Pildă: câinele și iepurele

Câinele și iepurele

Un tânăr merse într-una din zile la un călugăr în vârstă, plin de ani și de experiență, și-l întrebă: „Părinte, explică-mi, te rog, cum de mulți intră în viața călugărească dar puțin perseverează, și apoi pleacă?”.

Călugărul răspunse: „Vezi, dragul meu, se întâmplă așa cum se întâmplă cu un câine care vede un iepure. După ce l-a văzut, aleargă repede după el, și latră cât poate mai tare. Auzind lătratul acelui câine, alți câini încep să alerge: sunt mulți câini care aleargă împreună, dar numai unul a văzut iepurele, și numai unul singur îl caută cu ochii. Și, la un moment dat, unul după altul, câinii care nu au văzut iepurele obosesc, se opresc, și se întorc de unde au plecat. În schimb, cel care l-a văzut cu ochii, în mod personal, aleargă până la capăt și prinde iepurele”. 

Și continua: „Vezi, așa se întâmplă și cu călugării. Numai cei care și-au fixat ochii în mod personal pe persoana lui Isus Cristos, Domnul nostru răstignit, numai aceia ajung până la capăt” (La Morale delle favole, Storie e aneddoti per addormentare bambini e svegliare coscienze, Leardini 2024).

CRED DOAMNE, DAR ÎNTĂREȘTE SĂRACA MEA CREDINȚĂ (Mc 9, 24)

„A înviat” (Lc 24, 6)

         Aceasta este, dragii mei frați și surori, experiența celor care au mâncat și au băut cu El, după Înviere (cf. Fap 10, 41), și a celor care se simt renăscuți „pentru o speranță vie, pentru o moștenire care nu putrezește” (1Pt 1, 3-4). „A Înviat”!. Acesta este fundamentul credinței noastre, rațiunea speranței noastre și motivul dragostei noastre. Într-adevăr, „dacă Cristos nu a înviat, goală este predicarea noastră, goală este și credința voastră” (1Cor 15, 4). Fără această experiență, crucea lui Isus și crucile noastre ar fi o tragedie, iar viața creștină absurdă. Pentru aceasta, în schimb, putem cânta cu liturgia: „O, Crux, spes unica”, „Salve, o Cruce, unica noastră speranță”! răstignitul „a înviat a treia zi, după Scripturi” (1Cor 15, 11). Învierea este marele „da” spus de Dumnezeu Tatăl Fiului Său și, în El, spus nouă. Din acest motiv, aceasta este și tema vestirii și fundamentul credinței noastre.

Da, a înviat cu adevărat!

         M-a impresionat tot timpul faptul că creștinii din Orient se salută în

această perioadă cu următoarele cuvinte: „Cristos a înviat”! Și se răspunde, „Da, cu adevărat a înviat”! Da, a înviat. Această mărturisire de credință o facem în contextul Anului Credinței, voită de Papa Benedict al XVI-lea, „pentru ca Biserica să reînnoiască entuziasmul de a crede în Isus Cristos, unicul Mântuitor al lumii, să reînnoiască bucuria de a umbla pe calea pe care ne-a indicat-o, și să mărturisească în mod concret forța transformatoare a credinței” (Benedict al XVI-lea, Audiență, 17. 10. 2012).

A crede, un drum care durează toată viața

         Poate să pară ciudat că dedica o scrisoare de Paști tematicii credinței. Unii ar putea gândi că credința este o condiție evidentă în viața unei persoane consacrate și franciscane. Dar nu cred că este așa! Cu adevărat, credința nu poate fi dată niciodată ca fiind scontată, mai ales în timpul nostru, când „o profundă criză a atins multe persoane” (PF 2). Și, pentru că a traversa „poarta credinței”, „comportă a ne pune pe un drum care durează toată viața” – „începe cu botezul și se încheie odată cu moartea prin trecerea la viața veșnică” (PF  1) –, este necesar ca în orice timp și în orice circumstanță a vieții să se facă adevăr (a verifica) în privința credinței noastre, cu scopul ca aceasta să crească din zi în zi și să poată ilumina tot mai clar „bucuria și reînnoitul entuziasm al întâlnirii cu Cristos” (PF 2). Trebuie să avem curajul să ne întrebăm: sunt credincios sau numai un simplu ateu practicant? Care este starea „sănătății” credinței mele? Trebuie să avem și luciditatea necesară pentru a da un răspuns sincer și profund unor întrebări vitale ca acestea.

         Cred că spun adevărul afirmând că criza de credință care se trăiește în interiorul Bisericii, așa cum de multe ori a denunțat Papa, este palpabilă și în mijlocul nostru. În a afirma acest lucru, nu mă gândesc la o credință teoretică sau noțională, dar la o credință celebrată, trăită și mărturisită în viața de fiecare zi. Este adevărat că majoritatea fraților dau în fiecare zi, fără gălăgie, fără aplauze și fără mari discursuri, mărturia umilă a unei credințe mărturisite, trăite și celebrate, rămănând fideli împotriva oricărei speranțe și făcând din viața lor experiența misterului pascal, dar este și adevărat că secularismul, înțeles ca o mulțime de atitudini ostile credinței, și care privește ample sectoare ale societății, poate să fi intrat în fraternitățile și în viețile noastre; și că această cădere a orizontului veșniciei și reducerea realului numai la dimensiunea pământească are asupra credinței efectul pe care-l are nisipul aruncat peste flăcării: o sufocă și sfârșește prin a o stinge. Cât de actuale sunt cuvintele Cardinalului Ratzinger când, în anul 1989, afirma: „Apostazia epocii moderne se fondează pe dispariția unei verificări a credinței din viața creștinilor”.

