Falimentul creștinismului

În piața londoneză din Hide Park, unde toți oratorii pot vorbi liber, un comunist întărâta mulțimea cu aceste cuvinte: „Creștinismul a dat faliment cu misiunea lui în societatea umană. Vreți o dovadă? Gândiți-vă la câți mizerabili nu au încă hrana necesară: creștinismul nu a fost capabil să vindece această plagă socială...

În acel moment, un tânăr catolic îl întrerupse:

-       Aici, aproape de noi este o fântână cu apă limpede: cum de tu ai gâtul atât de murdar?...

Rușinat, oratorul dispăru, în râsul ironic al celor prezenți

Doamne, fă să am mâinile bătătorite de iubire

Povestește Raoul Follereau: „Am visat un om care s-a prezentat la judecata lui Dumnezeu: Vezi, Domnul meu - îi spunea - am observat legea ta, nu am făcut nimic greșit, nimic rău. Doamne, mâinile mele sunt pure. Fără îndoială - i-a răspuns Bunul Dumnezeu - dar mâinile tale sunt goale.

Doamne, te rog, fă-mă să ajung la tine cu mâinile bătătorite de iubire. 

IUBIREA, a doua natura a crestinului

Oamenii au o natura, anume pe cea umana. Omul crestin mai trebuie sa-si adauge inca o natura, ca sa se poata numi astfel cu adevarat, iar  aceasta a doua natura este IUBIREA, IERTAREA, care este deplina, autentica, numai daca cel ce o are sta pe o cruce, si nu pe orice fel de cruce, ci pe cea a lui Cristos... Trăirea iubirii pentru un creștin nu poate fi ca o haină de sărbătoare, pe care o pui din când în când, ci ca pielea, pe care o porți întotdeauna cu și pe tine, de care nu te poți despărți decât prin jupuire, ceea ce, în general, nu prea este posibil, și nici practicată pe scară largă.  

Medicament pentru suflet. Newman şi încrederea în Biserică

de Hermann Geissler

În urmă cu cinci ani, la 19 septembrie 2010, cu celebrarea Liturghiei la Cofton Park din Rednal (Birmingham), Benedict al XVI-lea îl beatifica pe cardinalul John Henry Newman. "Intuiţiile sale cu privire la relaţia dintre credinţă şi raţiune, cu privire la spaţiul vital al religiei revelate în societatea civilizată şi cu privire la necesitatea unei apropieri de educaţie pe larg întemeiate şi pe rază lungă, nu au fost numai de importanţă profundă pentru Anglia victoriană - a spus Benedict al XVI-lea - ci continuă şi astăzi să inspire şi să lumineze pe mulţi în toată lumea". După convertirea la Biserica Catolică (1845), după hirotonirea sacerdotală şi întemeierea Oratoriului sfântului Filip Neri în Anglia, în 1840 Newman a ţinut câteva discursuri adresate catolicilor şi altor creştini, arătându-le perspectiva fundamentală, marea speranţă a vieţii creştine. Sunt trei lucruri în mod esenţial care o alimentează pe aceasta din urmă: privirea spre Dumnezeu, lumina sfinţilor, încrederea în Biserică. În această privinţă, publicăm un articol al directorului lui International Centre of Newman Friends din Roma, punct de referinţă pentru studioşii şi prietenii lui John Henry Newman din toată lumea.

Cu ocazia deschiderii Oratoriului la Londra (1849), John Henry Newman tratează temaPerspectivele misionarului catolic. Cum pot să acţioneze misionarii, ce pot să facă creştinii într-o lume care urmează propriile principii şi venerează idolii bogăţiei, inteligenţei, ai bunei faime? Credincioşii care se orientează spre Dumnezeu şi spre sfinţi nu sunt, într-un fel, străini în această lume? Newman răspunde la aceste întrebări cu simpla constatare că opoziţia dintre Biserică şi lume nu este nimic nou. De fapt, încă de la începutul creştinismului Biserica este ca o peregrină pe pământ şi soarta sa este o bătălie continuă (cf. Discourses Addresed to Mixed Congregations, 241).

Toată istoria arată adevărul acestei constatări: sfântul Petru ca un străin a venit la Roma, oraş care venera atâţia idoli, predicând credinţa în Domnul Isus; părinţii Bisericii luptau împotriva duşmanilor interni şi externi; Ignaţiu şi însoţitorii săi s-au angajat într-o perioadă în care lumea era convinsă de sfârşitul Bisericii, ducând credinţa creştină în toate continentele. Newman se simte în profundă comuniune cu toţi aceşti martori ai credinţei: "Să fim plini de încredere, de zel şi de determinare, pentru că suntem moştenitorii sfântului Petru, ai sfântului Grigore din Nazianz, ai sfântului Grigore cel Mare şi ai tuturor persoanelor sfinte şi credincioase, care în timpul lor au promovat cauza catolică prin cuvânt, acţiune şi rugăciune. Suntem părtaşi de meritele şi mijlocirile lor şi vorbim cu glasul lor" (ibidem, 244).

Newman este convins că creştinii din orice timp, din orice loc şi din orice ambient au o mare misiune. Sunt chemaţi mereu să "facă o lucrare" (ibidem, 246). De fapt, Biserica poate să ofere "un remediu universal unei boli universale. Această boală este păcatul; toţi au păcătuit, toţi au nevoie de vindecarea în Cristos; tuturor trebuie să li se vestească şi oferită această vindecare. Deci dacă există un predicator şi un mediator al vindecării, trimis de Dumnezeu, acest mesager trebuie să vorbească nu numai unuia, ci tuturor. Trebuie să se adapteze la toţi, trebuie să aibă o misiune pentru tot neamul lui Adam" (ibidem, 246).

