşnic plin cu hrană,
Mirul care vindeci orice fel de rană,
Bucură-te Maică pururea Fecioară
Ploaia cea de mană!
Bucură-te, brazdă plină de rodire,
Munte sfânt, în care s-a-ngropat comoară,
Bucură-te, cântec tainic de iubire,
Clopot de chemare, cântec de mărire,
Bucură-te Maică pururea Fecioară
Blândă fericire!
Bucură-te, mărul vieţii care-nvie,
Pomul greu de roadă-n plină primăvară.
Bucură-te iarăşi, ţărm de bucurie,
Dintru care curge miere aurie,
Bucură-te Maică pururea Fecioară
Sfânta mea Marie!


Autor: Zorica Latcu

La Mulți Ani, Sfântă Fecioară Marie!

Crăiasă alegându-te

Îngenunchem rugându-te,
Înalță-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie:
Fii scut de întărire
Și zid de mântuire,
Privirea-ți adorată
Asupră-ne coboară,
O, maică prea curată,
Și pururea fecioară,
Marie!

Noi, ce din mila sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, maică prea curată
Și pururea fecioară,
Marie!


Mihai Eminescu
Rugăciune

sâmbătă, 7 septembrie 2013

Unde meri Ioane?

Ion si Gheorghe, prieteni vechi, se
intalnesc la un colt de strada.
Ion il intreaba pe Gheorghe:
- Unde meri, ma?
- Nu stiu! Da' tu unde meri, ma?
- Nu stiu!
- No, atunci hai p-aci ca-i mai aproape.

Ați câștigat un Oscar...

O actrita de la Hollywood povesteste unei proaspete
cunostinte, venite in vizita, cum s-a cunoscut cu un regizor celebru.
- Chiar din primele momente, mi-a spus:
- Daca ma asculti si faci exact ce-ti spun, iti garantez, draga mea, ca in maximum un an vei avea un Oscar.
- Si?
- Si chiar aaa a fost.
Apoi se intoarce si striga:
- Oscar, fii cuminte, nu-ti mai baga degetele in nas!

CINE ESTE CREȘTINUL?

„Credinţa voastră, mai preţioasă decât aurul pieritor, care se încearcă în foc, să fie un motiv de laudă, mărire şi cinste la arătarea lui Isus Cristos. Pe el, fără să-l fi văzut, îl iubiţi; fără a-l vedea, dar crezând în el, tresăriţi de o bucurie negrăită şi preamărită, încredinţaţi că veţi ajunge la ţelul credinţei voastre: mântuirea sufletelor” (1 Pt 1, 7-9).