O credință care este viață

         În cateheza din 17 octombrie 2012, Papa afirmă: „A avea credință în Domnul nu este un fapt care interesează numai inteligența noastră, sfera cunoașterii intelectuale, dar este o schimbare care implică viața, întreaga noastră ființă: sentiment, inteligență, inimă, voință, corporalitate, emoții, relații umane”. Și în aceeași circumstanță Papa Benedict se întreabă: „credința este cu adevărat puterea transformatoare în viața noastră, în viața mea? Sau este numai unul din elementele care fac parte din existență, fără a fi cea determinantă care o antrenează în totalitate”? Asupra acesteia, dragi frați și surori, trebuie să ne întrebăm, deoarece credința, departe de a fi ceva separată de viață, este sufletul ei: „Credința creștină, activă în caritate și puternică în speranță, nu limitează, dar umanizează viața, ba chiar o face pe deplin umană” (Benedict al XVI-lea, Audiență...). Nu putem vorbi despre credință fără a face referință la viață, pentru că este aceasta care face comprehensibilă și atrăgătoare credința. Credința și viața se recheamă reciproc, și una susține pe cealaltă. Pe de altă parte, susținuți de credință, privim cu încredere față de angajamentul nostru pentru transformarea structurilor păcatului, „noi așteptăm un cer nou și un pământ nou, în care locuiește dreptatea” (2Pt 3, 13). Numai unind viața cu credința, credința și angajarea în favoarea unei societăți mai în sintonie cu valorile Evangheliei, vom fi „semne vii ale prezenței Celui Înviat în lume” (PF 15). Pe bună dreptate, Capitolul din 2006 ne spunea în documentul final: „credința privește tot ceea ce noi suntem, (...). Viața în credință este adevăratul izvor al bucuriei și al speranței noastre, al urmării noastre a lui Isus Cristos, și al mărturiei noastre în lume” (Spc 18). Credința și viața sunt inseparabile.

         Sf. Bonaventura, în Prologul din Breviloquium, definește credința cu ajutorul a trei imagini pe care le consider foarte iluminante în privința a ceea ce se spunea mai înainte: „fundamentum stabiliens” (fundament care conferă stabilitate), „lucerna dirigens” (lampă care dirijează), „ianua introducens” (poartă care introduce). Ca fundament, credința este ceea ce conferă stabilitate vieții noastre; ca lampă, credința este lumina care ne permite să vedem și ne indică direcția cea bună; ca poartă, credința este cea care ne permite să trecem dincolo și care ne introduce în comuniunea cu Sfântul Sfinților. Credința este lumina care ne permite să ajungem și să deschidem poarta care ne introduce fără piedici în lumea lui Dumnezeu, permițându-ne să umblăm după voința Lui.

Credința: har și responsabilitate

         Credința presupune, înainte de toate, a primi un dar cu care suntem beneficiați fără a avea vreun merit: darul credinței. „Domnul îi deschise inima pentru a adera la cuvintele lui Paul”, scriu Faptele Apostolilor, vorbind despre Lidia (Fap 16, 14). Francisc spune așa în Testamentul său: „Domnul mi-a dat o asemenea credință (...). Domnul mi-a dat și-mi dă o asemenea mare credință...” (Test., 4, 6). Pentru Francisc, și pentru noi, totul este har (cf. Test., 1.2.4.6.14.23), și credința. Din acest motiv, credința privește totdeauna la acțiune și la transformarea persoanei din interior, privește la convertirea minții și a inimii.

         Totuși, credința este și angajare personală pentru a o păstra și a o face să crească. Din acest motiv, Papa Benedict al XVI-lea ne propune ca, în timpul Anului credinței să facem „memorie a darului prețios al credinței” (PF 8). Iar sfântul episcop al Hipponei, într-una din predicile sale asupra Redditio Symboli, adică Predarea Crezului, afirmă: „Voi ați primit (Crezul), dar trebuie să-l țineți totdeauna prezent în inimă și în minte, trebuie să-l recitați stând în pat, să vă gândiți totdeauna la el în piețe, și să nu-l uitați în timpul meselor; și, chiar și atunci când dormiți cu trupul, trebuie să vegheați în el cu inima” (Sf. Augustin, Sermo 215, 1). Biserica primitivă dorea ca să fie memorizat acest Crez (cf. PF 9), pentru a păstra credința și pentru a aminti propria condiție de credincioși. Această re-cordatio, a trece din nou prin inimă, nu se limitează la trecut, dar face astfel ca această credință să intre în prezent, calificând viața, și să deschidă/orienteze spre viitor, dezvoltându-se, așa cum crește grăuntele de muștar (cf. Mt 13, 31). Astfel, conținutul Crezului, sinteză a credinței noastre, devine istorie, devine viață și se deschide către mirabilia Dei, „operele admirabile ale lui Dumnezeu”, pe care Domnul continuă să le facă în noi.