În cursul istoriei sale Biserica a trebuit să lupte adesea împotriva puterilor lumii care păreau să fie mult mai puternice decât ea şi adesea aproape invincibile. Dar, în pofida tuturor adversităţilor, Biserica a învins mereu rând pe rând: "Toate acestea ne arată cu o acuitate convingătoare, asemenea unei dovezi ştiinţifice, că ea nu vine de pe pământ, că ea nu este sclavă a oamenilor, altminteri cei care ar fi făcut-o ar fi putut s-o şi distrugă" (ibidem, 249).

Deoarece Biserica nu este lucrarea a oamenilor, ci a lui Dumnezeu, nu va fi distrusă niciodată. Cristos acţionează în Biserică, în toate timpurile şi în toate locurile. Aceasta este încrederea fermă a catolicilor: "Dacă el a făcut minunile sale în timpurile de atunci, va face aceste minuni şi astăzi; dacă în timpurile trecute cei slabi şi cei nevrednici au fost instrumentele sale de bine, sunt şi astăzi la fel. Atât timp cât ne încredem în El, atât timp cât rămânem fideli faţă de Biserica sa, ştim că el vrea să ne folosească drept instrumente ale sale (în ce mod asta nu ştim), nu ştim cine vor fi destinatarii milostivirii sale; nu ştim la cine vom fi trimişi, dar ştim că mii şi mii ne cheamă şi că vom fi trimişi cu siguranţă la cei care au fost aleşii săi" (ibidem, 254). Şi Newman încheie cu o mărturie foarte personală: "Am urmărit călăuzirea sa şi nu m-a dezamăgit; m-am încredinţat mâinilor sale şi mi-a dat ceea ce am căutat; şi după cum el a fost cu mine până acum, tot aşa va rămâne cu mine el însuşi, binecuvântarea sa mamă şi toţi îngerii buni şi sfinţi" (ibidem, 259).

Mulţi credincioşi, şi chiar atâţia păstori, astăzi sunt în pericolul de a pierde curajul, pentru că vântul potrivnic pare aşa de puternic şi învingător. Cad adesea într-o atitudine pesimistă şi tind să se plângă. În acest context, Papa Francisc a vorbit despre "zeiţa plâns", care nu ajută pe nimeni şi ne fură elanul şi bucuria. Uneori uităm că în istoria Bisericii dificultăţile şi încercările n-au lipsit niciodată. Şi uităm că, în pofida importanţei cooperării noastre, Biserica este edificată, purificată şi sfinţită de Dumnezeu însuşi. Papa Francisc scrie în exortaţia apostolică Evangelii gaudium, citându-l pe predecesorul său pe catedra lui Petru: "Biserica nu creşte prin prozelitism, ci prin atracţie" (nr. 14). Nu creşte prin iniţiativele pur umane şi strategiile pastorale bine gândite, ci mai ales prin forţa Duhului Sfânt care atrage bărbaţi şi femei la inima lui Isus şi la Biserica sa, trezind în ei un zel sfânt pentru mărturisirea adevărului şi a iubirii lui Dumnezeu. "Un astfel de zel - scrie Newman - chiar dacă e sărac şi slab în noi, a fost însăşi viaţa Bisericii şi stimulentul predicatorilor şi misionarilor săi în toate secolele. A fost un foc asemănător cu acela pe care Domnul nostru l-a adus din cer şi pe care a voit să-l comunice tuturor: « Foc am venit să arunc pe pământ şi ce altceva vreau decât să se aprindă!» (Lc 12,49). Acesta a fost misterul propagării Bisericii încă de la început şi va rămâne până la sfârşit. Aceasta este motivaţia pentru care Biserica, având ajutorul lui Dumnezeu şi în faţa uimirii lumii, converteşte naţiunile [...]. Aceasta este motivaţia pentru care misionarii catolici se aruncă aşa de generos în mijlocul popoarelor străine, riscând cele mai crude chinuri: cunosc demnitatea sufletului; pentru ei lumea viitoare este o realitate mare; îi iubesc pe fraţii lor din inimă, chiar dacă încă nu i-au văzut; se tem de ruinarea veşnică; vor să crească roadele pătimirii Domnului lor şi triumful harului său" (ibidem, 19).

(După L'Osservatore Romano, 19 septembrie 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: www.ercis.ro 

Fiecare dintre noi are iubirea pe care și-o merită?

Domnule profesor, voiam să vă pun o

întrebare. După părerea dumneavoastră, fiecare dintre noi are iubirea pe care și-o merită? Știu că este o întrebare stupidă și cred că știu, mai mult sau mai puțin, care este răspunsul dumneavoastră, dar am nevoie să-l aud.

Dragă Beatrice, m-am gândit mult la tine în această lună, pentru că am încercat să mă încăpățânez să mă conving că iubirea poate fi și „meritată”. De fapt, nu este nici un secret că bunătatea, generozitatea, fidelitatea... atrag răspunsuri iubitoare față de noi!

Mi-au venit în minte și o mulțime de exemple care confirmă că iubirea nu este exclusă din legea dinamicii lui Newton, care afirmă: „fiecărei acțiuni îi corepunde o reacție egală sau contrară”. În fond, învățăm să facem o acțiune în loc de o alta sau să alegem bine cuvintele înainte de a le pronunța, tocmai pentru că știm că fiecare opțiune ne va conduce spre un destin diferit. Încă de mici înțelegem că, pentru a fi iubiți și a primi atenție, trebuie să facem ceva. A fi ascultători, a surâde educați, a lua o notă mare la școală, a da din pachețelul nostru și colegului nostru de bancă, a mulțumi cu bunătate... toate acestea fac să cucerim multă pozitivitate în jurul nostru.

Dar... eh, știu, acum intervine un frumos „dar”!

Dar câtă angajare (plătită deseori cu sensuri de vină) necesită, pentru a reuși să ne simțim că merităm iubirea?

Și odată câștigat acest merit, la câtă pică trebuie să renunțăm pentru a ne elibera de deziluzia iubirii necorespunse?

Și astfel a trebuit să mă întorc în urma pașilor mei și să recunosc că iubirea nu se merită. Ea este gratis. Punct și gata.