În anul 1965, la sfârșitul celui de-al II-lea Conciliu Ecumenic
de la Vatican, se publica broșura unui teolog care, un deceniu mai târziu va fi recunoscut ca fiind unul din cei mai mari: Hans Urs von Balthasar. Acea cărticică, foarte polemică, care trebuia să cauzeze reacții diferite și judecăți foarte contrastante, avea ca titlu: Cine este creștinul? Cu siguranță, aceasta voia să reprezinte un sunet de trâmbiță, capabilă să răsune ca o „alarmă” pentru comunitatea creștină care ieșea din teribila experiență a Conciliului, și care vedea că a luat o nouă viziune în a se înțelege pe sine și propriul ei loc în lume.
Timp de secole evidența creștinului era astfel că întrebarea cine este creștinul? nici măcar nu se punea; dar începând cu acele zile, această întrebare rămâne și reclamă un răspuns reînnoit din timp în timp, din loc în loc… Și aceasta, după părerea mea, este un mar har din partea lui Dumnezeu! Pentru că dacă ne întrebăm cine este creștinul, înseamnă că există pasiune pentru Cristos, există adeziune, există credință în El; înseamnă că cei care fac referință la Cristos nu mai sunt niciodată liniștiți, niciodată satisfăcuți, niciodată sătui de calitatea creștină a vieții lor.
Iarăși, mulți creștini astăzi, și mai ales preoți și religioși, cred că religia creștină se află la o răscruce, că are nevoie să fie înțeleasă din nou, că trebuie reînnoită, sau chiar refondată. Ajunge să privim în acest sens la multe din documentele diferitor congregații religioase, să analizăm diferitele conferințe făcute la simpozioane, pentru a vedea că termenul cel mai des folosit este cel de reînnoire (vezi titlurile din revista Testimoni). Dar, mă întreb, ce să reînnoiești, dacă nu cunoști trecutul tău? Ce înseamnă convertirea? Să căutăm alte drumuri, mai bune și mai gratificatoare, mai grele, sau mai degrabă să continuăm pe același drum, cu un elan, cu o pasiune reînnoită?
A ne pune astăzi această întrebare și a căuta un răspuns este o acțiune bună, salutară, necesară: ar putea fi și un semn de neliniște , dar cu siguranță nu este un semn al lipsei credinței. Desigur, „Isus Cristos este același ieri, astăzi și întotdeauna” ne avertizează Scrisoarea către Evrei (13, 8) și astfel este evanghelia Lui, dar întruparea acestei Evanghelii, devenirea lui în istoria bărbaților și a femeilor i-a forme diferite și schimbătoare. Același text evanghelic poate uneori să fie înțeles mai bine decât ieri: „Nu este evanghelia cea care se schimbă, dar suntem noi cei care o înțelegem mai bine”, spunea Papa Ioan al XXIII-lea. De aceea, noi avem dreptul, ba chiar datoria de a ne pune întrebarea: cine este creștinul?, și la începutul celui de-al treilea mileniu, în această epocă pe care o numim postmodernă, dar care este și post-creștină, în sensul că este o epocă în care nu mai există creștinism (mai degrabă putem vorbi de creștinismuri), iar noi creștinii începem să devenim o minoritate. 
Totuși, în căutarea identității sau a specificului creștinului, este necesar să facem unele precizări.
a) Identitatea (a ști cine este, a se cunoaște și a se asuma pe sine) nu este stabilită și împlinită definitiv și, este totdeauna expusă, deci este fragilă și deschisă spre întotdeauna noi înțelegeri. Niciodată obținută odată pentru totdeauna, ea rămâne totdeauna obiectul unei căutări neîncetate, cu mare preț, supusă crizelor care interpelează și neliniștesc. Identitatea este o adevărată obligație spirituală pentru creștin: pentru că este ea cea care face din viața creștină o viață cu adevărat spirituală, dinamică și deschisă. Mai ales într-o societate a incertitudinii, identitatea devine o obligație esențială, pentru că tendința este cea de a evita subiectivitatea, responsabilitatea, diferența necesară, urgența alegerii. (Vezi pilda cu comerciantul occidental și înțeleptul oriental).
b) Căutarea identității este făcută totdeauna de un om viu, în carne și oase, care însă suferă multiple interacțiuni cu tot ceea ce-l înconjoară; în această căutare este vorba de a integra diferitele aspecte ce constituie realitatea omului, de a-l pune în comunicare armonică cu diferitele apartenențe, ca de exemplu: familia, sexul, Biserica, profesia; diferitele referințe ideologice: politica, religia, concepția despre lume; și, în sfârșit, comportamentele: stilul de viață, etica… Dacă acest proces nu are loc, atunci primatul îl va avea fragmentaritatea, exasperarea individului, schizofrenia spirituală și interioară. 