         Credința, apoi, este un har pe care trebuie să o primim cu o adevărată și profundă gratitudine, și o responsabilitate care ne conduce să luăm conștiință de ea „pentru a o face din nou vie, pentru a o purifica, pentru a o confirma și a o mărturisi” (Paul al VI-lea, Exortația Apostolică, Petrum et Paulum Apostolos, 1967). Credința, dacă vrem să nu se stingă, pierzând astfel posibilitatea de a fi sare și lumină în lumea noastră (cf. Mt 5, 13-16), trebuie să fie constant redescoperită (cf. PF 4), trăită cu bucurie, pentru a o putea mărturisi, individual și comunitar, în interior și în exterior (cf. Petrum...), și să o celebrăm în cadrul liturgiei și în viața noastră de fiecare zi (cf. PF 8.9). Credința care mi-a fost dăruită, mi-a fost și încredințată, pentru ca să o păstrez și să o fac să crească. „Cu inima (...) se crede (...) și cu gura se face mărturisirea credinței” (Rom 10, 10). Acceptarea, primirea și responsabilitatea sunt inseparabile.

Credința: adeziune la Cristos și la Biserică

         Încercând să sintetizăm la maxim, cred că termenul adeziune  ar putea să ne ajute să răspundem întrebarea ce este credința?: adeziunea cordială a unei persoane la persoana lui Cristos, și adeziune bucuroasă față de conținuturi, acelea pe care Biserica ni le propune în Crez și prin Magisteriu. Adeziunea la persoana lui Isus Cristos, esențială în viața unui credincios, comportă o întâlnire personală cu Isus, printr-o intensă viață de rugăciune, o bogată viață sacramentală și o lectură rugătoare a Cuvântului. Trebuie să fim foarte conștienți de faptul că în câmpul credinței, jucăm totul în întâlnirea cu persoana lui Isus. Fără această întâlnire, adeziunea noastră va fi o adeziune față de o idee sau o ideologie, niciodată însă față de o persoană sau față de o formă de viață. Mai mult încă, adeziunea față de conținuturile credinței pe care Biserica ni le prezintă, comportă cunoașterea acestor conținuturi și o reflecție profundă asupra lor, cât și o viziune de credință asupra Bisericii înseși. Nu este vorba de a mărturisi „credința mea”, ci de a face ca credința Bisericii să fie credința mea, lucru care se traduce în obediență caritativă (cf. Am 3, 6), și într-un asens „cu inteligența și cu voința față de tot ceea ce propune Biserica” (cf. PF 10; Dei Verbum 5; Dei Filius, cap. III). Fac proprie invitația ultimului Sinod de a reînsufleți entuziasmul nostru de apartenență la Biserică (cf. Instrumentum laboris, 87). Numai cu ajutorul acestui entuziasm vom putea să o „reaprăm”, așa cum a făcut Sf. Francisc în timpul lui.

Credința în viziunea Sf. Francisc

         Ca Frați Minori sau discipoli ai lui Francisc, este important să ne oprim, chiar dacă pentru puțină vreme, pe drumul credinței Sf. Francisc și al manifestărilor lui. ținând prezente scrierile lui, este ușor să descoperim că credința Sărăcuțului din Assisi este, înainte de toate, o credință teologală, cu o clară structură trinitară și cristocentrică (cf. Am 1; Rnb 22, 41-55; 23, 11; LegM 9, 7). Experiența lui spirituală este caracterizată de o relație de familiaritate cu PreaSfânta Treime. Mai mult încă, un alt lucru care bate la ochi este dimensiunea eclezială a credinței lui, depășind astfel o viziune simplu individualistă. Francisc, ca de altfel înseși Biserica, ne învață să spunem „cred”, „credem” (cf. PF 9). În Testament mărturisește „credința lui în biserici și în preoți” (cf. Test., 4-7). Această „credință în biserici și în preoți” ne conduce să înțelegem un alt aspect  demn să fie luat în considerație: importanța existențială a Bisericii în viața de credință a lui Francisc; importanță care nu se datorează perfecțiunii membrilor ei, în special cea a ierarhiei și a preoților, ci faptului că în ea poate fi întâlnit Cristos. Dumnezeu îi vorbește lui Francisc în Biserică și prin Biserică, și atunci când ea este „amenințată de ruină” (cf. 2Cel 10-11; 3Comp13), pentru că în ea, chiar și atunci, este prezent Cristos. Francisc nu va vedea niciodată Biserica, Biserica Romană despre care vorbește, ca fiind o amenințare pentru a trăi Evanghelia, nici măcar dacă aceasta este o biserică „rănită” și „păcătoasă”. „Și nu vreau să văd în ei păcatul- va spune vorbind despre preoți – pentru că în ei eu discern pe Fiul lui Dumnezeu și aceștia sunt domnii mei” (Test., 9). Din credința lui în Cristos, care poate fi întâlnit în Biserică și care trece prin credința „în biserici și preoți”, se înțelege de ce Sărăcuțul a predat forma lui de viață, ce i-a fost revelată de Cel PreaÎnalt (cf. Test., 14), aprobării Bisericii, și în Regulă promite  „obediență și reverență Domnului Papă Honoriu și succesorilor lui canonic aleși și Bisericii Romane” (Rb 1, 2). Din această perspectivă, se înțelege foarte bine de ce cere fraților lui să trăiască  după „credința și viața catolică” și de ce aceasta să fie o condiție pentru rămânerea în interiorul Fraternității (cf. Rnb 19, 1). Și este la fel de ușor de înțeles de ce motivul „credinței catolice”, pentru Sf. Francisc este unul din criteriile fundamentale pentru discernământul vocației unui candidat (cf. Rb 2, 2), și Biserica criteriu pentru adevărata credință (cf. T. MATURA, Francesco parla di Dio, Milano 1992).