Mai mult: cu cât este mai gratuită, cu atât este iubire mai autentică.

Acum da, pot să respir liniștit!

În sfârșit, mă pot relaxa, pentru că pot spera că sunt iubită de soțul meu, în ciuda umorului meu mereu schimbător; iubită de prietenele mele în ciuda tăcerilor mele prelungite; iubită de familia mea în ciuda...

Eeehhh, cât de lungă ar fi lista acelor „în ciuda”!

 Dacă iubirea este un dar nemeritat, putem să deschidem ochii bine, ca și copii, atunci când văd marea pentru prima oară și să spunem acel „ooohhh!!!”, care șterge orice obișnuință.

Dacă iubirea este un dar nemeritat, pot să iau pachetul fără a plăti nimic poștașului, pentru că soarele, și astăzi, va răsări pentru mine, dăruindu-mi ceasuri și minute de folosit așa cum cred eu mai bine.

Iar dacă eu primesc gratis, pot și să dau gratis.

„Gratis ați primit, gratis să dați” (Mt 10, 8), spune Isus.

Dragă Beatrice, știu bine că între creaturile umane această gratuitate nu este practicată foarte mult, dar oare aceasta trebuie să ne facă să renunțăm și noi?

A iubi înseamnă a vindeca!

A vindeca de frică, de resentimente, de gelozii, de sensurile de vină, de narcisism, de invidie, de pretenția de a avea totdeauna dreptate, de teama de a fi îndatorați...

A iubi înseamnă a face să circule iertări care redau libertatea din vechile sclavii spirituale.

Sensul ultim al vieții este tocmai acesta: a ne vindeca în fiecare zi câte puțin, pentru a reuși să murim ceva mai sănătoși.

Atât de sănătoși încât să reușim să admirăm fără invidie, să urmăm pe alții fără să-i imităm, să lăudăm fără să lingușim, să conducem fără să manipulăm.

Această vindecare progresivă se cheamă fericire, sfințenie, pace interioară, bucurie... toate daruri care nu se cumpără, nu se merită, dar se primesc de la viață.

Desigur, uneori este greu să acceptăm contradicțiile și defectele celui care ne stă alături. Exact cum, pentru cel ce ne stă alături, îi este greu să accepte contradicțiile și defectele noastre. Dar toate acestea nu au nici o legătură cu meritul/

Este efortul de a trăi.

Este consecința faptului că suntem cenușă.

Când începe Postul Mare, creștinii fac un gest simbolic foarte profund: se pun în rând în fața episcopului (care reprezintă întreaga Biserică), iar acesta pune fiecăruia pe creștet puțină cenușă.

Este un gest care nu ne evită: ești cenușă.

Ești fragil.

Nu-ți ascunde acest adevăr, așa cum fac oamenii-struți. Recunoaște-l. Fii sincer.

Ai vrea să iubești, dar nu reușești.

Ai dori să fi iubit, dar nu recunoști acest lucru.

Puțină cenușă ne spune cine suntem.

Creaturi fragile care au vise enorme în inimă.

Și ce va rămâne din cenușa care suntem?

„Toate trec, numai iubirea rămâne. La sfârșitul vieții numai două întrebări vom auzi, punctuale și implacabile: ai iubit?... am fost iubit? Acest lucru l-a spus Chiara Ammirante. Îți amintești, anul trecut, când a fost oaspetele spectacolului nostru? Îți amintești când ne-a povestit viața ei?

Ce va rămâne din această zi pe care o trăim acum?

Bună ziua spusă în grabă mamei noastre?

Zâmbetul dat vânzătoarei unde am fost?

Ironiile făcute cu o altă prietenă despre o altă persoană?

Răbdarea pe care am avut-o, ascultând plângerile vecinei?

Telefonul pe care n-i l-am dat, în ciuda oboselii, pentru a ne ura noapte bună?

Care din acest lucruri văr deveni cenuță și care vor rămâne pentru totdeauna?

În fiecare minut facem această alegere: ori să iubim așa cum numai noi știm s-o facem în acea zi, ori să ardem în păcat atâtea ocazii de iubire.

A păcătui înseamnă a greși ținta, a pierde.

A iubi înseamnă a vindeca și a ne vindeca, a învinge.

Cu cât înaintăm în vârstă, cu atât ne vindecăm și vindecăm.

Îi mai repet odată: obiectivul nostru este a muri cât mai sănătoși posibil!

Pentru a ne vindeca există un MEDIC care lucrează gratis și cunoaște bine toate numele pacienților săi. Dumnezeu face tocmai acest lucru: ne învață că putem iubi gratis și îndepărtează de la noi orice sens de vină care ne poate face să ne simțim „greșiți”.

Este El cel care transformă fiecare clipă devenită cenușă din viața noastră într-o sfântă părticică plină de iubire divină!

Dumnezeu nu ne iubește pentru că noi suntem buni, pentru că ne-am rugat, pentru că am făcut pocăințe, pentru că... El ne iubește gratis. Cu cât înțelegem mai mult acest lucru cu atât vom fi mai fericiți și mai liniștiți.

Este o iubire care ne spune: „Mergi înainte! Ești pe cale să te vindeci, iar eu îți sunt alături. Pentru mine ești persoana cea mai frumoasă din lume!... ok, recunosc, sunt de partea ta!”.

P.S. Dragă Beatrice, nu era o întrebare stupidă! M-ai făcut să mă gândesc o lună întreagă înainte să-ți răspund!!! Nu voiam să-ți dau răspunsuri știute dinainte! Iubirea primită este forța noastră interioară. Fără iubire nu vom reuși să mergem niciodată înainte. De când ne naștem și până la ultima respirație, vom avea totdeauna nevoie de energia pozitivă a iubirii pentru a trăi. O merităm? Nu. Avem nevoie de iubire pentru a trăi. Așa cum nu merităm oxigenul care ne înconjoară, la fel nu merităm iubirea. Există, și ne înconjoară. Și cu cât este mai pură, cu atât ne vom simți mai bine.

