duminică, 3 octombrie 2010

Iustin Martirul şi Filosoful

Iustin Martirul este considerat cea mai reprezentativă figură a Bisericii creştine din veacul al II-lea datorită operei sale apologetice, cea mai vastă din vremea lui, şi vieţii tumultuoase, plină de nelinişte sufletească şi căutare neobosită a adevărului. Supranumele de filosof şi martir (philosophus et martyr) este atribuit lui Iustin de către Tertulian în Adversus Valentinianos.
Mărturii ale vieţii sale sunt scrierile ce ni s-au păstrat: cele două Apologii în favoarea creştinilor şi Dialogul cu iudeul Tryfon. El însuşi se prezintă ca fiind ,,Iustin, fiul lui Priscus, nepotul lui Bacchius, născut în Flavia Napolei din Siria Palestinei”(IUSTIN, Apologia întâi în favoarea creştinilor, I.). Moare la Roma, primind cunună mucenicească, în timpul prefectului Iunius Rusticus (163-167); se presupune că filosoful Crescens ,, care se străduia să pună în lumină învăţătura şi tot felul de a vieţui al cinicilor” (Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească., IV, XVI, 1) ar fi uneltit împotriva sa. Deşi nu se cunosc prea multe despre familia din care provine, numele tatălui, Priscus, indică originea latină. Critica severă pe care o face iudeilor şi samarinenilor care nu-L recunosc pe Hristos ca fiind Mesia şi faptul că se prezintă pe sine ca necircumscris (,, …nu trebuie nici să şovăiţi şi nici să vă îndoiţi de a-mi crede mie, chiar dacă eu sunt necircumscris”. IUSTIN, Dialogul cu iudeul Tryfon, XXVIII) întăresc convingerea în originea sa păgână. Despre educaţia sa nu se ştie nimic, afară de afirmaţia lui Eusebiu că era ,,un spirit cultivat şi rîvnitor pentru lucrurile dumnezeieşti şi care sunt de cel mai mare folos”(EUSEBIU DE CEZAREEA op. cit., IV, XVIII, 1) şi descrierea itinerarului său prin diverse şcoli filosofice din prologul Dialogului cu iudeul Tryfon. Mai întâi frecventase o perioadă mai îndelungată şcoala stoică dar o părăsise pentru că nu-i mai vorbea despre Dumnezeu despre care stoicul nu ştia prea multe, afirmând că o astfel de învăţătură nu este necesară; de la stoic Iustin trece la peripatetician pe care-l părăseşte după câteva zile deoarece pretinsese plata pentru ştiinţa sa; dornic de cunoaştere vrea să devină ucenicul unui pitagoreu; pentru a putea pătrunde în tainele filosofiei, pitagoreul îi spune că trebuie să studieze în prealabil muzica, astronomia şi geometria; cunoscând acestea sufletul va fi pregătit pentru cunoaşterea celor inteligibile. Pentru că nu studiase disciplinele respective şi însuşirea lor i-ar fi luat prea mult timp Iustin hotărăşte să se îndrepte spre platonicieni ,,care aveau un frumos renume”, Ceea ce-l atrage în mod deosebit la doctrina platonicienilor este înţelegerea lucrurilor netrupeşti şi teoria ideilor care aveau drept scop vederea lui Dumnezeu faţă către faţă, mulţumind pentru moment dorinţa sa de cunoaştere. Întâlnirea cu bătrânul ,,plăcut la înfăţişare” (în Dialogul cu iudeul Tryfon) aduce alte schimbări în viaţa lui Iustin. Discută cu acesta chestiuni legate de frământările sale sufleteşti; după o analiză critică a concepţiilor platonice despre filosofie, Dumnezeu, şi suflet ajunge la concluzia că nici Platon nu deţine întregul adevăr. Bătrânul îi recomandă să citească cărţile profeţilor care au scris sub inspiraţia Duhului Sfânt.
,,Scrierile lor se păstrează chiar şi acum şi, îndeletnicindu-se cineva cu ele, dacă crede în ele, poate folosi foarte mult, atât cu privire la începuturi cât şi cu privire la sfârşit şi la toate cele ce trebuie să ştie un filozof. Ei nu vorbesc cu dovezi, căci sunt nişte martori vrednici ai adevărului mai presus de orice dovadă. Cele ce s-au întâmplat, însă, sau se întâmplă şi acum, silesc pe orişicine să fie de acord cu cele grăite de dânşii”(Iustin, op.cit., VII).
Iustin, dând crezare cuvintelor bătrânului se converteşte la creştinism; experienţa converirii este una inedită dar despre asta vom scrie în alt articol.

Bibliografie

1. IUSTIN MARTIRUL ŞI FILOSOFUL, Apologia întîia în favoarea creştinilor, în Apologeţi de limba greacă, traducere şi note de CĂCIULĂ N. OLIMP, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997.
2. IDEM, Dialogul cu iudeul Tryfon, în Apologeţi de limba greacă, traducere şi note de CĂCIULĂ N. OLIMP, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997.
3. EUSEBIU DE CEZAREEA, Scrieri, partea întîa, Istoria Bisericească, traducere, studiu, note şi comentarii de Pr. Prof. T. BODOGAE, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987.

Autor: Muraru Raluca

Dacă eşti teolog, roagă-te cu adevărat; şi dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog.

Dacă eşti teolog (dacă te ocupi cu contemplarea lui Dumnezeu), roagă-te cu adevărat; şi dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog. (Evagrie Ponticul)40
ˇ Când mintea ta, cuprinsă de mult dor către Dumnezeu, pleacă oarecum câte puţin din trup şi se depărtează de toate gândurile, care vin din simţire, din amintire, sau din starea umorală, umplându-se de evlavie şi de bucurie, atunci socoteşte că te-ai apropiat de hotarele rugăciunii. (Evagrie Ponticul)40
ˇ Duhul Sfânt, pătimind împreună cu noi de slăbiciunea noastră, ne cercetează şi când suntem necuraţi. Şi dacă află numai că mintea noastră i se roagă cu dragoste de adevăr, se sălăşluieşte în ea şi alungă toată ceata de gânduri şi de înţelesuri care o împrejmuiesc, îndemnând-o spre dragostea rugăciunii duhovniceşti. (Evagrie Ponticul)40
ˇ Ceilalţi strecoară în minte gânduri, sau înţelesuri, sau vederi prin schimbări în starea trupului. Iar Domnul lucrează dimpotrivă: coborându-se în mintea însăşi, aşează în ea cunoştinţa celor ce le vrea, şi prin minte linişteşte neînfrânarea trupului. (Evagrie Ponticul)9 28
ˇ Rugându-te, să nu dai vreun chip lui Dumnezeu în tine, nici să nu îngădui minţii tale să se modelează după vreo formă, ci apropie-te în chip nematerial de Cel nematerial şi vei înţelege. (Evagrie Ponticul)40
ˇ Păzeşte-te de cursele celor potrivnici. Căci se întâmplă că, în vreme ce te rogi curat şi netulburat, să ţi se înfăţişeze deodată înainte vreun chip străin şi ciudat, ca să te ducă la părerea că Dumnezeu este acolo şi să te înduplece să crezi că dumnezeirea este câtimea ce ţi s-a descoperit ţie deodată. Dar dumnezeirea nu este câtime şi nu are chip. (Evagrie Ponticul)9 27