         O penultimă adnotare. În itinerariul său, „misterul euharistic constituie pentru Francisc inima vieții credinței” (P. MARTINELLI, Dammi fede diritta, Porziuncola 2012), așa cum documentează, printre multe alte texte, prima Admonițiune. În fața acestui mister este necesar să activăm ochii duhului sau ochii credinței, o expresie pe care o întâlnim deja la Sf. Augustin, pentru a evita să privim trupește și, ca și consecință „a nu vedea și a nu crede” (cf. Am 1, 8; C. VAIANI, Vedere e credere. L’esperienza cristiana di Francesco, Milano 2000). În sfârșit, trebuie să amintim că, pentru Francisc, misterul euharistic este intim unit Cuvântului, până la punctul de a-l considera după aceeași logică a Euharistiei, iar față de Cuvânt solicită „venerație” (cf. LOrd 34-37), pentru că în el trebuie să onorăm pe „Domnul” (cf. LOrd 36). În spatele cuvintelor, Francisc „vede” Cuvântul; în cuvinte ascultă Cuvântul mântuitor al Tatălui în acel moment (cf. 2Lf 34).

         Așa cum se poate vedea, credința lui Francisc nu este una abstractă. Astăzi n-i se prezintă ca un martor al credinței: a trăit-o, a proclamat-o, a celebrat-o și a mărturisit-o în și cu viața lui, într-un ambient deloc ușor. Ce anume ne spune Francisc în calitate de mărturisitor al credinței? Ce schimbări ne sunt cerute în privința acestei credințe?

Concluzie

         Dragi frați și surori, se spune deseori că problema Bisericii ar reprezenta-o cei „îndepărtați”. Personal, cred că nu numai aceia constituie problema, dar și cei „apropiați” pot fi o problemă, atunci când rămân în pragul „Porții credinței”, fără a trece niciodată dincolo.

         Anul pe care-l trăim este o invitație presantă la a păși dincolo de Poarta credinței, la a ne considera pelerini în noapte, la a ne pune în călătorie pentru a-L întâlni pe cel pe care niciodată nu l-am fi căutat dacă nu ar fi venit El primul să ne caute (cf. Sf. Augustin, Confesiuni 13, 1). Așa cum a afirmat Cardinalul Martini, credința este totdeauna „o credință cerșetoare” ca cea a magilor, niciodată o credință „prefabricată”, ca cea a scribilor (cf. Mt 2, 1ss.). Paul cere discipolului său Timotei să „caute credința” cu aceeași constanță cu care o căuta în tinerețe (2Tim 2, 22; 3, 15). Să primim această invitație ca fiind adresată fiecăruia dintre noi și să profităm de acest An de Har pentru a „face memorie a darului credinței” (PF 8).

Autor,

Fr. José Rodriguez Carballo,

Ministru General OFM 

Traducere de: Pr. Pătrașcu Damian

Și diavolul se roagă și face mari pocăințe. Și totuși...

Mănăstirea benedictină din Port-Royal era faimoasă în întreaga

Franță. Dar atunci când, în secolul al XVII-lea acele maici, în loc să cultive viața interioară în ambientul umil voit de Sf. Scolastica au început să facă pe teoloagele, disputând și tipărind broșuri în care susțineau teoriile janseniste, mănăstirea a decăzut și a produs un mare rău Bisericii și sufletelor, până la a deveni capul răutăților în revolta față de Bula Unigenitus al Papei Clement al XI-lea.

Ceea ce este și mai ciudat în această întâmplare, este că surorile nu încetaseră niciodată să se roage și să facă pocăințe aspre. Un scriitor le defini bine, într-o frază rămasă faimoasă: „Erau feciorelnice ca îngerii, și superbe ca diavolii…”.  

Folosește-ți talanții la timp

Un beduin a povestit această istorie:  eu eram pe vremuri bijutier. Într-o zi am a fost surprins de o furtună de nisip în deșert, care a împrăștiat caravana mea, iar eu m-am regăsit departe de tovarășii mei și complet rătăcit. Treceau zilele, iar eu am fost cuprins de panică văzând că mă învârteam în jurul meu, fără minima idee unde mă aflu și direcția bună de luat. Atunci, lihnit de foame, descărcai de pe cămile toți sacii pe care-i

aveam cu mine și pentru a mia oară deschisei sacii unul câte unul în disperarea de a găsi ceva de mâncare. Vă puteți imagina emoția pe care o încercai în a găsi un săcuț la care nu mai umblasem niciodată. Dezlegai imediat săcuțul cu mâinile tremurânde, sperând să găsesc ceva de mâncare. Dar mare îmi fu dezamăgirea constatând că acesta era plin numai cu perle. 