c) Cât privește identitatea creștină, trebuie să se țină cont că astăzi, în societatea noastră postmodernă și postcreștină, semnată de toleranță, pluralism, complexitate, indiferentism, referințele obiective au devenit mai labile și mai puțin eficace: atât adeziunea la un corp de doctrine și apartenența la o confesiune cât și etica, sunt referințe care au pierdut mult din greutatea lor, în vreme ce apar mai determinante pentru identitate unele orientări subiective și căi personale. Desigur, riscul este cel al plierii individualiste, acea atitudine proprie celui care alege din supermarketul religiilor ceea ce îi place mai mult; totuși, nu există îndoială că numai referințele obiective astăzi nu mai sunt suficiente pentru a da o definiție despre creștin.
d) Identitatea creștină nu trebuie căutată pe baze sectare: nu suntem creștini prin excludere sau prin negarea altora. Aceasta este o ispită care a devenit foarte puternică în unele sectoare ecleziale, semnate de nostalgia pentru mitul creștinismului și al angoasei în fața pluralismului religios al lumii actuale, dar să nu uităm că omul creștin „este unul care nu se naște astfel, dar devine creștin”, așa cum spunea Tertulian, ceea ce înseamnă că identitatea creștină presupune o identitate umană, și că a fi creștin este una din modalitățile în care se poate trăi viața umană. Da, creștinismul este o modalitate, o particularitate în istoria oamenilor, iar un creștin aparține umanității, este un om, nimic altceva decât un om care asumă o forma vitae precisă: adică cea creștină. Și să nu uităm ceea ce spunea deja Sf. Augustin, distrugând multe certitudini exclusive despre celălalt: „mulți din cei de afară, în realitate sunt înăuntru, și mulți din cei dinăuntru, în realitate se află în afară”. 
e) În sfârșit, nu trebuie să uităm că pentru o viață creștină, orizontul rămâne cel escatologic: un discipol al lui Cristos nu va deveni niciodată în totalitate creștin, nici Biserica în drumul ei spre Împărăția cerurilor nu va epuiza plinătatea vieții creștine. Este Dumnezeu cel care duce la bun sfârșit munca, opera începută în creștin odată cu botezul (cf. Fil 1, 6), dar o duce la bun sfârșit cu moartea, cu exodul pascal din această lume. Ignațiu din Antiohia, mergând spre Roma pentru a fi martirizat, în Scrisoarea către Trallieni mărturisea: „… Voi fi cu adevărat discipol al lui Cristos, atunci când lumea nu va mai vedea trupul meu”. Viața creștină, amintesc Părinții Bisericii, începând cu Sf. Anton Abate, este totdeauna un nou început, „din început în început, prin noi  începuturi care nu se vor termina niciodată”, spune Sf. Grigore de Nyssa. Din acest motiv, în trasarea identității creștinului este necesar că ne amintim că el se află în urmarea lui Cristos, pe un drum, care face din el un începător orientat spre maturizare. Din păcate, noi avem tendința de a aplatiza diferitele drumuri, diferitele etape ale vieții creștine. Dar Noul Testament ne amintește că omul creștin, devenit astfel prin botez, are nevoie de o învățătură inițială a lui Cristos (cf. Ev 6, 1), are nevoie de lapte, până când sosește ceasul în care va avea nevoie de hrană solidă, pentru că devine téleios, matur (cf. Ev 5, 13-14). Deci, identitatea creștinului rămâne totdeauna dinamică și incompletă. Sunt edificatoare în acest sens cuvintele Sf. Francisc care, la sfârșitul vieții lui spune: fraților să începem să facem binele, căci până acum nimic sau puțin am făcut! Dacă viața oricărui creștin presupune această dinamicitate și provizorietate, cu atât mai mult viața unui preot sau al unui călugăr impune această atitudine. Niciodată sigur pe sine, fără nici o siguranță materială sau afectivă, ba chiar nici o siguranță spirituală sau divină, având în mâini numai abandonarea totală în mâinile lui Dumnezeu, fiind gata să plece oriunde și oricând va fi trimis, pentru a-l vesti pe Cristos. Preotul sau religiosul care nu rămâne în această stare dinamică și de provizorietate, cade degrabă în legalism, dezgust sau exaltare „spiritualoidă”, și-i îndepărtează pe toți cei pe care-i întâlnește. 
Odată făcute aceste scurte dar necesare precizări, aș vrea acum să articulez răspunsul la întrebarea: cine este creștinul astăzi?
Sf. Vasile cel Mare, în Regulile morale, la întrebarea: „ce-l caracterizează pe creștin?”, răspunde citându-l pe Sf. Paul: „credința lucrează prin dragoste!” (Gal 5, 6); și, apoi, cu alte întrebări și răspunsuri, caută să explice mai mult și mai profund ce înseamnă credința creștină, și iubirea care izvorăște din aceasta. Și eu vreau să urmez această paradigmă și să mă inspir din acest mare părinte al Bisericii, de mine atât de iubit și frecventat. 