MÂNIA ESTE VINUL DRACILOR: EVAGRIE PONTICUL

Scopul dracilor e ajutat mult de mania noastra, cand se misca impotriva firii, facandu-se al lor. De aceea toti zoresc sa o intarate zi si noapte. Cand o vad insa legata de blandete, atunci cauta pricini indreptatite ca sa o dezlege indata, ca facandu-se foarte aprinsa, sa o foloseasca pentru gandurile lor furioase. De aceea nu trebuie sa o intaratam nici pentru lucruri drepte, nici pentru nedrepte, ca sa nu dam chiar noi sabie primejdioasa in mana vrajmasului, ceea ce stiu ca fac multi si .mai mult decat trebuie, aprinzandu-se pentru motive neinsemnate. Caci spune-mi de ce te prinzi grabit la harta daca dispretuiesti bucatele, banii si slava? De ce hranesti cainele cand te lauzi ca nu ai nimica? Iar daca acesta latra si se ia dupa oameni, trebuie ca ai niscai lucruri si vrei sa le pazesti. Dar eu despre unul ca acesta cred ca e departe de rugaciunea curata, stiind ca mania este ciuma pentru o astfel de rugaciune. Si ma mir ca unul ca aceasta si pe Sfinti i-a uitat: pe David, care striga: ''Opreste mania si paraseste turbarea''; pe Ecclesiastul care porunceste: ''Alunga mania de la inima ta si scoate viclesugul din trupul tau"; pe Apostolul care randuieste: '' Sa ridicam in toata vremea si in tot locul maini cuvioase spre Domnul, fara manie si ganduri''. De ce oare nu invatam si noi de la obiceiul tainic si vechi al oamenilor, care alunga cainii din casa in vremea rugaciunii? Obiceiul acesta ne da sa intelegem ca mania nu trebuie sa fie cu cei ce se roaga. '' Mania este vinul dracilor. De aceea nazireii se infraneaza de la vin. (Evagrie Ponticul, 3).
Cine şi-a stăpânit mânia a supus pe draci; iar cine s-a robit de dânsa nu se mai ţine de viaţa monahală şi e străin de căile Mântuitorului, dacă se zice că însuşi Domnul învaţă pe cei blânzi căile Sale. De aceea cu anevoie poate fi vânată mintea monahului, care aleargă pe câmpia blândeţii. Căci de nici o altă virtute nu se tem dracii ca de blândeţe. Aceasta a dobândit-o acel mare Moise, care a fost numit "blând, mai mult decât toţi oamenii''. Iar proorocul David a arătat-o că este vrednică să fie pomenită de Dumnezeu, zicând: ''Adu-ţi aminte, Doamne, de David şi de toată blândeţea lui''. Însuşi Mântuitorul nostru ne-a poruncit să ne facem următori ai blândeţii Lui, zicând: ''Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre''. Iar dacă cineva s-ar înfrâna de la mâncări şi băuturi, dar prin gândurile rele ar întărâta mânia, acela se aseamănă cu o corabie ce călătoreşte pe mare, având pe dracul cârmaci. De aceea trebuie să fim cu luare aminte din toată puterea la câinele nostru, învăţându-l să rupă numai lupii şi să nu mănânce oile, arătând toată blândeţea faţă de toţi oamenii. (Evagrie Ponticul, 3).