Reflecție la sărbătoarea Întâmpinării Domnului

„După ce s-au împlinit zilele…”. După Evanghelie, timpul nu curge, nu se termină. Se împlinește. Nu este un timp care se consumă, care trece. Este un timp care se umple. Este cu totul altceva timpul trecut, timpul care s-a terminat, timpul trecut de la „timpul împlinit”. Timpul este viață, viața nu trece, se umple, se împlinește, și este o împlinire. Acest lucru vrea să spună că viața are un sfârșit. Iar a ne îndrepta spre un sfârșit este diferit de a „dispărea”, adică vrea să spună că viața și-a atins obiectivul, viața s-a realizat.

Exemplu în acest sens ne este dat de bătrânul Simeon și bătrâna profetesă Ana. „După ce s-au împlinit zilele…”, s-au împlinit promisiunile lui Dumnezeu, pentru că Isus este împlinirea lui Dumnezeu, iar Simeon și Ana sunt martorii fidelității Domnului, cei care văd umplută așteptarea lor a Mesiei promise, ei care și-au trăit întreaga existență în așteptarea acestei împliniri : „Acum, slobozeşte-l pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace”. Perseveranța și fidelitatea lor nu le-a împietrit inima, dar i-a făcut capabili de discernământ, de duioșie, de ospitalitate, de iubire. În puține cuvinte, au avut viață atentă, în așteptarea trecerii, a sosirii lui. L-au căutat peste tot, deseori și cu bucurie în ordinaritatea micilor fapte, a simplelor întâlniri, și L-au găsit. Dumnezeul-copil și-a ținut cuvântul, s-a lăsat îmbrățișat așa cum promisese. Își dau seama numai ei – Simeon și Ana – că este El, acolo, în acel spațiu distrat și plin de obișnuințe, așa cum este Templul. Nu-și dă seama cel care prezidează ritul, preotul și ceilalți „funcționari” ai Templului, și ei în așteptarea împlinirii promisiunilor lui Dumnezeu. Dar promisiunile cărui Dumnezeu? Pe care Dumnezeu îl așteptau ceilalți? Da, pentru că Dumnezeu se arată „în ascuns”, ascuns în fragila condiție umană, adică ascuns de acea realitate de care, deseori și cu bucurie ne îndepărtăm și noi. Dar tocmai acea realitate devine locul întâlnirii cu Dumnezeu, dezvăluindu-ne astfel că drumul spre împlinire, spre plinătate, trece prin acceptarea imperfecțiunilor și a golurilor noastre. Așa se întâmplă întotdeauna cu întâlnirile la care Dumnezeu ne convocă: niciodată făcând abstracție de uman. Dorința lui Dumnezeu este ca nimic din om să nu fie mortificat, dar toate să cunoască împlinirea lor. Evident, toate acestea au un preț. Nu se dă posibilitate de împlinire decât numai prin dezvăluirea a ceea ce purtăm în inimă: „semn de contradicție, pentru ca să fie dezvăluite gândurile din multe inimi”. Întâlnirile, atunci când sunt adevărate, te lasă gol și, în consecință, lasă semne.

„L-a luat în braţe şi l-a binecuvântat pe Dumnezeu”. A-L avea în brațe pe Domnul. Cine este Domnul? Cel care s-a predat brațelor oamenilor. Dumnezeu este unul care se predă mâinilor noastre, brațelor noastre, ca viață a noastră. Atunci când îl ții în brațe pe El, totul este împlinit. Duhul Sfânt îi revelase lui Simeon „că nu v-a fi văzut moartea fără să-l fi mai înainte văzut pe Cristosul Domnului”. Cuvinte pe care Duhul le păstrase în Scriptură, pentru ca eu să le păstrez în inimă: Tu nu vei muri fără să-l fi văzut pe Cristosul Domnului. Viața mea nu se va stinge fără să fi primit răspunsurile la întrebările puse, fără întâlniri, fără lumină. Va veni și pentru mine Domnul. Va veni dacă voi ști să aștept, dacă ochii vor fi atenti, pătrunzători, vigilenți și capabili să vadă. Dar…, cu ce fel de întâlniri îmi umplu eu viața? Cu ce așteptări îmi umplu existența? (Lc 2, 22-40)   

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Sursa: #CercatoridiPerle

Câinele și iepurele

Un călugăr tânăr merse într-una din zile să viziteze un

călugăr bătrân, plin de ani și de experiență, și îi spuse: „Părintele meu, explică-mi, te rog, cum se face că mulți vin să se facă călugări, dar puțini perseverează, mulți se întorc în lume”. Călugărul bătrân răspunse: „Vezi, se întâmplă ca atunci când un câine a văzut un iepure. Începe să alerge după iepure, și latră tare. Alți câini, auzind cum latră câinele, încep și ei să alerge: sunt mulți care aleargă împreună, lătrând, însă numai unul a văzut iepurele, numai unul îl urmărește și cu ochii. Și, la un anumit moment, unul după celălalt, toți cei care nu au văzut cu adevărat iepurele, și aleargă numai pentru că unul l-a văzut, obosesc, se opresc, și se întorc pe drumul pe care veniseră. În schimb, cel care l-a fixat cu ochii în mod personal, ajunge până la capăt și prinde iepurele”. Și spunea: „Vezi, călugărilor l-i se întâmplă tot așa. Numai cei care și-au fixat cu adevărat ochii pe persoana lui Isus Cristos, Domnul nostru, ajung să persevereze până la capăt” ( Din Apoftegmele Părinților deșertului)

Non basta essere vergini, obbedienti e poveri!