Primatul credinței

Ceea ce caracterizează creștinul înainte de orice, este credința, adică adeziunea la Dumnezeul unic și adevărat, explicat, narat (cf. In 1, 18) în mod definitiv de către Isus, Mesia și Domnul.
Astăzi, despre acest primat al credinței suntem mai conștienți decât în trecut, pentru că știm mai bine să facem diferența dintre credință și religie. Creștinismul nu este religia adevărată printre toate celelalte religii, dar, ținând cont de înțelegerea pe care o are de sine, creștinismul nu este o religie, chiar dacă se întrupează și se articulează în forme religioase (rituri, cult, devoțiuni, etc.). Vorbind la propriu, credința creștină asumă forme care aparțin și altor religii, dar ea are aspecte care îl împiedică să fie redusă la o religie. Specific creștinismului, a scris Marcel Gauchet, este ieșirea din religie!
Deci, noi creștinii nu trebuie să lăsăm niciodată, și nici să reducem credința noastră la a deveni religie, mai ales astăzi, un anotimp în care fenomenul religios apare ca o dominantă a aerului care se respiră, dar care împiedică trăirea credinței în Dumnezeul unic și viu. Astăzi, fenomenul religios s-a reîntors cu agresivitate și capacitate extensivă, mai ales prin unele forme neliniștitoare de integralism fundamentalist, acele exotice ale falselor Orienturi (la Roman au apărut grupuri de inițiere în meditație zen, șamanism, etc.), sau cele terapeutice, care reușesc să seducă omul modern (mai ales pe cel occidental), angajat în „turismul spiritual”, și mai ales în indiferența față de alții. 
Teologul Johann Baptist Metz indică clima actuală cu aceste cuvinte: „Religie da, Dumnezeu nu!”. A crede nu înseamnă numai a ști și a proclama că Dumnezeu există: înseamnă a accepta a ne lăsa puși în discuție de acest adevăr, înainte de toate prin ascultarea (o ascultare auriculară și obediențială în același timp) unui Dumnezeu care vorbește. Omul este un animal religios și îl situează pe Dumnezeu în forțele vitale ale naturii, sau proiectând în Dumnezeu modelele de putere umană; dar Dumnezeul care vorbește, este un Dumnezeu relație, unul care interpelează, comunică, cheamă omul, intervine în istorie și este cunoscut din acțiunile sale, singurele care-i dau un nume. 
Acest Dumnezeu care nu seamănă cu nici un alt zeu/dumnezeu, a vorbit definitiv la „plinirea timpului prin Isus” (Ev 1, 1-2), prin felul său de a trăi, prin cuvintele lui, prin moartea lui. De aceea, și față de Isus, Fiul lui Dumnezeu și Domnul, creștinul trebuie să asculte (cf. Mt 9, 7), și tocmai de aici izvorăște credința creștină. Credința izvorăște din ascultare, proclamă Apostolul (cf. Rom 10, 14.17). Tot în Regulile morale, Sf. Vasile cel Mare scrie: „Ce caracterizează credința? O deplină și neîndoielnică adeziune la adevărul cuvintelor inspirate de Dumnezeu… Ce nume caracterizează pe cel ce crede? Să se conformeze cu deplină adeziune semnificației cuvintelor Scripturii, și să nu taie sau să adauge nimic. Într-adevăr, tot ceea ce nu provine din credință este păcat, așa cum spune Apostolul, dar ascultarea se naște din ascultare și din ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, atunci tot ceea ce este străin Scripturii inspirate, nederivând din credință, este păcat” (Reguli morale, 80, 22).
Astăzi - și aceasta – cred eu, trebuie mărturisit cu claritate – creștinii împărtășesc cu alți oameni căutarea unei lumi mai umane, orientarea, posedarea unui orizont de speranță și de fraternitate umană și cosmică; împărtășesc cu alți oameni adeziunea la un Dumnezeu viu și operant în istoria ce ne așteaptă după moarte, pentru o viață fără de sfârșit împreună cu El; dar numai creștinii cred că un om a fost chipul lui Dumnezeu, că un om a fost întruparea lui Dumnezeu, că numai El l-a narat pe Dumnezeul invizibil. Deci, creștinii îl ascultă pe El, îl iubesc și astăzi, îl așteaptă ca Domnul care vine mereu și în mod glorios la sfârșitul istoriei, îl mărturisesc Dumnezeu din Dumnezeu, om ca și noi, dar venit de la Dumnezeu, și caută să trăiască viața Lui, să-i urmeze pașii, să stea cu El, în urmarea Lui. Da, se numesc creștini pentru că îl urmează pe Cristos, și viața lor se numește creștină pentru că se inspiră din cea a lui Cristos, trăită așa cum El a trăit existența umană. 