CUVINTE DE FOLOS ALE LUI AVVA ILIE EDICUL

- Făptuirea, care necinsteşte jugul raţiunii, e ca o vacă ce rătăceşte încoace şi încolo în jurul în jurul celor nefolositoare. Iar raţiunea, care leapădă veşmintele cinstite ale făptuirii, nu e cu buna cuviinţă, chiar dacă se preface la părere că e aşa.
- Nu ajunge sufletului, spre desăvârşita izbăvire din păcat, reaua pătimire de bunăvoie, de nu se va desface de el prin focul celei fără de voie.
- Căci sufletul, asemenea unei săbii, de nu va trece prin foc şi prin apă, adică prin osteneli de bunăvoie, nu se va păstra nevătămat de loviturile celor ce vin asupra lui.
- Precum pricinile mai generale ale ispitelor de bunăvoie sunt trei: sănătatea, bogăţia şi renumele, aşa şi ale celor fără de voie sunt trei: pagubele, batjocurile şi bolile. Unora le sunt acestea spre zidire, iar altora spre surpare.
- Cel ce urăşte răul se mişcă rar şi fără stăruinţa în el. Dar cel ce e lipit de pricinile lui, mai des şi mai cu stăruinţă.
- Simţirea şi conştiinţa să se însoţească cu cuvântul rostit, pentru ca Cuvântul dumnezeiesc care a zis că se va afla în mijlocul lor, să nu fie ruşinat de obrăznicia sau lipsa de măsură a celor spuse sau făcute.
- Cel ce nu-şi vatămă sufletul prin fapt, încă nu şi-l păstrează neîntinat şi prin cuvinte. Nici cel ce-l păzeşte de acestea nu e sigur că nu l-a întinat prin gânduri. Căci păcătuirea este întreită.
- Dracii războiesc sufletul mai ales prin gânduri, nu prin lucruri. Căci lucrurile în ele însele sunt necesare. Şi pricina lucrurilor este auzul şi vederea. Însă al gândurilor obişnuinţa şi dracii.
- Păcatul sufletului se întinde în trei ramuri: în fapte, în cuvinte şi în gânduri. Iar bunul nepăcătuirii în şase. Căci trebuie să păzim fără greşeală cele cinci simţuri şi cuvântul rostit. Cel ce nu păcătuieşte în acestea ''e bărbat desăvârşit, în stare să-şi înfrâneze şi mădularele trupului''.
- Partea neraţională a sufletului se împarte în şase, adică în cele cinci simţuri şi în cuvântul rostit. Acesta, când e nepătimaş, se împarte împreună cu cel pătimaş în chip neîmpărţit. Dar când se află pătimaş, primeşte întipărirea păcatului aceluia.
- Nici trupul nu se poate curăţa fără post şi priveghere; nici sufletul, fără milă şi adevăr. Dar nici mintea fără vorbire cu Dumnezeu şi fără vederea Lui. Acestea sunt perechile cele mai însemnate în aceste lucruri.
- Sufletul împrejmuit de virtuţile pomenite îşi are cetăţuia sa, care este răbdarea, neclătinată de ispite. ''Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre'', zice Scriptura. Dar dacă lucrurile stau astfel, se clatină în tremurături de spaimă, chiar la zgomotele de departe, întocmai ca o cetate fără ziduri.
- Nu toţi câţi sunt prudenţi în ale cuvântului sunt şi în ale gândului. Nici toţi câţi sunt în ale gândului se vor afla şi în ale simţirii din afară. Căci deşi pe toţi îi are birnici simţirea, dar nu toţi îi plătesc la fel birul. Din simplitate cei mai mulţi nu ştiu să o cinstească aşa cum cerea ea.
- Vremea şi măsura sunt comesenii tăcerii cu bun rost. Iar materia ospăţului este adevărul. Venind la vremea lui asupra sufletului călătorit, tatăl minciunii nu găseşte nimic din cele ce caută.
- Milostiv cu adevărat nu e cel ce dă de bunăvoie cele de prisos, ci cel ce lasă cele de trebuinţă neapărată celor ce le răpesc.
- Sănătatea i se pare sufletului că este în afară, iar boala se ascunde în adâncul simţirii. Deci dacă trebuie ca boala să fie scoasă afară prin secera mustrărilor, iar sănătatea să fie adusă înăuntru prin înnoirea minţii, este nebun cel ce leapădă mustrările şi nu se ruşinează să zacă totdeauna în bolniţa nesimţirii.
- Nu te întărâta împotriva celui ce te operează fără voie, ci căutând la izbăvirea de durere, plânge-te pe tine şi fereşte-l pe cel ce ţi s-a făcut pricina acestui folos, prin iconomia lui Dumnezeu.
- Să nu nesocoteşti boala ta, ca să nu ţi se facă şi mai cumplită, ci prin leacurile şi mai aspre ale ostenelii izbăveşte-te de ea, tu ce porţi grijă de sănătatea sufletului.
- Nu te feri dinaintea celui ce te loveşte când trebuie, ci apropie-te de el şi-ţi va arăta cât e de mare răul ce se ascunde de simţirea ta, şi vei mânca mâncarea dulce a sănătăţii, după ce ai mistuit pe cea neplăcută a amărăciunii.
- Pe cât simţi durerile, pe atât să te bucuri de cel ce ţi le scoate la iveală prin mustrări. Căci el ţi se face pricină de curăţire desăvârşită, fără de care mintea nu poate petrece în locul curat al rugăciunii.
- Cel mustrat trebuie sau să tacă, sau să apere cu blândeţe în faţa celui ce-l învinuieşte; nu ca să-şi susţină cel mustrat ale sale, ci ca să ridice poate pe cel ce s-a poticnit, mustrând din neştiinţă.
- Cel ce se pocăieşte în faţa celui ce s-a supărat pe dreptate, înainte de a fi chemat pe acela, nu se păgubeşte cu nimic din ceea ce i se cuvine în urma pocăinţei. Iar cel ce se pocăieşte după ce e chemat pierde jumătate din câştig. Câştigă tot ce s-a rânduit cel ce niciodată nu iese din tovărăşie pentru întristarea ce i se face. Dar i se adaugă şi plată pe deasupra celui ce îşi ia, în toate, greşeala asupra sa.
- Nici cel trufaş la cugetare nu-şi cunoaşte scăderile, nici cel smerit la cugetare bunătăţile (virtuţile) sale. Pe cel dintâi îl înşeală o neştiinţă rea; pe cel de al doilea una plăcută lui Dumnezeu.
- Cel mândru nu vrea să se măsoare în cele bune cu cei deopotrivă în cinste. Iar în cele dimpotrivă, comparându-se cu cei ce îl întrec, scăderea lui şi-o socoteşte suportabilă.
- Cel ce se teme să nu se vadă străin de cei ce vor şedea în cămara de nuntă, trebuie sau să împlinească toate poruncile lui Dumnezeu, sau să se ţină cu toată puterea de una, de smerita cugetare.
- Pe lângă reaua pătimire de bunăvoie, trebuie primită şi cea fără voie, adică cea de la draci, din pagubele suferite şi din boli. Căci cel ce nu le primeşte pe acestea, ci se scârbeşte de ele, e asemenea celui ce vrea să-şi mănânce pâinea nu şi cu sare, ci numai cu miere. Acesta nu are totdeauna plăcerea ca tovarăşă, dar e totdeauna vecin cu săturarea (cu plictiseala).
- Cel ce spală haina ruptă a aproapelui cu cuvinte dumnezeieşti, sau o coase prin daruri, arată ca unul care, stăpân fiind, îmbracă înfăţişare de slugă. Dar să ia seamă cel ce face aceasta, ca nu cumva, nefăcând-o ca o slugă, să-şi piardă, deodată cu plata sa, şi cinstea puterii de stăpân care i se cuvine, pentru slavă deşartă.
- Precum credinţa este temelia celor nădăjduite; aşa este chibzuinţa temelia sufletului; iar smerenia, a virtuţii. Dar e de mirat cum cele desăvârşite prin ele însele se fac nedesăvârşite fără cele întâmplătoare (fără accidente).