In margine alla parabola delle dieci vergini, possiamo osservare come non basta essere casti, obbedienti e poveri per poter entrare e rimanere alle nozze. é necessario avere l'olio dell'amore per poter bruciare qui sulla terra, così da non rischiare di bruciare nell'altro mondo. I voti che i religiosi fanno, se non sono accompagnati e conditi dall'olio dell'amore non servono a nulla. Anzi, sono un segno della mancanza di vita, di frutto. e quest'olio si acquista tutta la vita, non nell'ultimo momento, come pensavano di fare le vergini stolte.  

Cine ne dă putere în viață

În anul 1901, la Reims, câțiva consilieri comuniști trebuiră să viziteze un spital pentru boli contagioase și fără vindecare, numit Saint Maclou, și să facă un raport.

Se prezentară la opt dimineața, fără să anunțe mai înainte pe nimeni din conducere. Văzură că bolnavii erau îngrijiți de Surorile Carității, pentru că nici un infirmier nu rezistase, deși fuseseră plătiți bine.

În primul salon văzură nefericitele victime ale cancerului; trecură repede. În al doilea, mai rău; iar consilierii cei deștepți își acoperiră nasurile cu batistele. În celelate saloane nici nu mai priviră bolnavii, dar, palizi și muți, nu vedeau momentul să scape cât mai repede de acolo. Odată ieșiți, unul din acei domni o întrebă pe Maica superioară: „Soră, de cât timp lucrați aici?”.

-      De 40 de ani, domnule.

-      Nemaiauzit! Dar cum faceți voi, surori, să aveți atâta curaj?

-      Oh, încă nu ați văzut totul, replică maica, și îi conduse din nou în spital. Merseră, și în mijlocul saloanelor maica deschise o ușă. Era capela: aici găsim noi curajul, ascultând Sf. Liturghie în fiecare zi și împărtășindu-ne. Dacă nu am avea aici această capelă și mângâierea Sf. Împărtășanii zilnice nici una dintre noi nu ar rezista nici măcar o zi

Fratel Remo di Gesù, Virtù in esempi)

Superbia....

Superbia este renegarea lui Dumnezeu, invenția diavolilor,

disprețul oamenilor, mama judecării aproapelui, fiica laudelor, semn al sterilității, refuzul ajutorului lui Dumnezeu, izvor al mâniei, poarta ipocriziei, ajutorul diavolilor, păstrătorul păcatelor, făcătorul cruzimii, ignorarea compătimirii, judecător crud, adversar al lui Dumnezeu, rădăcină a blestemelor și a înjurăturilor. Culmea ei este refuzul ajutorului lui Dumnezeu și exaltarea propriilor eforturi, ceea ce este un comportament diabolic (Sf. Ioan Scărarul).

Ce poate să facă rugăciunea insistentă a fraților, și nu tristețea că cineva s-ar putea converti

Fratele unui călugăr de-al nostru îl urmase pe acesta la

mănăstire, dar nu și cu inima, ci mai degrabă numai cu trupul. Detesta acea viață sfântă și chiar haina călugărească, și locuia în mănăstire ca și cum ar fi fost un oaspete. Nu putea să abandoneze acea ospitalitate, deoarece nu știa unde să meargă, nici nu avea mijloacele și nici un loc de muncă din care să poată trăi. Conduita lui rea le îngreuia viața tuturor, dar bunii călugări încercau din toate puterile să-l îndemne tot timpul să trăiască în mod virtuos, tolerându-l și din respect față de fratele lui, care suferea foarte mult din cauza acestei situații. Era superb și imoral, până la punctul că nu se preocupa că după această viață există o alta, și oricine ar fi vrut să-l instruiască, el îl lua în râs. În mănăstire se îmbrăca ca un laic; vorbea prostește, se mișca în mod dezordonat, era greu la minte, împrăștiat în lucrurile pe care le făcea; era o problemă serioasă pentru toți, pentru că toți, în loc să-l juece, căutau să-l împace cu sine și cu Dumnezeu.

Spre sfârșitul lunii iulie a fost lovit de ciuma pe care și voi o cunoașteți foarte bine și, ajungând pe patul de moarte începu să fie încolțit de agonie. Partea inferioară a trupului era ca și moartă, iar respirația îi mai rămăsese numai în piept și pe limbă. Frații, cu toții, mergeau să-l viziteze, și căutau să-i ușureze durerile și să-l pregătească bine pentru inevitabilul moment al morții, mijlocind, atât cât puteau, pe lângă Dumnezeu, pentru ca să se milostivească cumva de el. Dar el, înconjurat fiind de frați, a văzut un dragon care venea să-l mănânce, și începu să strige: Iată, eu am fost dat ca hrană unui dragon, dar nu mă poate divora pentru că voi sunteți cu mine. De ce mai stați aici? Plecați, pentru ca el să mă poată divora!