Sursa:  https://www.facebook.com/intemirifugio

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

„Să mergem spre Acela de care bucurându-ne suntem fericiţi“

Viziunea Fericitului Augustin asupra iubirii

În clipa în care iubim pe cineva, următorul gând este acela de a-l „avea“ sau de a fi cu el şi a-l iubi pentru totdeauna. Problematizarea mai veche, de origine platoniciană, a relaţiei dintre iubire şi frica de a nu pierde ceea ce iubim, aşa cum transpare din dialogul „Sympósion“ („Banchetul“ lui Platon), capătă o soluţie creştină în termenii în care Fericitul Augustin (354-430) defineşte dragostea ca „poftă“ (appetitus) sau „afect“ (affectus).

Fericitul Augustin susţine că fiecare afect este legat de un „obiect“ definit, şi este nevoie de acest obiect pentru a declanşa afecţiunea în sine, oferind astfel un scop pentru aceasta.

În aceşti termeni, iubirea este văzută ca fiind „un fel de mişcare“ spre un „obiect“ pe care-l ştim şi dorim ca fiind „bun“ (bonum). Urmându-l pe Platon atunci când spune că noi dorim doar ceea ce nu avem, deoarece credem că obiectul dorinţei este bun şi ne va face fericiţi, Augustin adaugă că, după ce vom avea obiectul iubirii, dorinţa noastră se termină, cu excepţia cazului în care suntem ameninţaţi cu pierderea lui.

În acest caz, dorinţa de a „avea“ se transformă într-o frică de „a pierde“. Altfel spus, în timp ce pofta (i.e., iubirea) urmăreşte binele, frica ne cauzează sentimentul de temere şi fuga de relele (malum) declanşate în urma pierderii „obiectului“ dorit. Consecinţa este că, atâta timp cât dorim lucruri efemere, suntem în mod constant sub ameninţarea acestei frici de a pierde ceea ce am câştigat.

Acesta e şi motivul pentru care dragostea pentru lucrurile din lume, Augustin o denunţă ca fiind „cupiditas“, genul de dragoste greşită, care ne trage „în jos“, spre efemer, din cauza că este o „greutate“ pentru suflet, în schimb dragostea dreaptă, „caritas“, este cea care caută eternitatea şi binele imuabil, fiind capabilă să ne atragă în direcţia opusă, şi anume „în sus“, în ceruri, afară din temniţele efemerei noastre existenţe pământeşti.

Cu toate acestea, atât dragostea adevărată, cât şi cea greşită au în comun faptul că sunt dorinţa poftei (înflăcărate) - „appetitus“. Diferenţa dintre cele două tipuri de dragoste se află, prin urmare, numai în obiectul iubirii. Prin urmare, Augustin avertizează: „Iubeşte, dar fii atent la ceea ce iubeşti“.

Eternitatea ca bun absolut

La fel de importantă pentru Augustin este şi conştientizarea faptului că nimeni nu este cu adevărat fericit dacă trăieşte în teama de a pierde obiectul sau sursa fericirii. În mod constant supus regulii date de poftă şi teamă (a se vedea în acest sens paralelismul asemănător dintre plăcere şi durere la Sfântul Maxim Mărturisitorul), viitorul este incert şi suntem în imposibilitatea de a fi fericiţi. Dramatic este că „orice“ poate fi perceput ca un „obiect“ al binelui pentru mine - deci, chiar şi în rău, o persoană nu iubeşte nimic altceva decât ceea ce ea crede că este binele ei. Prin urmare, susţine Augustin, viaţa adevărată este „una care este atât veşnică, cât şi fericită“.

Soluţia lui este de a introduce o viziune diferită de iubire: şi anume, una care nu mai vizează un anumit bun oarecare, ci unul absolut sau „cel mai mare“ bun în sine (summum bonum).

Acest bun absolut trebuie să fie eternitatea (însemnând că e veşnic), deoarece eternitatea nu este ceva ce se poate pierde împotriva voinţei tale. O iubire care caută ceva în condiţii de siguranţă, dar în acelaşi timp de unică folosinţă pe pământ este în mod constant frustrată, pentru că totul este sortit să piară în cele din urmă. Aşadar, va spune Augustin, dintre toate lucrurile „doar acelea pe care le-am numit eterne şi imuabile (aeternas atque incommutabiles) sunt cele de care avem a ne bucura (fruendum); cât despre celelalte, trebuie să ne servim (utendum) de ele, ca să ajungem să ne bucurăm deplin de cele dintâi“ („De Doctrina Christiana“ I, 39).

Pentru a fi mai precis, Augustin oferă un exemplu pentru contextualizarea celor afirmate mai sus: „Dacă am fi călători şi nu am putea trăi fericiţi decât în ţara noastră şi dacă, nefericiţi în călătoria noastră şi doritori să punem capăt nefericirii, am vrea să ne reîntoarcem în ţară-ne, am avea nevoie de vehicule fie terestre, fie marine, de care să ne folosim ca să fim în stare să ajungem în ţara de care avem a ne bucura; iar dacă ne-am desfăta cu plăcerile călătoriei şi cu mersul în vehicul şi, ajungând să ne bucurăm de ceea ce trebuie să folosim, am vrea ca drumul să nu ia repede sfârşit şi, înlănţuiţi de o dulceaţă perversă, ne-am înstrăina de ţară, a cărei dulceaţă ne-ar face fericiţi. Tot aşa, călătorind în această viaţă muritoare, „îndepărtaţi de Domnul“ (2 Co 5, 6), dacă vrem să ne întoarcem în ţară, unde am putea fi fericiţi, trebuie să folosim „această lume“, nu să ne bucurăm de ea, pentru ca „atributele nevăzute ale lui Dumnezeu să fie contemplate şi înţelese prin creaţie“ (Rm. 1, 20), cu alte cuvinte, prin corporal şi temporal să ajungem să cuprindem eternul şi spiritualul“ („De Doctrina Christiana“ I, 8, 9).