- ''Domnul, zice, va păzi intrarea ta şi ieşirea ta'', adică a mâncărilor şi a cuvintelor prin înfrânare. Căci cel ce e cu înfrânare la intrarea şi ieşirea mâncărilor şi a cuvintelor, scapă de pofta ochilor şi-şi îmblânzeşte mânia care vine din lipsa răsuflării. Căci înainte de toate acestea trebuie să aibă grijă şi să se sârguiască în tot chipul nevoitorul. Fiindcă prin ele se împuterniceşte viaţa lucrătoare şi prin el se întăreşte cea contemplativă.
- Unii cu multă grijă de intrarea mâncărilor, dar se poartă cu nepăsare faţă de ieşirea cuvintelor. Unii ca aceştia ''nu ştiu să scoată mânia din inimă şi pofta din trup'', cum zice Eclesiastul, prin ceea ce obişnuieşte Duhul înnoitor să zidească inima curată.
- Curăţă-ţi rărunchii cu focul nesăturării de mâncări şi probează-ţi inima cu înfrânarea de la cuvinte; şi vei avea în slujba celor bune atât pofta cât şi iuţimea.
- Plăcerea celor de sub pântece scade în cei ce se nevoiesc, trupul pierzându-şi vigoarea, dar mai rămâne cea a gâtlejului, în cel ce n-a ajuns să o pedepsească precum se cuvine. Trebuie să te sileşti, aşadar, să înlături necinstea urmărilor, stingând pricina, ca nu cumva aflându-te acolo străin de virtutea înfrânării, să fii acoperit de ruşine.
- Ascetul trebuie să ştie când şi nu ce mâncări trebuie să-şi hrănească trupul ca duşman; când să-l mângâie ca prieten; şi când să-l îngrijească ca bolnav; ca nu cumva, prin nebăgare de seamă, cele ale duşmanului să le socotească ale prietenului, iar cele ale prietenului să le pună în seama duşmanului, iar ale acestuia iarăşi să le socotească ale bolnavului. Căci la vremea ispitei, îl va război fiecare, după ce a dat sminteală fiecăruia.
- Când cel ce hrăneşte socoteşte mai de preţ decât desfătarea, harul lacrimilor venind la el începe să-l mângâie şi să-l facă să uite de orice altă plăcere, ca una ce e copleşită de plăcerea neasemănat mai mare a acestora.
- Rugăciunea şi tăcerea sunt virtuţi care atârnă de noi, prin puterea noastră. Iar postul şi privegherea sunt virtuţi care nu atârnă de noi, ci, de cele mai multe ori, de temperamentul trupului. Deci nevoitorul trebuie să se îndeletnicească cu ceea ce-i este mai uşor.
- Nu te lăsa legat de ceea ce e mic şi nu vei robi la ceea ce e mare. Căci răul mai mare nu ia fiinţă înaintea celui mic.
- Căutând la cele mari, vei fi temut de cele mai mici. Dar vei fi dispreţuit de acestea, de nu te vei gândi la acelea.
- Nu vei putea ajunge la virtuţile mai mari, de nu vei atinge vârful celor ce-ţi stau în putere.
- Nu vei tăia patimile care te războiesc, de nu vei lăsa mai întâi nelucrat pământul din care se hrănesc.
- Unii se sârguiesc să cureţe numai materia trupului, iar alţii şi pe a sufletului. Cei dintâi au dobândit putere numai împotriva păcatului cu fapta; ceilalţi şi împotriva patimii. Împotriva poftei, însă, foarte puţini.
- Materia rea a trupului este împătimirea (libidinozitatea); a sufletului dulcea pătimire (voluptatea); iar a minţii aplecarea spre patimă. Pe cea dintâi o caracterizează pipăitul; pe-a doua, celelalte simţuri; iar pe cea din urmă, dispoziţia contrară.
- Voluptosul este aproape de libidinos; iar cel aplecat spre pătimire aproape de voluptos. Dar nepătimaşul e departe de toţi aceştia.
- Libidinos e cel în care puterea păcatului e mai tare ca raţiunea, chiar dacă deocamdată nu păcătuieşte; voluptos cel în care lucrarea păcatului e mai slabă ca raţiunea, chiar dacă păcătuieşte înăuntru. Iar aplecat spre patimă e cel ce e lipit mai mult prin libertate decât prin robie de mijloace. Iar nepătimaş e cel ce nu cunoaşte peste tot deosebirea acestora.
- Libidinozitatea se pierde din suflet prin post şi rugăciune; voluptatea prin priveghere şi tăcere; aplecarea spre patimă prin liniştire şi atenţie. Iar nepătimirea se naşte din pomenirea lui Dumnezeu.
- Cine se va vedea pe sine dezbrăcat de păcat, înainte de moartea cea de obşte a trupului? Şi cine s-a cunoscut pe sine şi firea sa, cum este, înainte de dezbrăcarea viitoare?
- Mintea pătimaşă nu toate intra înăuntrul porţii înguste a rugăciunii, înainte de a părăsi grijile pricinuite de pofte, ci se va frământa mereu cu durere pe lângă pridvoarele aceleia.
- Rugăciunea, împuternicită de lacrimi, scoate afară din suflet toate gândurile care o duşmănesc; dar le aduce iarăşi împrăştierea minţii, împuternicită de uşurătatea faţă de lege. Cel ce a izgonit-o pe aceasta a izgonit şi răul atoatepricinuitor al cutezanţei (la vorbă).
- Dumnezeiescul Apostol ne îndeamnă să răbdăm în credinţă, să ne bucurăm în nădejde şi să stăruim în rugăciune, ca să rămână în noi bunul bucuriei. Dacă e aşa, cel ce nu rabdă nu e credincios; cel ce nu se bucură nu e cu bună nădejde, căci a lepădat pricina bucuriei, rugăciunea, nestăruind în ea.
- Dacă mintea, petrecând de la început în gânduri lumeşti, a câştigat atâta dragoste de ele, câtă prietenie n-ar dobândi faţă de rugăciune, petrecând necontenit în ea? Căci în cele ce zăboveşte, zice, în acelea şi obişnuinţa a se lărgi.
- Mărturia minţii iubitoare de Dumnezeu este rugăciunea de-un singur gând; a gândului chibzuit este cuvântul la vreme; iar a simţirii eliberate gustul de un singur fel. Prin acestea trei se zice că se întăresc cele ale sufletului.
- Cel ce se roagă gândindu-se la văduva care a mişcat judecata împotriva asupritorului crud nu va slăbi niciodată din pricina întârzierii bunătăţilor făgăduite.
- Nu va rămâne rugăciunea în cel ce zăboveşte la cele gândite înăuntru şi la cele grăite în afară. Dar tot ea se va întoarce la cel ce le taie pe cele mai multe.
- De nu vor străbate cuvintele rugăciunii la adâncurile sufletului, nu vor fi lăsate lacrimile să se rostogolească pe obrajii feţei.
- Spicele vor răsări plugarului, dacă seminţele n-au fost aruncate la suprafaţa pământului (la vedere). Iar monahului îi vor izvorî lacrimile, dacă pătrunde cu osteneală cuvintele rugăciunii.
- Cel ce se îndeletniceşte cu cunoştinţa (gnosticul) trebuie să ştie că mintea se află uneori în ţara înţelesurilor, alteori în cea a gândurilor şi alteori în cea a simţirii. Iar când e în aceasta, se află fie în cele cu rost, fie mai degrabă în cele fără rost.
- Neaflându-se mintea în înţelesuri, nu se află în înţelesuri. Dar aflându-se în simţire, este cu toate.
- Prin înţeles, mintea străbate spre cele inteligibile; prin gând, raţiunea, spre cele raţionale; iar prin închipuire, simţirea, spre cele ce sunt de făptuit.
- Altceva este înţelesul lucrului, altceva raţiunea lui şi altceva ceea ce cade sub simţire. Cel dintâi este fiinţa; a doua accidentul; iar cea din urmă deosebirea obiectului.