Omul devine creștin dacă-l întâlnește pe Cristos! S-a întâmplat astfel cu primii discipoli, s-a întâmplat tot așa cu Paul: a existat o întâlnire directă sau mijlocită cu Isus Cristos, a existat un cuvânt al lui Isus, și cel care a ascultat acest cuvânt și l-a primit în inimă, s-a simțit „cucerit” (Fil 3, 12), „ales”, „chemat” (Rom 1, 1; 1Cor 1, 1), „iubit” (Gal 2, 20)… Tot la fel se întâmplă și astăzi, pentru că evenimentul întâlnirii cu Cristos este reînnoit în comunitatea creștină prin actul transmiterii credinței, sau atunci când, prin diferite circumstanțe și raporturi, viața lui Cristos este narată de cineva.
În centrul credinței creștine se află Isus din Nazaret: trebuie să fie întâlnit, trebuie să se creadă în El, trebuie să fie ascultat, trebuie să fie urmat oriunde merge, trebuie să se moară cu El pentru a învia împreună cu El! În alte religii este cartea, este învățătura care reclamă întreaga atenție și iubire, sau este drumul ascetic cel care garantează îndeplinirea scopului; în creștinism, în schimb, este Isus: este El Evanghelia, este El calea către Dumnezeu (cf. In 14, 6), și datorită Lui, iubindu-L mai mult pe El decât minunatele afecțiuni umane, omul devine mai creștin (cf. Lc 14, 25-27). Spune nu text sapiențial din Orient discipolului budist: „Dacă-l întâlnești pe Budha, omoară-l!”; dar în creștinism poate fi spus numai: „Dacă-l întâlnești pe Isus Cristos, ai viața veșnică!” (cf. In 6, 68; 1In 1, 2). 
Botezul, sacrament al credinței, care face ca un om să devină creștin, ar trebui înțeles așa: omul este cufundat în Cristos, adică este implicat în moartea lui Cristos până la a con-muri cu El, a fi îngropat cu El, cu El este con-vivificat pentru a fi înviat împreună cu El și, deci, să șadă împreună cu El în ceruri (cf. Rom 6, 3-8; Col 2, 12; Ef 2, 6). Botezul este cufundare mortală a vieții lumești și ieșire din apă ca viață nouă, creatură nouă (cf. 2Cor 5, 17): din acel moment este posibil ca să nu mai fie creștinul cel care trăiește, dar să fie Cristos cel care trăiește în el (cf. Gal 2, 20). 
Deci, cine este creștinul? Este „cel care-l iubește pe Domnul Isus fără să-l fi văzut, și fără să-l vadă crede în El”, răspunde apostolul Petru (cf. 1Pt 1, 8). Este cel care, urmându-l pe Cristos în calitate de discipol, stând cu El, de fapt se găsește în Cristos, sălășluiește în El. Și este propriu creștinului a recunoaște această altoire a lui în Cristos.
Deci, viață creștină ca viață în Cristos; dar știm foarte bine că toată această dimensiune nu numai că se obține cu mare preț, pentru că credința este prețioasă, iar harul, tocmai pentru că este gratuit, costă foarte mult, dar este și realitate ascunsă, nu totdeauna vizibilă și evidentă, uneori fiind o realitate chiar amenințată și contrazisă de incredulitatea care este încontinuu prezentă în cel credincios. A avea credință nu înseamnă a fi lipsiți de dubii, nu înseamnă a umbla în lumina viziunii (cf. 2Cor 5, 7), nici a fi înzestrați cu o credință care nu întâmpină încercări: așa cum ne mărturisesc evangheliile, credința poate să se clatine, poate deveni oligopistía (puțină credință), iar uneori poate să lipsească, să devină apistía (incredulitate). Adevărul credinței creștine rămâne ascuns, și numai atunci când se va manifesta în Cristos, viața creștinilor, și viața creștină se va manifesta cu El în glorie (cf. Col 3, 3-4).
Credința creștină este și așteptare, advent al zilei Domnului, zi în care Cel care vine în glorie se va manifesta și va fi judecătorul întregii creații și va instaura pacea, dreptatea și comuniunea de viață cu Dumnezeu. „Într-adevăr, Dumnezeu vrea ca toți oamenii să fie mântuiți” (1Tim 2, 4), iar Cristos va revela atunci dreptatea și adevărul, ducându-le la împlinire pentru toți aceia care în timpul istoriei au suferit nedreptate, chinuri, rămânând totdeauna ca niște miei în mijlocul lupilor. Mielul învingător va fi păstorul lor (cf. Apoc 7, 14-17)!
Credința creștină înseamnă adeziune la Isus Cristos, adică legătură cu persoana Lui, obediență față de învățătura Lui, și este și implicare în existența Lui umană, pentru că felul de viață a lui Cristos este viața umană autentică, cea pe care El a voit să ne-o învețe (cf. Tit 2, 12), acea existență care era revelație și povestire a Dumnezeului invizibil: și dacă Dumnezeu este iubire, agápe (1In 4, 8.16), viața trăită a lui Isus a povestit iubirea, a fost iubire! Iată de ce Sf. Vasile cel Mare, în a da o definiție despre specificul creștinului atestă – citând Gal 5, 6 – că proprium-ul creștinului este „credința operantă cu ajutorul iubirii”. 