Sfânta Treime, scopul iubirii supreme

Într-o frază concisă, Augustin va rezuma teoria sa în felul următor: „Ne bucurăm de acel lucru pe care îl iubim (diligimus) pentru el şi că avem a ne bucura doar de acel lucru care ne face fericiţi (beati), iar de restul, a ne folosi“ („De Doctrina Christiana“ I, 73).

El devine şi mai precis atunci când susţine că trebuie să facem din eternitate obiectul dorinţei noastre, adică Dumnezeu - Preasfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, „Binele suprem şi imuabil“, binele care le dă oamenilor beatitudinea, „beatificumbonum“, „Acela de la care ai tot ceea ce Îi înapoiezi“ şi înaintea Căruia „orice altceva ne apare ca demn de a fi iubit (trebuie) să fie luat şi dus într-acolo unde se revarsă întregul şuvoi al iubirii noastre“, adică spre El.

Aşadar, „să mergem spre Acela de care bucurându-ne suntem fericiţi“.

În concluzie, dacă „lucrurile de care avem a ne bucura sunt Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh (resig iturquibus fruendum est, Pater et Filius et Spiritus sanctus)“, iar „orientarea sufletului spre bucuria de Dumnezeu pentru El Însuşi“ o numeşte Augustin „dragoste“ (caritas) - căci „omul este desăvârşit atunci când în toată viaţa sa se îndreaptă spre viaţa imuabilă şi se ataşează de ea cu toată afecţiunea sa“ -, este clar că, obiectul iubirii fiind veşnic, frica (drept posibilitate de pierdere „împotriva voinţei tale“ şi eşec în privinţa obiectului iubirii şi a veşnicei lui posesiuni) dispare.

„La tine cred eu că trebuie să revin; deschide-mi mie acum când bat la uşa ta; învaţă-mă în ce fel se poate ajunge la tine! Nu mi-a mai rămas nimic altceva decât voinţa; nimic altceva nu mai ştiu decât că cele nestatornice şi pieritoare trebuie lepădate, iar cele sigure şi veşnice trebuie căutate. Asta fac, Părinte, fiindcă numai aceasta am cunoscut; dar nu ştiu încă pe ce cale aş putea ajunge la tine. Oferă-mi, arată-mi, dăruieşte-mi proviziile necesare drumului. Dă-mi credinţa, dacă cei care aleargă la tine te găsesc prin credinţă; dă-mi virtutea, dacă cei care aleargă la tine te găsesc prin virtute; dă-mi ştiinţa, dacă ei te găsesc prin ştiinţă! Sporeşte-mi credinţa, sporeşte-mi speranţa, sporeşte-mi dragostea! O tu, Bunătate de necuprins, unică şi care trebuie să fie adorată!“ (Siloloqvii I, 5).

Autor: Pr. drd. Cătălin Crișan

Sursa: www.ziarullumina.ro 

Se poate iubi fără a fi iubiți?

Iubirea este experiența umană cea mai implicantă și cea mai decisivă în viața noastră. Probabil este unica experiență în care ne simțim puțin răscumpărați, în care simțim că salvăm săracele noastre vieți. Din acest motiv căutăm iubirea, o așteptăm, o dorim, și atunci când se aprinde posibilitatea istoriei iubirii toate atențiile noastre sunt tărâte în nașterea, răsărirea, creșterea ei... Ar vrea să fie veșnică iubirea, și este adevărat că, numai dacă este iubire până la sfârșit și în ciuda refuzului, învinge moartea; însă, în realitate, nouă celor umani, nu ne este posibilă o iubire în plinătatea ei.

De fapt, iubirea cunoaște, chiar dacă noi nu vrem acest lucru, multe contradicții: dificultăți, conflicte, sărăciri, infidelități și poate chiar – dar nu sunt sigur de acest lucru – moartea. Din acest motiv, iubirea nu implică pe nimeni fără a-l expune durerii și fără ca să trebuiască să ne  pierdem pe noi înșine; în iubire există suferință, durere pentru aceste contradicții, dar și inadecvări datorită incapacității noastre de a iubi: câtă disciplină este nevoie pentru a iubi în mod autentic, pentru a iubi din dorință, dar într-o relație simfonică și plină de respect unul față de celălalt, fără îndoieli între cei ce se iubesc, acceptându-se reciproc, îndreptați spre un raport care să facă din ambii parteneri oameni mai buni, mai umanizați.

În iubire, mai ales în faza îndrăgostirii, există ceva adolescențial care se reînnoiește la fiecare început: se dorește fuziunea care cere să se stea împreună totdeauna, să se gândească aceleași lucruri, să se bucure împreună de aceleași realități; într-un cuvânt, să nu se lase celuilalt distanța care-i este necesară pentru a fi altul față de mine, în fața mea. De aceea, iubirea reclamă o luptă, pentru că atunci când iubim, în noi apare dorința prepotentă a posedării, a avea pretenții asupra celuilalt. Există o dificultate, aproape o imposibilitate a iubirii autentice: cu cât iubim mai mult, cu atât dorim mai mult, și cu cât dorim mai mult, cu atât suntem ispitiți să dispunem de celălalt, până la a face din el un obiect în posesia noastră.

Sunt înțesați de iubire, cerșetori de iubire, în noi locuiește contradicția de a avea iubire, iubire care, însă, necesită libertate. Pentru puțină iubire suntem tentați și de a ne prostitua; pentru a nu pierde iubirea suntem ispitiți de a construi garduri în jurul celuilalt; pentru a nu suferi trădarea în iubire suntem purtați spre violență, la a face toate fără a ne ține cont de diferența celuilalt, de motivațiile sale, calea lui, bună sau rea. Este dificil să conjugămiubirea cu libertatea, să consimțim în istoria de iubire libertății celuilalt, să recunoaștem că alteritatea este imposibilitatea de a fi egali, la fel, și că trebuie să existe obligatoriu o diferență.