Deoarece frații îl atenționau să-și facă semnul Sfintei Cruci, el le spunea, așa cum putea: eu vrea sî-mi fac semnul Crucii, dar nu pot, pentru că sunt împiedicat de dragon să fac acest lucru. Spuma gurii lui îmi udă fața, gâtul meu este sugrumat de gura lui, brațele mele sunt imobilizate de el, iar capul meu se află deja în gura lui…. În timp ce, palid și muribund spunea aceste lucruri, frații continuau și mai tare să se roage, și să-l ajute pe acel sărăcuț să-și facă semnul Crucii îm mod liber. Acele rugăciuni neîntrerupte și insistente ajunseră la milostivirea lui Dumnezeu și, pe neașteptate, imediat, într-o clipă, muribundul a fost eliberat și, cum și-a făcut semnul Sf. Cruci a putut să strige cu o voce clară: Slavă Domnului, iată că dragonul a plecat, a plecat cel care voia să mă divore, a fugit datorită rugăciunilor voastre. Și, imediat, împăcându-se cu Dumnezeu, făcu vot solemn să se dedice lui Dumnezeu și să se facă un călugăr adevărat. De atunci trăiește într-o stare de boală răscumpărătoare, este chinuit de febră și înfruntă dureri atroce; trupul lui este imobilizat de la brâu în jos, furat morții, trăiește acum într-o profundă pocăință pentru a restitui ceea ce furase; se întâmplă acum că, prin dispoziție divină, lungi vicii sunt arse de infermități și mai lungi, dar tocmai aici, în această stare, acest suflet a regăsit pacea lui iar acum este demn de a fi numărat printre sfinții împărăției cerurilor. Vedeți, fraților, cine ar fi prevăzut că cel care acum a fost lăsat în viață se va converti? Cine ar putea să măsoare cât de infinită este milostivirea lui Dumnezeu? Iată cum acest tânăr pervers și rău, pe punctul morții, în ultimul ceas, a putut să-l vadă pe dragonul pe care-l slujise toată viața; grație rugăciunilor fraților care au implorat milostivirea lui Dumnezeu, în loc să ceară condamnarea lui, a văzut pe dragon nu pentru a-și pierde viața, ci pentru ca să înțeleagă pe cine slujise până atunci, iar acum, știind acest lucru, să-i opună giusta rezistență și rezinstându-i, să-l învingă. El l-a văzut pe cel de care fusese, în mod invizibil posedat, pentru ca să nu mai rămână sub stăpânirea lui. Ce limbă ar putea să povestească milostivirea divină? Ce spirit nu s-ar minuna în fața bogățiilor îndurării divine? (Omilia XIX a Sf. Grigore cel Mare)  

Semnificația hainei călugărului

În timpul îmbrăcării unui novice, Părintele Anatol îi spuse tânărului: „Fii atent, copile, că această haină nu acoperă, ci descoperă. Nu există nimic scandalos în trup care să trebuiască să fie acoperit. Părinții noștri ne-au încredințat această sfântă haină nu pentru a acoperi, ci pentru a face cunoscut ceea ce contează, adică chipul, mâinile și picioarele, singurele părți pe care le va vedea lumea de azi înainte la tine. Privind la acestea și nu la altele, Domnul ne va judeca: pentru chip, care este locul întâlnirii cu fratele nostru; pentru mâini, care sunt instrumentul pentru a da, semn al unei iubiri și mai mari; în sfârșit, pentru picioare, pentru că vom fi judecați pe unde am umblat, dar mai ales pe unde nu am umblat, pentru toate acele dăți în care fratele a avut nevoie de noi, iar noi nu am răspuns la chemarea lui. Din acest motiv călugărul își lasă chipul, mâinile și picioarele descoperit, și nu acoperite, pentru a dezvălui ceea ce contează cu adevărat

Comemorarea trecerii la cele veșnice a Sf. Francisc de Assisi (3 octombrie 1226)

„De focul iubirii sale, se aprindeau sufletele; inimile părinţilor se deschideau cu bunătate către fii lor; nechibzuiții se îmbrăcau cu prudenţa înţelepţilor şi se pregătea în întreaga lume un nou popor al Domnului. Până în cele mai îndepărtate colţuri ale pământului numele său este pronunţat, iar faptele sale minunate sunt admirate de lumea întreagă” .

Sf. Francisc, după 44 ani de viață pe acest pământ, în seara zilei de 3 octombrie 1226, întins pe pământul rece și înconjurat de frați, va pleca la Dumnezeul pe care l-a iubit cu toate fibrele inimii sale, cu toată ființa lui. Dacă de obicei cărțile și predicile care se fac despre acest mare sfânt subliniază mai ales viața lui petrecută în pocăință aspră, aș vrea în momentele ce urmează să vă propun o altă interpretare a vieții și mesajului pe care el l-a lăsat nouă fiilor săi, și anume faptul că, Francisc, mai degrabă decât omul pocăinței, al Crucii, a fost omul iubirii perfecte.

Citim în scrisoarea I-a către Corinteni: „Și eu vă voi arăta o cale și mai minunată. Dacă aș vorbi limbile oamenilor și ale îngerilor, dar nu aș avea iubire, aș deveni o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Și dacă aș avea [darul] profeției, și dacă aș cunoaște toate misterele și toată știința, și dacă aș avea toată credința așa încât să mut munții, dacă n-aș avea iubire, n-aș fi nimic. Și dacă tot ce am aș da ca hrană [săracilor], și dacă mi-aș da trupul ca să fie ars, dar n-aș avea iubire, nu mi-ar folosi la nimic. Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se umflă. Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ține cont de răul [primit]. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură. Iubirea nu încetează niciodată. Profețiile vor dispărea, limbile vor înceta. Știința se va sfârși. Căci noi cunoaștem în parte și profețim în parte, însă când va veni ceea ce este desăvârșit, ceea ce este în parte va dispărea. Când eram copil, vorbeam ca un copil, gândeam ca un copil, judecam ca un copil. Când am devenit bărbat, m-am lăsat de cele copilărești. Căci acum vedem ca în oglindă, neclar, dar atunci [vom vedea] față în față. Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, așa cum am fost și eu cunoscut pe deplin. Iar acum rămân acestea trei: credința, speranța și iubirea. Dar cea mai mare dintre toate acestea este iubirea (1 Cor 13, 1-13).