- Nu vei putea face sufletul să fie numai cu gândurile din jurul său, chiar dacă îţi vei sili trupul să petreacă în singurătate, cugetând pururi numai la ticăloşia lui. Căci numai cu vremea, din mila lui Dumnezeu, vei putea să te întorci la cinstea dintâi a obârşiei tale de neam bun (la demnitatea dintâi a nobleţei tale).
- Cel ce se ocupă cu făptuirea poate uşor să-şi supună mintea rugăciunii, iar contemplativul rugăciunea minţii: cel dintâi retrăgându-şi simţirea de la chipurile văzute, iar celălalt mutându-şi sufletul la raţiunile ascunse în chipuri. Cel dintâi îşi convinge mintea să uite de raţiunile trupurilor, iar celălalt să cugete la cele netrupeşti. Iar netrupeşti sunt raţiunile trupurilor, însuşirile şi fiinţele lor.
- Când îţi vei dezrobi mintea din plăcerea (voluptatea) trupurilor, banilor şi mâncărilor, orice vei face ţi se va socoti dar curat, adus lui Dumnezeu; şi ţi se va da în schimb să-ţi deschizi ochii inimii tale şi să poţi strivi clar raţiunile lui Dumnezeu, scrise în ea, care vor fi socotite, de gâtlejul tău inteligibil, mai presus de miere şi de ceară, prin dulceaţa dată de ele.
 Nimic nu e mai înfricoşat ca gândul morţii şi nimic mai minunat ca pomenirea lui Dumnezeu. Căci cea dintâi aduce întristarea mântuitoare; iar cealaltă dăruieşte veselie. ''Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu, zice Proorocul, şi m-am înveselit''. Iar Înţeleptul zice: ''Adu-ţi aminte de cele din urmă şi nu vei păcătui''. Dar e cu neputinţă să o dobândească cineva pe cea de-a doua, până n-a încercat apăsarea celui dintâi.
- Până ce n-a văzut mintea cu faţa descoperită slava lui Dumnezeu, nu poate sufletul să spună întru simţirea sa: ''Iar eu mă voi bucura întru Domnul, mă voi desfăta întru mântuirea Lui''. Căci zace acoperământul iubirii de sine peste inima lui, spre a nu i se descoperi temeliile lumii, care sunt raţiunile făpturilor. Iar acest acoperământ nu-l va putea ridica fără osteneli de bunăvoie şi fără de voie.
- Conducătorul norodului lui Israel nu poate vedea pământul făgăduinţei, care este nepătimirea, după fuga din Egipt, care este păcatul cu lucrul, nici după trecerea mării, adică a robiei prin poftă şi afecţiune, ci numai după petrecerea în pustie, aşezată între faptele şi mişcările păcatului, trimiţând înainte pururi sa văzătoare şi cercetătoare.
- Virtuţile mai cuprinzătoare ale sufletului fiind trei: postul, rugăciunea şi tăcerea, cel ce vrea să se desfacă (puţin) de rugăciune trebuie să se odihnească într-o oarecare contemplaţie naturală; cel ce vrea să se desfacă de tăcere într-o convorbire morală; iar cel ce posteşte într-a doua mâncare dăruită.
- Raiul nepătimirii, ascuns în noi, este icoana raiului viitor, care va primi pe cei drepţi. Dar nu se vor afla afară de acela toţi câţi n-au putut să ajungă înlăuntrul acestuia.
- Albina, dorindu-se după livezi, îşi adună de-acolo materia mierii; iar sufletul, scrutând veacurile, îşi adună de acolo dulceaţa variată în cugetare.
- În viaţa singuratică, răsar gânduri simple; în viaţa în doi gânduri amestecate; iar de sufletul mult subţiat, gândurile s-au depărtat şi vin la el numai minţi goale de trupuri, care îi arată, descoperindu-i, raţiunile Providenţei şi ale Judecăţii, ca nişte temelii ale pământului.
- În viaţa în doi, bărbatul şi femeia nu pot să vadă simplu, căci aceasta se va afla numai în viaţa singuratică, în care, pentru asemănarea în Hristos nu se va cunoaşte deosebirea între bărbat şi femeie.
- Gândurile nu sunt ale părţii neraţionale ale sufletului (căci nu este gând în dobitoace), nici ale celei mintale (fiindcă nu e nici în Îngeri). Ci fiind roade ale părţii raţionale şi folosindu-se de închipuire ca de o scară, se urcă spre minte de la simţire, vestindu-i aceleia cele ale acesteia, şi se coboară spre simţire de la minte, punându-i acesteia înainte cele ale minţii.
- Când păcatul se primejduieşte ca o corabie de puhoiul lacrimilor, gândurile rele se ivesc ca unele ce ies din adânc şi încearcă să-i sară în ajutor.
- Gândurile se adună în preajma sufletului, potrivit cu starea de faţă a lui, fie ca nişte tâlhari de mare ce vor să-l scufunde, fie ca nişte vâslaşi ce vor să-i ajute văzându-l primejduit. Cei dintâi îl atrag la largul gândurilor necuvenite, întorcând cârma, împing corabia la limanuri liniştite.
- Gândul slavei deşarte, fiind al şaptelea, sufletul care doreşte să-l lepede ca pe cel din urmă, de nu va dezbrăca şi pe cele dinaintea lui, nu va putea să îmbrace pe al optulea, care este după ele şi pe care dumnezeiescul Apostol îl numeşte ''locuinţă cerească''. Cu aceasta se pot îmbrăca prin suspine numai cei ce s-au dezbrăcat pentru ea de cele materiale.
- De rugăciunea desăvârşită se pot apropia gândurile îngereşti; de cea mijlocie cele duhovniceşti; iar de cea începătoare cele raţional-naturale.
- Făptuirea stă în a face simplu cele bune, ci şi în a le face cum trebuie, săvârşitorul hotărând de la sine vremea şi măsura pentru cele ce trebuie făcute.
- Contemplativul, având firea în armonie cu hotărârea voii, săvârşeşte plutirea fără osteneală, ca dus de curgerea apei. Iar cel ce se îndeletniceşte cu făptuirea, având afecţiunea firii potrivnică hotărârii voii, suferă mare vârtej de gânduri şi puţin lipseşte să ajungă la deznădejde, din pricina poverii.
- Rugăciunea împreunată cu contemplaţia duhovnicească este pământul făgăduinţei, în care curge, ca un lapte şi ca o miere, cunoştinţa raţiunilor Providenţei şi Judecăţii lui Dumnezeu. Iar cea împreunată cu vreo contemplaţie naturală este Egiptul, în care se iveşte, în cei ce se roagă, amintirea poftelor mai groase. În sfârşit, rugăciunea simplă este mana din pustie, care, pentru nefelurimea ei, celor ce nu rabdă, le închide din pricina poftei bunătăţilor făgăduite; iar celor ce stăruie pe lângă această hrană îngustată le pricinuieşte o gustare mai înaltă, care dăinuieşte.
- Precum mânzul nu suferă primăvara să stea la iesle şi să mănânce cele de acolo, aşa nici mintea tânără nu poate răbda mult îngustimea rugăciunii, ci se bucură mai bine, ca şi acela, să iasă la largul contemplaţiei naturale, care se află în psalmodie şi în cetire.
- Precum nu toţi cei ce ajung la convorbirea cu împăratul pot să stea la masă cu el, aşa nici cei ce ajung la întâlnirea cu rugăciunea nu se vor bucura toţi de contemplaţia din ea.
- Rugăciunea fără străpungerea inimii e socotită de minte aşa cum e socotită de gâtlej mâncarea fără sare.
- Se zice că asinul sălbatic râde de gloata oraşului; iar rinocerul nu poate fi legat de nimeni. Tot aşa mintea care împărăţeşte peste fire şi peste raţiunile firii râde de deşertăciunea gândurilor când se roagă, şi nu poate fi luată în stăpânire de nimic din cele supuse simţurilor.