IUBIREA CA OPERĂ A CREDINȚEI

Viața creștină izvorâtă din credință cunoaște la începutul ei o mutare care, în Scriptură se prezintă cu termenul convertire (metanoia) . Convertirea înregistrează un înainte, moment caracterizat de idolatrie, păcat, sclavie, situații de tenebră și de moarte, și un după: viața creștină, experiență de eliberare, slujire adusă Dumnezeului unic și viu, viață adevărată, lumină (cf. Rom 6, 22; Ef 2, 5; Tit 3, 3-7…). Pentru a accede la viața creștină este nevoie de un riguros aut aut de dus la îndeplinire, o discriminantă precisă: ori slujirea alienantă a idolilor, ori recunoașterea Dumnezeului care aduce libertate și viață. Numai astfel se accede la o noutate pe care Noul Testament o numește „regenerare” (cf. Tit 3, 5), „renaștere din înălțime, din apă și Duh” (In 3, 3-8), „creație nouă” (2Cor 5, 17).
Pentru a fi creștini, pentru a ne putea îmbrăca cu viața însuși a lui Cristos și a trăi o viață creștină, este necesară convertirea, eveniment ce-și primește autentificarea în botez și prin asumarea unei dinamici neîncetate de reîntoarcere spre Dumnezeu, astfel ca viața creștină să fie trăită ca dezvoltare a harului baptismal, ca și creștere/maturizare după statura lui Cristos (cf. Ef 4, 13). Pe scurt, o viață cu adevărat creștină trebuie să fie capabilă să arate diferența creștină față de viața celui care creștin nu este. Și acest lucru nu dintr-o voință de diferențiere, dar, pentru că fiind începută, izvorâtă din Isus Cristos, și, de fapt diferită, alta de viața lumească. De fapt, creștinul se angajează într-o luptă teribilă (cf. Fil 1, 30; Col 3, 5; Ev 12, 4) împotriva păcatului mortal, împotriva ispitelor și a dorințelor care-l năpădesc, și care nu-l abandonează decât în fața morții: el va continua să fie sedus de către idoli, de philautía cărnii, de pretenția posedării, de aroganța dominării (cf. 1In 2, 15-16), și va trebui și să mărturisească, dacă nu vrea să se înșele pe sine, că este fără păcat (cf. 1In 1, 8). De aceea, până la sfârșit va trebui să combată din punct de vedere spiritual (cf. Ef 6, 10ss; 1Pt 5, 8-9), angajându-se în totalitate pe sine, trup, suflet și duh.
Astăzi, pentru noi, în lumea europeană de antică creștinizare, această dimensiune pregnantă a convertirii este mai grea de experimentat. Clima de omologare culturală, trăind credința pentru că așa fac toți și indiferența care a condus continentul nostru să rătăcească sensul riguros al discernământului, a alegerii necesare, a capacității de a spune și nu, și care nutrește iluzoria libertate că totul este posibil și componibil, al limitatului et et, al seducătorului „totul și imediat”, face cu adevărat problematică trăirea acelei dimensiuni elementare a convertirii, care înseamnă îndepărtarea de „falșii idoli pentru a-l sluji pe Dumnezeul viu și adevărat” (1Tes 1, 9). Și totuși, credința creștină, care este „martirială”, care tinde cu de la sine putere să devină mărturie, ar trebui să devină și principiul de cunoaștere și de discernământ ce conduce să se de-a nume idolilor care ne ispitesc. 
Un frumos text al lui Ilariu din Poitiers ar putea fi aplicat în totalitate situației noastre de astăzi: „Combatem un dușman perfid, un dușman care adulează, lingușește: nu ferește spatele, dar mângâie pântecele; nu confiscă bunurile pentru a ne da viață, dar ne îmbogățește pentru a ne împinge spre moarte; nu ne împinge spre libertate aruncându-ne în închisoare, ci spre sclavie, onorându-ne în palatul său; nu lovește șoldurile, dar ia în stăpânire inimile; nu taie capul cu sabia, dar ucide sufletul cu aurul și cu banii” .
Da, viața creștină este și luptă, iar calitatea ei – totdeauna în umilință, niciodată în ostentație sau într-o expunere față de alții – trebuie să fie vizibilă. Trebuie, adică, să se vadă că dreptatea creștinului depășește pe cea a scribilor și a fariseilor (cf. Mt 5, 20), și că apare semnul noului, al nemaiauzitului, al imposibilului pentru oameni dar posibil harului. Tocmai în această trăire a creștinului trebuie să fie prezentă epifania (manifestarea) iubirii, a agapei, a carității… Este adevărat, mulți oameni care nu-l cunosc pe Cristos au fost în istorie, și sunt și astăzi încă capabili de iubire, până la iubirea dușmanilor, până la iertarea persecutorilor; dar această iubire pentru creștin este lege absolută: este porunca nouă și definitivă lăsată de Isus discipolilor săi!
Există o noutate în învățătura lui Isus Cristos, învățătură ce nu poate fi negată, și este semnificativ că și oamenii care nu au fost creștini, ca de exemplu David Flusser , Jacob Neusner , l-au recunoscut pe Cristos ca Mesia: noutatea Celui care a cerut ca să se iubească alții până la dăruirea propriei vieți, de a-i iubi, a-i binecuvânta, de a face bine chiar și persecutorului, dușmanului (cf. Mt 5, 43-48; Lc 6, 27-36). Isus nu a spus: „Dacă voi iubiți pe dușmanul vostru, acesta va deveni bun…”, ci „Iubiți-i pe dușmanii voștri!”. Atunci când Isus a fost întrebat asupra celei mai mari dintre porunci, El a răspuns că cele mai mari sunt două, puse pe același plan: a-l iubi pe Dumnezeu, iubindu-l pe aproapele. De acestea depinde, adică acestora le sunt supuse Torahul și profeții (cf. Mt 22, 34-40). Iar când a dat porunca cea nouă (cf. In 13, 34), a cerut iubirea reciprocă, până la sacrificiul propriei vieți, „așa cum El a iubit”. Pentru Isus, în mod definitiv, iubirea și dreptatea față de aproapele sunt iubirea față de Dumnezeu și înlocuiesc toate preceptele legii.
De aceea, în creștinism, modalitatea cea mai potrivită de a-l sluji pe Dumnezeu este slujirea aproapelui, este iubirea față de alții, este dreptatea față de toți, iar mântuirea va fi decisă de Fiul Omului – la sfârșitul istoriei - ținând cont de atitudinea avută față de ceilalți oameni și de creaturi (cf. Mt 25, 31-46). 
După cuvintele lui Isus, Fiul Omului, adică el însuși în condiția lui glorioasă, va apare identificat cu victimele, cu cei învinși ai istoriei: cei care au fost înfometați, prizonieri, fără haine și fără casă. Cei care i-au ajutat l-au ajutat pe El, cei care au făcut gesturi de iubire față de aceia, le-au făcut față de El. Aceasta este iubirea creștinului! Și dacă creștinul nu le practică, atunci este un mincinos, un schizofrenic: „Dacă cineva spune că-l iubește pe Dumnezeu și nu-l iubește pe aproapele, este un mincinos, pentru că nu poate fi iubit Dumnezeu, care rămâne invizibil, și să nu se iubească fratele, care este vizibil” (cf. 1In 4, 20). 
Această iubire, mai întâi trăită de Isus și apoi cerută de El creștinilor, nu este simplă filantropie, nu este numai etică fraternă, dar este opus fidei, acțiune izvorâtă din adeziunea la Cristos: credința rămâne izvorul, inspirația, justificarea, forța unei asemenea iubiri, și este harul cel care însoțește credința făcând-o astfel posibilă, nu utopică. De fapt, de câte ori a apărut acest aspect în cadrul istoriei creștine, începând cu primii martiri, până la creștinii uciși în zilele noastre, ca de exemplu cei șapte călugări trapiști în Algeria… 
Isus Cristos a fost omul care a trăit pentru alții, pentru ceilalți oameni, frații lui, până la dăruirea propriei vieți, și astfel a făcut voința lui Dumnezeu, a vorbit despre și cu Dumnezeu. Viața creștină este această viață trăită înainte de toate, și în mod exemplar de către Cristos. Iar iubirea creștinului nu poate să fie decât iubire inspirată, normată, plăsmuită de iubirea lui Cristos, care a trăit și a narat odată pentru totdeauna că Dumnezeu este iubire, o iubire exigentă, nu una ieftină!