Această suferință devine mai acută și evidentă atunci când iubirea noastră este refuzată, nu este corespunsă, nu trezește reciprocitatea. Dacă am citi textele evanghelice astfel ca să vedem în ele sentimentele, trăirile protagoniștilor, ne vom da seama, de exemplu, că atunci când Isus întâlnește un tânăr (cf. Mc 10, 17-22 ss.) care îl interoghează în privința vieții veșnice și îi cere să-i vorbească de Dumnezeu, El îl privește, îl privește în ochi și îl iubește: Isus iubește gratuit un tânăr întâlnit pe drumul său... Privirea lui Isus este o privire de iubire, care nu trebuie privită numai ca o chemare pentru ca acel tânăr să-l urmeze. Nu este vorba de o tactică vocațională pusă în act de Isus pentru a pescui adepți pentru comunitatea Lui. Privirea lui ne spune cum Isus s-a simțit atras și interpelat de acel tânăr, cum față de el a încercat un sentiment de afecțiune. Era un tânăr amabil, poate frumos, poate atât de transparent încât lui Isus i se părea amabil; lui Isus îi adresează o privire lungă, profundă, precisă, de alegere a persoanei dintre cea a altora.

În ciuda acestei simpatii, această privire asupra celui care era amabil, relația nu se aprinde, iar privirea lui Isus rămâne fără răspuns. Da, tânărul a plecat trist, dar oare Isus a plecat mulțumit? Suntem siguri că, făcându-și datoria, ca și cum l-ar fi iubit numai pentru a-l chema, Isus nu s-a întristat datorită refuzului ofertei lui de iubire? Iată o slăbiciune a iubirii mai puternice: iubirea lui Isus nu a fost înțeleasă, tânărul, care în ochii lui era amabil, nu i-a permis să-l iubească. Este o enigmă însoțită de tristețe, nostalgie, suferință: nu-ul celuilalt, pentru noi amabil, privirii noastre, iubirii noastre, este o suferință acută care continuă pentru o anumită vreme. Este necesitatea iubirii înscrisă în iubire: iubirea se adresează libertății celuilalt, și astfel, într-o relație poate apărea și refuzul, nu-ul spus iubirii. Iar amantul, din iubirea născută din privirea lui primește suferință pentru nu-ul opus iubirii lui; cel care iubește este totdeauna expus riscului ca cel iubit să nu devină iubitul lui, ca iubitul să plece, ca acesta să nu recunoască iubirea celui care-l iubește.

Dar despre cine vorbesc? Despre mine și de datele mele biografice? Despre Isus care-l „povestește” pe Dumnezeu? Nu citesc oare toată istoria lui Dumnezeu și a omului? Nu sintetizez oare Biblia ca o istorie de iubire? Da, Dumnezeul nostru, care ne-a creat pentru a avea cu noi o relație de iubire, pentru a avea în fața lui pe cineva căruia să-i ofere darurile lui minunate – așa cum afirma Sf. Irineu din Lyon – Dumnezeul pe care Noul testament, după povestirea făcută de Isus îl definește agape, iubire (!In 4, 8.16), nu este mai ales partenerul din istoria de iubire cu noi, cu umanitatea? Ce istorie! O istorie de iubire care a cunoscut nerecunoașteri, trădări, conflicte, negări; o istorie în care Dumnezeul creator, Dumnezeul dăruitor a toate se face cerșetor al iubirii poporului său care îl trădează și ajunge să se prostitueze, să aibă alți amanți. În această istorie de iubire Dumnezeul creator este vulnerabil: suferă pentru iubirea care nu este corespunsă, este frustrat de lipsa de răspuns al partenerului iubit, este gelos față de acest iubit atât de litigios și gata totdeauna să fie infidel, un iubit care nu corespunde. Este o istorie în care au existat anotimpuri ale iubirii: a existat primăvara, îndrăgostirea; apoi anotimpul amplexului, al uniunii partenerului și al celebrării alianței de iubire; dar a existat și lungul anotimp al infidelității, al aridității iubirii și al pasiunii iubitului pentru noi amanți.

Iubirea este de ajuns iubirii? Adică cel care iubește, iubește și fără reciprocitate, și fără primirea de iubire din partea celui iubit? Iubirea se susține și atunci când cel iubit refuză să fie transfigurat de iubirea celui care iubește? Iubirea conține în sine recunoașterea libertății celuilalt și continuă în arderea ei și atunci când de la celălalt sosește refuzul? Dacă este adevărată iubire, da! Tocmai pentru că iubirea ajunge iubirii, pentru că iubirea nu poate fi niciodată meritată, dar se află în spațiul gratuității și al libertății, pentru că nu numai că Dumnezeu este iubire, dar că iubirea, dacă este adevărată, devine divină, adică îl povestește totdeauna pe Dumnezeu.

Traducere: Pr. Pătrascu Damian 

Autor: Enzo Bianchi

Credinciosul meditează despre ceea ce percepe ca tăcere a lui Dumnezeu

Zdruncinat de furtună

de Gianfranco Ravasi

Medicul Rieus în romanul Ciuma (1947) de Albert Camus, când strânge în braţe pruncul lovit de boală, nu reuşeşte să se stăpânească: "Voi refuza până la sfârşit să iubesc această creaţie în care copiii sunt torturaţi". În acea absenţă indiferentă a Creatorului în faţa durerii nevinovate mulţi au văzut o dovadă clară a inexistenţei lui Dumnezeu.