- Cel ce clatină băţul împotriva câinilor îi întărâtă împotriva sa. La fel îi întărâtă pe draci cel ce se sileşte să se roage curat.
- Cel ce se nevoieşte trebuie să-şi strângă simţirea la un singur fel de hrană; iar mintea la rugăciunea de la un singur gând. Făcându-se astfel neatârnată de patimi, va ajunge acolo, ca să fie răpită la Domnul, în vremea rugăciunii.
- Cei stăpâniţi de patima plăcerii, fiind pământeşti, când se roagă au gândurile ca nişte broaşte, care îi fură. Cei cu patimile mai domolite au contemplaţiile ca nişte privighetori, care îi distrează prin zborul lor de pe-o creangă pe alta, adică de la o contemplaţie la alta. Iar cei nepătimitori au parte de tăcere şi de linişte multă dinspre gânduri, în vremea rugăciunii.
- Precum ostaşul slobozit de la război se descarcă de povara armelor, aşa făptuitorul se descarcă de gânduri, venind la contemplaţie. Căci nici acela nu are trebuinţă de arme decât în război, şi nici acesta nu are trebuinţă de gânduri decât dacă se coboară la cele ce cad sub simţuri.
- Făptuitorii privesc trupurile pentru a cunoaşte locul lor; iar contemplativii pentru a cunoaşte firea lor. Dar numai cei ce se îndeletnicesc cu cunoaşterea (gnosticii) privesc raţiunile amândurora.
- În raţiunile trupurile se cunosc cele netrupeşti; iar în cele netrupeşti se cunoaşte Cuvântul (Raţiunea) cel mai presus de fiinţă, spre care se grăbeşte orice suflet strădalnic să fie slobozit.
- Cel ce aşteaptă ca să fie mâine chemat la împăratul, ce altă grijă va avea, decât să cugete la cuvintele care pot să fie pe placul aceluia? De aceasta grijindu-se sufletul, nu se va înfăţişa nepregătit la judecata de acolo.
- Nu este aşa de greu să fie oprit cursul râului ca să nu curgă în jos, cât e de greu celui ce se roagă să înfrâneze când vrea năvala minţii, ca să nu se împrăştie în cele văzute, ci să se adune spre cele de sus şi înrudite, măcar că acest lucru e potrivit cu firea, pe când celălalt e potrivnic firii.
- Cel ce nu se roagă cu luare aminte, ci împrăştiat, socoteşte psalmul barbar, dar e şi el barbar pentru psalm; şi amândoi sunt socotiţi de draci nebuni.
- Nu toţi cei ce nu iubesc pe aproapele îl pot şi urî; nici cei ce nu-l urăsc îl pot şi iubi. Şi altceva este a pizmui sporul aceluia, şi altceva a-i împiedica sporirea. Dar cea mai de pe urmă treaptă a păcatului stă în a nu fi numai muşcat de darurile aceluia, ci în a şi cleveti însuşirile lui bune, că n-ar fi aşa.
- Mai întâi sufletul îşi închipuie răul, pe urmă îl pofteşte, apoi se pătrunde de plăcere sau de întristare, pe urmă îl vede cu simţurile şi apoi intră în atingere văzută sau nevăzută cu el. Toate acestea sunt întovărăşite de gânduri, afară de prima mişcare, care dacă nu e primită, tot răul de după ea va rămâne nelucrat.
- Cei ce s-au apropiat de nepătimire sunt clintiţi numai de năluciri; cei cu patimile domolite de pofte; cei stăpâniţi de voluptate de afecţiuni. În simţirea răului se află cei ce abuzează de cele trebuincioase, dar cu întristare; iar ćn atingere cu el cei ce se însoţesc cu el fără întristare.
- Plăcerea se sălăşluieşte în toate mădularele trupului. Dar nu tuturor se arată la fel de tulburătoare. Ci unele se tulbură mai mult de partea poftitoare a sufletului, altele de mânie şi iarăşi altele de cele care ţin de cugetare. Cele dintâi sunt tulburate de lăcomia pântecelui, cele de-al doilea de furie, iar cele de-al treilea de viclenie, pricina tuturor patimilor.
- Cei ce resping atacurile nu lasă să intre gândurile la via raţională ca nişte fiare şi să facă pagubă în roadele ei. Iar cei ce se însoţesc fără să se îndulcească cu ele, le lasă simplu să intre, dar să nu se atingă nicidecum de roadele ei. Cei ce vorbesc dulce cu patimile prin gânduri, dar nu vin la încuviinţare, se aseamănă cu cei ce lasă fiara să intre înlăuntrul ţarinii şi a îngrăditurii, dar nu-i îngăduie să se sature din strugurii viei. Dar pe urmă o găsesc şi mai tare decât puterea lor, ajungând adeseori la încuviinţarea patimilor.
- Cel ce mai are lipsă de îngrijirea îngrăditurii prin înfrânare încă n-a ajuns la simplitate. Căci cel desăvârşit, zice, nu se înfrânează (ci cel ce se luptă încă). El se aseamănă cu cel ce are vie, sau ţarină, nu în mijlocul multor altor vii şi locuri, ci undeva într-un colţ. De aceea are lipsă de multă pază şi trezvie. Dar via celui ce a ajuns la simplitate nu poate fi atinsă din nici io parte, întocmai ca a unui împărat sau a altui stăpânitor înfricoşat, care face să se cutremure hoţii şi trecătorii chiar şi numai la auzul lui.
- Mulţi urcă pe crucea relei pătimiri, dar puţini primesc piroanele ei. Căci mulţi se supun ostenelilor şi necazurilor celor de bunăvoie, dar celor ce vin fără voie nu se supun decât cei ce au murit cu desăvârşire lumii acesteia şi odihnei din ea.
-Cel ce respinge şi nu primeşte lauda oamenilor şi odihna trupului s-a dezbrăcat şi de ultima haină a slavei deşarte. Aceasta s-a învrednicit să se îmbrace încă de aici în strălucirea locuinţei din cer, căutată cu multe suspine.
-Dacă gustul e stăpânit de plăceri, e cu neputinţă să nu-l urmeze şi celelalte simţuri, chiar dacă cele de sub pântece ale celor mai reci par să fie liniştite, ca şi ale celor îmbătrâniţi, care nu mai primesc înfocarea, din istoveală. Dar stearpa care preacurveşte nu va fi socotită neprihănită, prin aceea că nu naşte. Ci zicem că e neprihănit acela care nu pătimeşte înăuntru şi nu se rostogoleşte din pricina vederii.
-Partea poftitoare a sufletului se vădeşte cum este, în mâncări, în înfăţişări şi în glas, în pornirile cu voia, sau altfel în gust, în vedere şi în auz, după cum se foloseşte bine sau rău de ele, sau se află la mijloc între acestea două.
-Cei ce ne îndeamnă să ne învoim cu plăcerile gâtlejului, până ce suntem nedespărţiţi, face ceva asemănător cu cei ce ne poruncesc să zgâriem rănile aproape de vindecare, sau să scărpinăm bubele pentru plăcerea ce ne-o fac, sau să mâncăm bucate care sporesc căldurile, sau să surpăm îngrăditura viei şi să lăsăm să intre, ca o fiară, cugetul trupului, care să strice gândurile cele bune ca pe nişte struguri. Acestora nu trebuie să le dăm ascultare, nici să nu ne plecăm la linguşirile fără rost ale oamenilor şi ale patimilor. Ci mai degrabă să întărim îngrăditura înfrânării până nu vor înceta fiarele, adică patimile trupeşti, să urle, sau gândurile deşarte să coboare ca nişte păsări şi să vatăme via, adică sufletul călăuzit de vederile cele în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia fie slava, în vecii vecilor, Amin.