Există un loc de viață pentru creștin?

În răspunsul Sf. Vasile privitor la specificul creștinului, nu este amintită Biserica, și nici măcar comunitatea creștină. Cu siguranță, pentru creștinul de astăzi, care este obișnuit să asculte mai multe discursuri asupra Bisericii decât asupra credinței și a iubirii, acest lucru poate părea ciudat. În realitate, Sf. Vasile cel Mare declară că „este propriu creștinului să mănânce trupul lui Cristos și să bea sângele Său”, și cu aceste cuvinte face trimitere la Biserică, locul unde este celebrată Euharistia, pentru că – așa cum afirmă Sf. Toma de Aquino – este „Biserica cea care face Euharistia, și tocmai în, și de Euharistie Biserica este edificată”. 
Recită un vechi adagiu patristic: unus christianus, nullus christianus, adică un singur creștin nu poate exista; nu există creștin fără să existe creștini de la care acela a primit credința (credința creștină proclamă totdeauna că Dumnezeu este Dumnezeul părinților, al altora, înainte să fie Dumnezeul meu!), și cu greu un creștin poate să trăiască fără ca alții să mărturisească împreună cu el că Isus este Domnul. 
Dacă acest lucru este adevărat pentru creștinul de rând, cu atât mai mult aceasta devine obligație pentru un consacrat, preot sau frate. Comunitatea, înainte să se bazeze pe fraternitate, trebuie să aibă ca epicentru credința în Dumnezeu. Voturile și promisiunile preoțești trăite fără credință fac din cel consacrat un monstru, un frustrat, un legalist, un om trist și continuu în defensivă. Parafrazându-l tot pe Sf. Vasile cel Mare, care spune: teologia fără rugăciune îndrăcește, putem spune: voturile, hirotonirea fără credință, fără rugăciune, îndrăcesc. Iar credința, atât pentru un laic, cât și pentru un preot se naște, crește și se maturizează în sânul unei comunități de credință, astfel că, dictonul atribuit Sf. Bernard: vita comune, maxima poenitentia devine: vita comune, maxima fide. 
Noul Testament vorbește de comunitatea creștină ca ekklesía, ca „trup al lui Cristos”, ca „fraternitate”, îi subliniază dimensiunea de koinonía (co-munus=a pune împreună darurile/talanții primiți), iar acest co-munus relativizează distincțiile etnice, sociale, culturale, și creează o posibilitate reală de comuniune între subiecți diferiți (cf. Gal 3, 28). Această comunitate nu se stabilește atât în jurul unui edificiu de pietre/cărămizi, dar este constituită de acele pietre vii care sunt credincioșii înșiși (cf. 1Pt 2, 4-5).
Cu toate acestea, trebuie să spunem că, în zilele noastre, Biserica este foarte rar iubită, și chiar de mulți dintre aceia care de fapt apar creștini fără Biserică. Pentru Isus Cristos rămâne un interes, o simpatie din partea oamenilor și, cu siguranță din partea celor botezați, dar pentru Biserică deseori nu există nici un fel de iubire! Și cei care aparțin comunității euharistice, adică cei care participă în mod obișnuit la euharistia duminicală, foarte dificil ar spune că nutresc iubire față de Biserică. Acest fenomen se simte în cultura dominantă, semnată de alergie față de tot ceea ce înseamnă instituție și care reclamă o angajare, de o realitate care nu este necesară, care este străină, uneori chiar un obstacol în calea Evangheliei. Un teolog actual a ajuns să invite creștinii să fie etsi ecclesia non daretur, adică să fie creștini ca și cum Biserica nu ar exista. 
Și totuși, Biserica este esențială pentru viața creștinului. Creștinismul nu poate fi redus la o mișcare, nici la o anumită referință etică și spirituală față de Isus din Nazaret; iar creștinii nu pot rămânea pentru multă vreme „creștini nomazi” sau „creștini pelerini”, care participă cu intermitență la mari întâlniri, sau care frecventează „locuri importante” fără a ajunge la o viață eclezială. Cum să nu vedem o lipsă de afecțiune față de Biserică tocmai în acele evenimente în care se umplu piețele, sanctuarele, dar sunt golite bisericile, umilele și săracele bisericuțe, parohiile în care se poate trăi viața creștină ordinară și cotidiană? Și în actul de credință există astăzi un exces de individualitate. Un narcisism al căutării spirituale ce erodează relația, golește comunicarea, nu mai simte nevoie de comuniune.
Împotriva formelor mișcătoare, sau, contrar, formele comunităților autosuficiente și moniste, adică sectare, este important să se redescopere ecclesia ca loc ordinar al vieții creștine și spirituale: cu condiția ca Biserica să se structureze în comuniune, în comunitate fraternă și deschisă, în spațiu de comunicare, de trăire a dragostei, în loc în care se învață să se trăiască după logica  comuniune, în comunitate fraternă și deschisă, în spațiu de comunicare, de trăire a dragostei, în loc în care se învață să se trăiască după logica syn, adică cu, împreună, cu alții, și după allélon, adică cu reciprocitate, unii cu alții, unii pentru alții, nu împotriva altora, sau deasupra altora. Numai dacă Biserica va deveni casă de comuniune va fi și școală de comuniune pentru cel care ajunge la credință și pentru oamenii în mijlocul cărora ea locuiește (cf. Ioan Paul al II-lea, Novo millenio ineunte, 43). 