Acesta este unul dintre capitolele cele mai vaste ale însăşi istoriei culturii pentru că durerea, răul, tragedia naturală sunt terenul privilegiat pe care se celebrează apostaziile sau mărturisirile explicite de ateism şi unde credinţa este situată într-un cuptor aprins de încercare. În opera sa Răzvrătirea, scriitorul evreu austriac Joseph Roth (autorul mai cunoscutei Legenda sfântului băutor, transformată în 1988 de Olmi într-un film intens şi delicat) dă glas acestui protest care devine revoltă: "Va trebui să fac mai rău decât să te reneg: va trebui să te înjur! Milioane de fiinţe ca mine aduci pe lume, Dumnezeule, în neruşinarea ta foarte rodnică, şi ele cresc credule şi laşe, destinate să fie zdrobite şi să moară... Harul tău nu-l vreau! Trimite-mă la iad".

În realitate, tema absenţei lui Dumnezeu sau a tăcerii sale sau a aparentei sale indiferenţe şi a respectivului întuneric în care şi credinciosul este încurcat, constituie un imens câmp în care credincioşi şi necredincioşi se intersectează. Un poet religios ca părintele Turoldo dădea glas descurajării credinciosului: "A aştepta un semn / cel puţin un semn în / lungi nopţi dezolate... / A preface îmbrăţişarea / şi a nu te avea: / a te chema, şi tu ştii / cu ce durere / dar Tu / un răspuns, niciodată". Ei bine, mai mult decât a primi urletul neîncetat, care adesea devine blestem, al celui care pierde credinţa sau se întăreşte în negarea lui Dumnezeu în timpul încercării, am vrea acum să adunăm mai degrabă experienţa celui care crede, zdruncinat de furtună. Vor fi puţine glasuri emblematice care se îngrămădesc în jurul unei teme care s-a dezvoltat încă de la originile civilizaţiei (teodiceea este esenţialmente leagănul în care se naşte teologia, în efortul de a "justifica" şi "a-l salva pe Dumnezeu" de o acuză aşa de infamantă).

Biblia însăşi nu ezită să pună în scenă această experienţă dramatică, începând de la cele trei zile de urcare a lui Abraham pe vârful muntelui Moria, începute cu glasul întunecat al unui Dumnezeu care se contrazicea pe sine însuşi, impunând eliminarea fiului promis şi dăruit de el (Gen 22). Apoi este Dumnezeu care-l înfruntă pe Moise în deşert "încercând să-l omoare" (Ex 4,4), care se năpusteşte fără milă asupra credinciosului Tobia, umilit şi de soţia Ana: "Unde sunt faptele tale de milostenie şi faptele tale de dreptate? Iată, se ştie ce ţi-au adus!" (Tob 2,14).

Însă mărturia cea mai grea, atroce şi universală este cea a lui Iob care a generat un imens paratext literar şi artistic de-a lungul secolelor, devenind simbolul unei credinţe sfâşiate care trece razant pe lângă blestem împotriva unui Dumnezeu monstru (Iob 16,7-17) mereu taciturn, susţinut în zadar de apărătorii săi din oficiu, prietenii teologi care reafirmă reţetele lor ideologice apologetice bazate pe modulul simplist al retribuirii: suferi pentru că ai păcătuit, delictul se numeşte pedeapsă; pentru acest motiv totul este logic şi paşnic şi credinţa nu este nici rănită, nici înfrântă.

Şi Baudelaire în Florile răului recurgea la această soluţie consolatoare pe care Iob o respinge pentru că nu poate să mintă mărturisind păcate pe care nu le are: "Binecuvântat să fii, Dumnezeul meu, care dăruieşte suferinţa / ca un remediu divin la necurăţiile noastre / şi ca esenţa cea mai bună şi cea mai pură / care îi pregăteşte pe cei puternici la sfintele voluptăţi".

Isus însuşi va reacţiona împotriva unei asemenea tehnici morale destinate să golească misterul răului când, în faţa orbului din naştere, va nega clar geneza acelei suferinţe într-un păcat (In 9,3). Plânsul se întinde şi în acel "De ce?" sau în acel "Până când, Doamne?" al rugătorilor din Psaltire, descumpăniţi în faţa enigmei durerii care se cuibăreşte în ei. Întrebarea ironică a celor care nu cred, "Unde este Dumnezeul tău?" se reverberează în cel care crede făcându-l să lunece spre teritoriul negării. Deci trebuie să recunoaştem că - aşa cum se întâmplă în cartea lui Iob - problema de pe tapet nu este atât antropologică (explicarea acelei suferinţe şi depăşirea ei) ci teologică, este o întrebare despre Dumnezeu şi despre care Dumnezeu.

Nu putem în acest itinerar foarte schematic să indicăm soluţia oferită lui Iob: însă este evident că lui nu-i este dat un răspuns definitiv şi exhaustiv (Dumnezeu îi răspunde cu un adevărat ciorchine de întrebări în cap. 38-39), cât mai degrabă este dăruită o prezenţă decisivă. Dumnezeu se arată, îi vorbeşte, îl întâlneşte. Şi pentru că însuşi Dumnezeu e cel care în Fiul vrea să intre în acea istorie întunecată. Este strigătul "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?", dar şi acel urlet puternic înainte de a muri pe care Isus îl înalţă în sus fără a obţine răspuns (Mc 15,34.37).

Tot părintele Turoldo în Cântări din urmă ilustrează acea kenosis, cum ar spune sfântul Paul, "golirea" pe care Cristos o simte pe cruce, ajungând astfel la punctul extrem al Întrupării, adică al solidarităţii depline cu omenirea: "Nu, a crede în Paşte nu este credinţă corectă: / prea frumos eşti la Paşte! / Credinţă adevărată este în vinerea sfântă / când Tu nu erai acolo sus! / Când nu un ecou răspunde / la strigătul său înalt / şi cu greu Nimicul dă formă / absenţei tale".

Aşadar, "credinţa adevărată" se măsoară în vinerea sfântă, în regiunea întunecată a suferinţei şi a absenţei lui Dumnezeu, cum de altfel aminteşte într-un film emoţionant din 1962 acel regizor ateu-teolog care a fost Ingmar Bergman: Lumini de iarnă este tocmai criza unui păstor distrus de moartea soţiei şi care este invitat de sacristanul său să se recunoască în Cristos răstignit. Această trimitere conţine în sine un răspuns pentru că, şi atunci când Isus este învăluit de tăcerea divină şi se prăbuşeşte în moarte şi în mormânt, nu încetează să fie Fiul lui Dumnezeu, deci fecundează mortalitatea noastră, iradiază în ea forţa năvalnică a divinităţii, depune în caducitatea noastră sămânţa vieţii, a veşniciei, a gloriei Paştelui.