Nu spune tot ce ştii, nu crede tot ce auzi!

Cu acest proverb - "Nu spune tot ce ştii, nu crede tot ce auzi" (nr.5495 în Apa trece, pietrele rămân) - s-a întâmplat un fenomen interesant şi mai ales important, care apare şi în cazul altor proverbe, anume că a fost preluat, completat şi dezvoltat de un mare duhovnic ortodox - Părintele Paisie Olaru († 18 octombrie 1990). Părintele Paisie Olaru nu a fost însă un om al scrisului, aşa încât zicerea părintelui este povestită de alţii sau redată după vreo înregistrare audio, sub două forme:
1.
"Să nu faci tot ce poţi,
să nu crezi tot ce auzi
şi să nu spui tot ce ştii!"
[aceasta este forma cea mai cunoscută]

2.
"Să nu crezi tot ce auzi
Să nu faci tot ce poţi
Să nu spui tot ce ştii
Să nu dai tot ce ai."

Această a doua formă apare în volumul Părintele Paisie de la Sihla (fragmente) - volum apărut la Editura Bizantină (Bucureşti); ediţia a II-a, cu un Cuvânt introductiv de Arhiepiscopul Andrei al Alba-Iuliei. Totuşi, nici aici şi nici în Părintele Paisie Duhovnicul (volum de ziceri, apoftegme şi relatări, editat de Părintele Ioanichie Bălan şi apărut la Editura Trinitas, Colectia "Credinţă şi cultură" nr.1, în anul 1993) zicerea nu este explicată de Părintele Paisie. De aceea voi îndrăzni câteva cuvinte, de la mine.

"Să nu crezi tot ce auzi"
Sfinţii Părinţi spun că numai atunci să repetăm cuvintele cuiva când suntem în stare să punem ghilimele, adică să repetăm exact cuvântul aceluia. Aceasta ar fi rigoarea de care ar fi bine să ne ţinem... În practică însă cuvintele oamenilor trec din gură în gură şi, chiar fără rea voinţă, ele ajung din ce în ce mai deformate. De aceea Părintele Paisie spune "Să nu crezi tot ce auzi", iar Părinţii completează: chiar să nu vrei să auzi lucruri despre alţii. Iar dacă cineva spune în prezenţa ta ceva rău despre altcineva, tu să spui un bine despre acel altcineva, iar dacă acela insistă în clevetirea lui, atunci tu să schimbi subiectul, şi dacă nici aşa nu reuşeşti să opreşti bârfa, atunci să întrerupi conversaţia (cu ceva de genul: "Iartă-mă, trebuie să mă duc până la baie..."). Altminteri, ne facem părtaşi bârfei, la diferite nivele.

"Să nu faci tot ce poţi"
Există un fel de asceză a puterii. Deşi uneori ni se pare că puterea o au doar cei puternici, cei mari, cei bogaţi etc., totuşi ispita puterii ne paşte pe toţi. Ea se manifestă în special atunci când avem un anumit fel de putere asupra cuiva.
Pe mine, ca preot, ispita aceasta mă paşte mai ales atunci când remarc că oamenii mă ascultă, dau credit la ceea ce eu spun. Şi atunci eu trebuie să-mi zic că am o mare responsabilitate şi că voi da seama, că trebuie să fiu atent la om, să-l ascult şi să nu-i calc în picioare libertatea, şi că dacă ceva bun se lucrează prin mine, deşi lucrul acesta nu pot să-l ştiu acum, este lucrarea harului lui Dumnezeu venit în ciuda nevredniciei mele prin punerea mâinilor episcopului.
Pe cineva care se află într-un post de conducere şi are oameni sub el îl paşte ispita unei anumite tiranii. El trebuie să vegheze ca aceia să-şi facă treaba, dar în acelaşi timp se cuvine să se poarte omeneşte cu ei. Când orgoliul sau ispita puterii sau dorinţa de a avea dreptate îl biruieşte, atunci el riscă să cadă într-o anumită tiranie, urâtă în faţa lui Dumnezeu.
Mai este o formă de putere, pe care o avem toţi: aceea de a şti lucruri despre aproapele.

"Să nu spui tot ce ştii"
"A se face dumnezeu pământesc"
Adesea auzim lucruri despre aproapele - vrând sau nevrând -, sau le aflăm cumva. Această "ştiinţă" se manifestă în noi ca o putere virtuală asupra celuilalt. Ni se pare că dacă ştim ceva despre cineva, aproape îl posedăm într-un anumit fel. În loc să nu vrem să ştim lucrurile acelea sau să nu vrem să le credem, acumulăm informaţia ca pe o comoară. Aceasta nu este o atitudine creştină - dimpotrivă, este tendinţa lumii acesteia, din ce în ce mai accentuată azi, în epoca internetului. Atitudinea creştină este aceea a sfântului Macarie cel Mare, egipteanul, despre care se spunea că s-a făcut "dumnezeu pământesc", că "precum este Dumnezeu acoperind lumea, aşa s-a făcut şi avva Macarie acoperind greşelile ce le vedea, ca şi cum nu le-ar fi văzut şi care le auzea, ca şi cum nu le-ar fi auzit." (Patericul egiptean, Pentru avva Macarie Egipteanul, 31). Iar despre avva Ammona se spun următoarele:
"A venit odată avva Ammona să guste ceva într-un loc şi era acolo unul care avea nume rău. Şi s-a întâmplat de a venit o femeie şi a intrat în chilia fratelui celui ce avea nume rău. Deci, aflând cei ce locuiau în locul acela s-au tulburat şi s-au adunat ca să-i gonească pe el din chilie. Şi cunoscând că episcopul Ammona este în locul acela, venind l-au rugat să meargă împreună cu dânşii. Şi înţelegând fratele, luând femeia, a ascuns-o într-un chiup mare. Şi până să vina norodul, a văzut avva Ammona ceea ce se făcuse şi pentru Dumnezeu a acoperit lucrul. Şi intrând, a şezut deasupra chiupului şi a poruncit să se caute toată chilia. Deci, după ce au căutat şi nu au aflat pe femeie, a zis avva Ammona: «Ce este aceasta? Dumnezeu să va ierte!» Şi rugându-se, a făcut pe toţi să se duca şi apucând de mana pe frate, i-a zis: «Ia aminte de tine, frate!» Şi aceasta zicând, s-a dus." (Patericul egiptean, Pentru avva Ammona, 10)
Atitudinea în legătură cu cele ce ştim sau aflăm despre aproapele nu este senzaţia vană şi virtuală de putere, ci aceea de înţelegere a neputinţei aproapelui, de rugăciune pentru el. Aceasta este de folos cu adevărat şi pentru aproapele, dar şi pentru pacea, liniştea proprie, după cum spune un alt proverb: "Să auzi, să vezi şi să taci, dacă vrei să ai pace" (nr.6591 din Apa trece, pietrele rămân) - adică: trezvie, dar discreţie!