Sf. Francisc, simțindu-se iubit de Dumnezeu, a făcut din această iubire legea vieții lui, și nu a precupețit nici un efort, nici o jertfă ca să se asemene întru totul iubirii lui Cristos. Din iubire față de Dumnezeu a renunțat la viața petrecăreață din tinerețe; din iubire a renunțat la familia proprie, din iubire a primit darul fraților din partea Domnului; din iubire a mers să predice evanghelia; din aceeași iubire a acceptat să primească în trupul său sfintele răni ale Mântuitorului. Iubirea, și nu pocăința în sine sine, l-a consumat pe Sf. Francisc, astfel că a murit la o vârstă când alții de abia încep să dea ceva lumii, familiei proprii, societății.

Cine iubește nu moare niciodată, nici dacă ar fi sfâșiat de fiare sau ar fi tocat în cel mai mărunt mod posibil. Spune textul amintit la începutul acestei reflecții: „Până în cele mai îndepărtate colţuri ale pământului numele său este pronunţat, iar faptele sale minunate sunt admirate de lumea întreagă”. În această seară comemorăm moartea trupului Sf. Francisc, nu moartea omului lui Dumnezeu, căci el nu poate muri, așa cum nici un om care iubește nu poate muri. Sf. Francisc nu moare consumat de pocăință, ci de iubire.

Să luăm aminte și să-l imităm, să mergem pe urmele acestui mare sfânt, căci nu vom greși nicicum. La sfârșitul vieții noastre nu vom mai avea nevoie de credință, nici de speranță, nici de bunuri, nici de nimic de pe acest pământ. Unicul lucru pe care-l vom lua cu noi va fi iubirea.

Sf. Părinte Francisc, cel care atât de mult s-a asemănat în iubire cu Dumnezeu ca să fie numit un alt Cristos, să ne ajute  să adunăm în traista vieții noastre cât mai multă iubire, și astfel să ne mântuim și noi și să ne bucurăm împreună cu Sf. Francisc și cu toți sfinții în Paradis. Amin.   

Istoria Sf. Liturghii gregoriene

Acest obicei pios s-a născut astfel:

Un călugăr din mănăstirea fondată de Sfântul Papă Grigore cel Mare acceptase, fără acordul superiorului, trei bănuți de aur de la un binefăcător de-al lui: aceasta era o încălcare foarte gravă a votului de sărăcie profesat de călugări, pentru care trebuia să fie excomunicat.

Murind după puțină vreme, Sf. Grigore, pentru a da o lecție exemplară întregii comunități monahale, nu numai că l-a lăsat pe acel călugăr în pedeapsa excomunicării, dar l-a și îngropat în afara cimitirului comun, aruncând cei trei bănuți de aur în aceeași groapă cu cadavrul călugărului. După ceva vreme, cuprins de milă, Sfântul a chemat pe administratorul mănăstirii și i-a zis: „Confratele nostru este chinuit de pedepsele Purgatorului: începe imediat pentru sufletul lui celebrarea a treizeci de Sf. Liturghii, fără întrerupere”.

 Călugărul făcu ceea ce îi poruncise superiorul; dar, din cauza prea multelor ocupații, nu s-a gândit să numere zilele. Într-o noapte îi apăru călugărul decedat și îi spuse că pleca în Paradis, eliberat de pedepsele primite. Numărară atunci Sf. Liturghii celebrate pentru sufletul călugărului și văzură că erau exact treizeci.

De aici a început obiceiul de a cere să se celebreze treizeci de Sf. Liturghii pentru răposați, numite Gregoriene, de la numele Sf. Grigore: obicei care există și astăzi în mănăstirile benedictine și trapiste și pe care Dumnezeu, prin mai multe revelații a făcut cunoscut că îi este plăcut și bine primit (Dialoguri, IV, 10).

Se poate răspunde aici unei critici care se aude foarte ușor: „Vezi, se spune, este de ajuns să ai bani și o să ai noroc și în viața viitoare. Unii fac ceea ce le taie capul în această lume și apoi, prin celebrarea acestor treizeci de Sf. Liturghii își cumpără și Paradisul”. Ascultați ce ne spune un suflet din Purgator: „Din rugăciunile făcute pe pământ, în Purgator se primește numai atât cât Dumnezeu vrea ca fiecare suflet să primească după dispozițiile meritate. Este o nouă durere adăugată celorlalte pentru aceste sărmane suflete: adică a vedea că rugăciunile care se înalță pentru eliberarea lor sunt aplicate celor care sunt mai demne. „Mângâierea fiecărui suflet din pedepsele primite este proporțională cu meritele lui. Unele primesc mai multe, altele mai puține.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Sursa: http://www.festadelladivinamisericordia.com/30-messe-gregoriane.asp