În inima acestei comuniuni creștinul celebrează Euharistia, se hrănește cu trupul și sângele lui Cristos, intrând în comuniune cu Isus: iar Euharistia este cel mai autentic și eficace magister ce plăsmuiește viața comunității și viața creștinului. Binecuvântare și aducere de mulțumire pentru creație și pentru răscumpărarea operată de Dumnezeu, ofertă de sine, a propriei vieți și al întregului cosmos, împărtășirea tuturor bunurilor spirituale și materiale, edificare și comuniune într-un singur trup, transfigurare a întregii istorii și energie de mântuire pentru întreaga umanitate: aceasta este învățătura euharistică ce plăsmuiește Biserica și creștinul. 
De aici necesitatea Euharistiei care face Biserica, adică Euharistia zilei Domnului: Sine dominico non possumus, (fără Euharistia duminicală nu putem trăi), spunea creștinul Emeritus proconsulului roman care îl trimitea la martiriu. Și plecând de la această realitate euharistică, umilă dau serioasă, și plecând de la realitatea săracilor și a celor suferinzi, a celor blânzi și umili, că trebuie să vedem Biserica. Aceasta este Biserica de prezentat ca obiect al iubirii pentru creștin: o Biserică deseori ascunsă în creștinii de fiecare zi, care-și oferă viața ca jertfă, viață consumată pentru alții. Da, Biserica este înainte de toate o comunitate de creștini simpli pe care Dumnezeu îi face sfinți cu puterea Duhului Sfânt, făcându-i conformi Fiului său Isus Cristos; ea este mister ce transcende Biserica vizibilă, chiar dacă aceasta este necesară identității creștinului. Biserica semper convertenda și semper reformanda, va rămâne totdeauna pusillus grex, turmă mică , lucru mic pentru lume, dar sare, drojdie care dă gust și transformă evenimentele umane.
Fără Biserică nu există viață creștină! Și totuși, așa cum plasa aruncată în mare adună pești buni și răi (cf. Mt 13, 47-50), așa cum ogorul conține grâu bun și zizanie (cf. Mt 13, 24-30), la fel în ziua judecății va apărea tot ceea ce a fost autentic creștin și cine stătea în Biserica autentică. Isus Cristos a profetizat: „După ce stăpânul casei se va scula şi va închide poarta, stând afară, veţi începe să bateţi la poartă, spunând: «Stăpâne, deschide-ne!», dar el vă va răspunde: «Nu ştiu de unde sunteţi». Atunci veţi începe să spuneţi: «Noi am mâncat şi am băut împreună cu tine [adică am celebrat atâtea euharistii], iar tu ai învăţat prin pieţele noastre [adică am ascultat cuvintele tale, am citit Biblia]». Însă el va spune: «Nu ştiu de unde sunteţi; plecaţi de la mine voi toţi, răufăcătorilor!»” (cf. Lc 13, 25-27).
Biserica nu este împărăția lui Dumnezeu, dar este semnul și vestirea acesteia; este trupul lui Cristos, dar dacă El este capul și este Biserică pentru lume, și lumea este pentru Cristos. Ea trebuie să știe, așa cum scria un anonim german din secolul al XIV-lea, că este ea singura Biblie pe care lumea o mai citește astăzi, că este ultimul mesaj scris de Dumnezeu în comportamente și cuvinte. Din acest motiv ea trebuie să apară o Biserică slujitoare și săracă (nu numai a săracilor!) față de lume, acolo unde este așezată, fără scutiri, în tovărășia oamenilor . Numai în tovărășia oamenilor Biserica poate să trăiască, și numai împreună cu oamenii ea își atinge menirea. 
Creștine, ce spui despre tine? La această întrebare, noi nu știm deseori să răspundem. Suntem bolnavi de afazie  (bâlbâială), dar afazia este mai mult o patologie a gândirii decât a limbajului. Slăbiciunea noastră în a da cont de „cine suntem”, într-un anotimp în care suntem chemați la o confruntare directă și la dialogul cu celelalte identități religioase și morale, derivă dintr-o patologie a credinței și iubirii noastre, și nu dintr-o incapacitate de limbaj asupra lui Dumnezeu și al lui Cristos.
Creștinismul este o modalitate de a trăi în istorie și în lume, este o încercare de explicare a existenței și o ofertă de sens, este o veste de speranță și de mântuire pentru toți oamenii, dar la originea lui se află „credința operantă prin iubire”. Desigur, apoi vor mai fi liturgia, rugăciunea, arta și frumusețea, dar numai dacă izvorul acestora este păzit și numai dacă din ea – din credință – creștinii ating apa vieții lor: credința operantă cu ajutorul iubirii!