"Nu te face înţelept în tot lucrul"
Un alt aspect al "Să nu spui tot ce ştii" apare în legătură cu un alt proverb: "Nu te face înţelept în tot lucrul" (nr.5521 în Apa trece, pietrele rămân). Adică, în limbajul de astăzi, să acceptăm că nu suntem competenţi în toate, şi chiar acolo unde suntem competenţi putem să greşim. De aceea Părintele Nicolae Steinhardt zicea că ne face întotdeauna bine să ne relativizăm puţin pe noi înşine, ştiinţa noastră. Această atitudine ne aduce întotdeauna un plus de "bun simţ" şi de realism. Dimpotrivă, a spune "eu ştiu!", a se face pe sine înţelept în faţa altora este aducător de orgoliu şi chiar de antipatie.
O altă apoftegmă din Pateric spune:
"Au mers odată nişte bătrâni la avva Antonie, şi avva Iosif cu dânşii. Şi vrând bătrânul [Antonie] să-i încerce, a pus înaintea lor un cuvânt (verset) din Scriptură, şi, începând de la cei mai mici, îi întreba ce înseamnă acel cuvânt. Şi fiecare răspundea după puterea sa. Însă bătrânul zicea fiecăruia: «N-ai aflat încă». Mai pe urmă de toţi, a zis către avva Iosif: «Tu cum zici că este cuvântul acesta?» Răspuns-a: «Nu ştiu». Atunci a zis avva Antonie: «Cu adevărat, avva Iosif a aflat calea, căci a zis: Nu ştiu.»" (Patericul egiptean, Pentru avva Antonie, 19)

"Să nu dai tot ce ai"
În Evanghelie, la un moment dat, în acelaşi moment Iisus pe unul îl opreşte să-i urmeze, iar altuia îi cere acest lucru:
"Şi apropiindu-se un cărturar, i-a zis: Învăţătorule, Te voi urma oriunde vei merge. Dar Iisus i-a răspuns: Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să-Şi plece capul. Un altul dintre ucenici I-a zis: Doamne, dă-mi voie întâi să mă duc şi să îngrop pe tatăl meu. Iar Iisus i-a zis: Vino după Mine şi lasă morţii să-şi îngroape morţii lor." (Matei 8, 19-22)
De asemeni, unora Mântuirorul le vorbeşte de milostenie, altora de a lăsa toate. Sfântul Marcu Ascetul explică lucrul acesta prin cuvintele:
"Este o poruncă restrânsă şi este alta cuprinzătoare. Prin cea dintâi, se porunceşte să dăm o parte din ceea ce avem celui ce n-are; printr-a doua, se porunceşte lepădarea de toate avuţiile." (Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, 27).
Vedem însă că această "poruncă cuprinzătoare" de a da tot ce ai nu este a tuturor, şi cine vrea să o împlinească peste măsurile sale, mai tare se tulbură, neputând suporta nevoia în care singur pe sine se pune.

ASTĂZI ÎN BISERICA ROMANO-CATOLICĂ DIN ROMÂNIA: Ss. Martiri din Tomis

Uite că există și sfinți români, păcat că noi romano-catolicii din România nu-i cunoaștem și nu-i sărbătorim cum se cuvine. Mai jos o istorie a acestor martiri.



În ţinutul de la gurile Dunării, Evanghelia D.N. Isus Cristos a fost propovăduită chiar în primul veac al creştinismului. O tradiţie foarte răspândită afirmă că Sf. Apostol Andrei a trecut şi a predicat pe pământul cuprins între Dunăre şi Marea Neagră, adică în Dobrogea de astăzi. Însemnări şi descoperiri arheologice arată că în oraşul Tomis (actuala Constanţa) s-a format un centru puternic de viaţă religioasă creştină, cu o ierarhie cunoscută şi respectată în toată creştinătatea, cu episcopi şi teologi care au luat parte la diferite sinoade ecumenice, cu lăcaşuri de cult spaţioase şi trainic construite. Asemenea tuturor comunităţilor creştine înfloritoare, şi comunitatea creştină de pe ambele părţi ale Dunării numără printre primii săi membri mulţi martiri care au dat mărturia tăcută şi rodnică a sângelui vărsat pentru Cristos şi pentru credinţă. Numele lor se află consemnate în Martirologiul sirac, în Martirologiul hieronymian şi, îndeosebi, în Sinaxarele Constantinopolitane, dar cei mai mulţi au rămas necunoscuţi, din cauza vitregiilor timpului, care au distrus sau au îngropat sub pământ istoria suferinţelor şi sfârşitului lor glorios.
Martirii cunoscuţi din actele amintite dovedesc existenţa unei comunităţi creştine bine închegate, cu slujitori ai altarului: episcopi, preoţi, diaconi, cântăreţi, cu credincioşi de diferite vârste şi profesiuni, provenind din rândurile militarilor, negustorilor, sclavilor veniţi din părţile Asiei Mici, Greciei, Iliriei, din Roma, precum şi băştinaşi care au îmbrăţişat noua religie, vestitoare a mântuirii tuturor oamenilor prin Cristos. Toţi aceştia au trecut prin valurile persecuţiilor ordonate de împăraţii romani, mai ales de Diocleţian, în jurul anului 300, şi de Licinius, mai târziu. Anul 369 a văzut începutul persecuţiilor sângeroase din partea goţilor lui Atanaric, în timpul cărora a fost martirizat Sfântul Sava Gotul, prin înecare în apele Buzăului, în ziua de 2 aprilie 379.
Comemorarea ce se face la 3 octombrie în Arhidieceza de Bucureşti se referă însă, la martirii din oraşul Tomis, fiind corespunzătoare cu sărbătorirea primilor martiri din oraşul Roma, de la 30 iunie; prin această comemorare, se aduce prinosul de cinstire şi recunoştinţă tuturor acelora care, prin sângele lor dăruit lui Cristos, au sfinţit începuturile creştine pe pământul românesc. Numele celor mai mulţi ne sunt necunoscute. Dintre cei menţionaţi în diferite acte martirice, îi amintim pe următorii: Sfântul Efrem, episcop de Tomis, martirizat pe 7 martie, probabil în jurul anului 300.
Sfântul martir Marcelin, ostaş în armata romană, deoarece a refuzat să aducă jertfă zeilor, conform poruncii împăratului Licinius, care încerca să reinstaureze cultul păgân în Imperiu, a fost crunt bătut şi apoi aruncat în mare, în ziua de 3 ianuarie, prin anii 320-330. Fraţii lui Marcelin, Argeu şi Narcis, veniţi să-l vadă pe fratele lor, au fost decapitaţi în aceeaşi zi.
Sinaxarele Bisericii din Constantinopol îi amintesc la 13 septembrie pe Sfinţii martiri Macrobiu şi Gordian, arşi de vii prin anii 320-323; aceştia erau originari din Asia Mică, dar, o dată cu ei au fost ucişi şi numeroşi localnici, între care Heli, Lucian şi Zotic; tot la 13 septembrie, se aminteşte şi Sfântul martir Valerian, prieten al lui Macrobiu şi al lui Gordian; el a murit de durere la mormântul prietenilor săi.
Deşi cunoaştem atât de puţine amănunte în legătură cu sfinţii martiri ai începuturilor creştinismului în părţile noastre, le datorăm toată recunoştinţa şi veneraţia şi avem deosebita încredere în mijlocirea lor puternică, deoarece, prin jertfa lor, confirmă cuvintele Apostolului neamurilor: "Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Cristos? Oare necazul, sau strâmtoarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?... În toate acestea suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit" (Rom 8,55.37).