Şi "ateul satului" în vestita Antologia din Spoon River (1915) de Edgar Lee Masters, după ce a citit Evanghelia "într-o lungă boală în timp ce tuşeam de moarte", recunoaşte că a văzut ca "o făclie de speranţă şi de intuiţie şi de dorinţă pe care Umbra, conducându-mă rapidă printre cavernele întunericului, n-a putut s-o stingă". Şi această ţintă este nemurirea văzută, însă, nu "ca un dar, ci ca o împlinire".

Timpul întunericului striază viaţa tuturor, credincioşi, agnostici şi indiferenţi. Noi care intrăm de mult timp în orizontul credinţei, cu diferitele etape deja publicate ale unui jurnal de călătorie în cultura contemporană care se confruntă cu credinţa, avem despre această temă la dispoziţie o documentaţie imensă de mărturii. De aceea, alegem numai câteva glasuri, aproape la întâmplare. Iată una care cuprinde moştenirea unor mari mistici ca Tereza de Avila şi Ioan al Crucii (imaginea sa este aceea a "nopţii întunecate").

Este poeta franceză Marie Noël, moartă în 1967, care în jurnalul său nota: "Există zile în care Dumnezeu este totul pentru mine şi există zile în care este nimic, ca şi cum eu în acele zile n-aş fi decât o creatură animală sau vegetală, o bestie care tremură, sau care cântă, o plantă care nu are nevoie de altceva decât de aer, de apă şi de soare. Există zile în care eu nu am suflet". Aceasta este o experienţă personală, intimă. Alteori, viaţa este corală şi asumă contururile unei abandonări totale a omenirii din partea lui Dumnezeu.

Într-o carte a sa, Elie Wiesel, scriitor şi martor evreu al ruşinii Shoah, reevocă episodul unui băieţel care, şi în lagărul nazist, păstra seninătatea sa şi bucuria de a trăi: în timpul unui act de reprimare este ales pentru a fi spânzurat cu alţi doi adulţi. Când colegii săi, întorcându-se de la muncile forţate, văd acel lemn care voia să fie o ameninţare, îşi dau seama că băiatul încă nu este mort văzând mişcările limbii care iese de pe buzele sale. Un evreu prezent se întreabă: "Dar Dumnezeu unde este?" şi un altul îi răspunde: "Este acolo pe acel stâlp, în acel băieţel!". Acesta este şi inima mesajului care emană din Cristos răstignit.

Scriitorul creştin japonez Shusaku Endo, mort în 1996, într-o operă a sa introducea acest dialog dintre Dumnezeu şi un suferind: "Doamne, eu mă răzvrăteam datorită tăcerii tale!" - "Eu nu stăteam în tăcere. Sufeream alături de tine". În lagărul din Flossenbürg, Dietrich Bonhoeffer, la 16 iulie 1944, la puţine luni de la spânzurarea sa la ordinul lui Hitler, scria în Rezistenţă şi capitulare: "Dumnezeu este neputincios şi slab în lume, şi astfel şi numai astfel rămâne cu noi şi ne ajută... Nu ne ajută în virtutea atotputerniciei sale, ci în virtutea suferinţei sale".

Într-un depozit din Köln au rămas ascunşi mai mulţi ani în timpul ultimului război câţiva evrei. Când s-a intrat în acel spaţiu, sediu al unor suferinţe uriaşe, s-a găsit pe un perete această scriere: "Cred în soare, chiar şi atunci când nu străluceşte; cred în iubire, chiar şi atunci când n-o simt; cred în Dumnezeu, chiar şi atunci când tace". Aceasta ar putea să fie cea mai înaltă mărturie a credinţei în timpul întunericului. Ea se asociază cu glasul lui Iob care ajunge până la punctul să afirme că este gata să continue să creadă în Dumnezeu, chiar şi atunci când l-ar ucide. Este o mărturie, aceasta a evreilor din Köln, care şterge freamătul protestului şi al descumpănirii, dacă este adevărat că şi Cristos îi cere Tatălui să nu-l constrângă să bea potirul înveninat al morţii. Dar este un glas care descoperă sufletul profund al credinţei: credinciosul este sigur că nu rămâne singur în noapte; la sfârşit ţinta nu va fi într-un întuneric infinit, ci în lumina zorilor.

Aproape în apendice am vrea să evocăm o mărturisire deosebită. Este a unuia dintre cei mai mari scriitori suedezi din secolul al XX-lea, Stig Dagerman, care la numai treizeci şi unu de ani, în 1954, şi-a luat viaţa. În romanele sale apărea adesea deşertul conştiinţelor sau insula singurătăţii torturante. În scrierea Nevoia noastră de consolare se citeşte: "Îmi lipseşte credinţa, deci nu voi putea fi niciodată un om fericit, pentru că unui om fericit nu-i va putea fi teamă că viaţa sa este numai un drum negândit spre o moarte sigură. Nu am moştenit nici un Dumnezeu, nici un punct sigur pe pământ de unde să pot atrage atenţia unui Dumnezeu. Nu am moştenit nici furia bine ascunsă a scepticului, gustul deşertului raţionalistului sau nevinovăţia arzătoare a ateului. Aşadar, nu îndrăznesc să arunc pietre asupra femeii care crede în lucruri de care eu mă îndoiesc şi asupra bărbatului care venerează îndoiala sa ca şi cum n-ar fi şi ea înconjurată de întuneric. Acele pietre m-ar lovi şi pe mine".

(După L'Osservatore romano, sâmbătă 10 august 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: www.ercis.ro