sâmbătă, 13 august 2011

RUGĂCIUNE CĂTRE SF. FECIOARĂ MARIA ÎNOTĂTOARE

Maria mea, tu ești acea stea a mării care conduce marinarii în port. Învață-ne să navigăm în marea nesfârșită a maiestății lui Dumnezeu. Tu, contemplând maiestatea lui Dumnezeu, ai navigat în acea mare inaccesibilă, în care nici o creatură, nici îngerească, nici umană, a reușit vreodată să ajungă sau să se apropie.
O înotătoare excelentă, tu te-ai cufundat în marea profundă a maiestății lui Dumnezeu, și mai mult decât orice creatură ai reușit să contempli cât este ea de largă, cât este ea de mare și de profundă, pentru că este infinită. Maestră de înot, învață-ne să înotăm, învață-ne să ne cufundăm în această mare profundă, în care sufletul meu plonjează, cufundată pentru totdeauna. Amin. Amin.

Sf. Francisc Anton Fasani,
Mariale Ecce nubecula parva, nr. 16)

Hipocrate în documentele ecleziastice și în operele teologice

Această cercetare reprezintă o panoramică asupra lui Hipocrate și ideile lui principale clinico-medicale, filosofico-medicale și etice, prezente în documentele ecleziastice și în operele teologice, ca și continuare a cercetării deja făcute asupra lui Hipocrate în documentele papale, deja publicate (1 și 2). În această intervenție au fost rezumate citatele care subliniază importanța etică a medicului grec, luate din discursurile și intervențiile Papilor Pius al XII-lea, Paul al VI-lea, Ioan Paul I și Ioan Paul al II-lea.
Această culegere de citate nu este o documentare istorico-medicală, nici o exercitare literară, ci un rezumat de indicații asupra caracterului etic a textelor grecești transmise și realizate până acum, în care se pot observa corespondențe cu concepțiile creștine.

În marile epoci ale istoriei occidentale se găsesc totdeauna mărturii asupra influenței ideilor și ale eticii lui Hipocrate.

În creștinismul primitiv, ideile principale eleniste au obținut fundamentul și caracterul lor creștin din faptul că în preambulul jurământului lui Hipocrate „Apollo soter” a fost înlocuit cu „Christus medicus”.

În patristică și în scolastică se putea transmite în mod legitim doctrina lui Hipocrate datorită corespondenței ei cu concepția caracterului personalist și integral și datorită autorității de „Christus medicus”, în virtutea căreia medicul se angajează etic în exercitarea vocației lui.

Această tematică poate fi tratată numai în linii precise, prin „topoi” (locuri) din cauza vastității argumentului; de fapt, studiile care au dat origine acestei intervenții, fac să se întrezărească că probabil nu se va putea ajunge la o viziune completă.

Rămân încă numeroase dorințe: discernământul autenticității ideilor hipocratice în operele lui sau în textele Corpus-ului hipocraticum.

1. Hipocrate în documentele papale

Printre operele lui Petrus Hispanus, un medic cu grade academice, apoi între cele ale Papei Ioan al XXI-lea, se găsesc două comentarii asupra lui Hipocrate (3): De regimine auctorum și Prognostica.

În vremurile noastre, Papa Pius al XII-lea, a definit, în anul 1954, semnificația etico-medicală a operelor hipocratice cu următoarele cuvinte: „Operele lui Hipocrate sunt, fără îndoială, expresia cea mai nobilă a unei conștiințe profesionale, care impune înainte de toate respectarea vieții și sacrificarea față de cei bolnavi, și să țină în considerație și factori personali: stăpânirea de sine, demnitatea, discreția. Știa să prezinte normele morale și să le insereze într-un vast și armonios plan de studii, motiv pentru care făcea un cadou mai magnific civilizației decât cei care au cucerit imperii” (4).

Pe aceeași linie, Papa Paul al VI-lea, punea în gardă medicii atunci când vorbea despre progresul medicinii: „Este evident că aceste chestiuni noi nu trebuie să prejudicieze în nici un fel idealul medical pe care o face medicina de-a lungul tradiției câtorva milenii cu ajutorul jurământului lui Hipocrate, un apărător al vieții. o contaminare a acestui principiu cardinal ar însemna un fatal pas înapoi, care ar avea consecințe dezastruoase. Pe acestea voi le puteți evalua mai bine decât oricine altcineva” (5).

Papa Ioan Paul I a scris cu titlul Illustrissimi scrisori imaginare către personaje istorice, inclus fiind printre aceștia și Hipocrate, care „a fost contemporan cu Socrate și, ca și acesta, a fost și el un filosof”. Îl numește „autor al foarte faimosului jurământ…, al unui codice moral cu o valoare nepieritoare. Medicii jură în conformitate cu acela ca să prescrie terapia adecvată pentru cei bolnavi și să-i protejeze de nedreptăți, mai ales de dezavantaje. Promit în mod solemn să nu întrerupă nici o sarcină; se obligă în mod solemn să meargă numai într-o casă pentru a-i ajuta pe cei bolnavi, fără a accepta mită. Încă, jură să mențină sacrosantul secret profesional”. Cu această listă a obligațiilor etico-medicale, Papa Ioan Paul I, legitimează integrarea deontologiei grecești antice în modalitatea de gândirea a medicului creștin (6).

Papa Ioan Paul al II-lea, a menționat deja în anul 1978, cu ocazia audienței acordată Asociației Medicilor Catolici Italieni, etica hipocratică, punând în gardă de a nu face uz de medicamente care „contrazic nu numai etica creștină, dar și orice etică naturală, și care să fie în contradicție deschisă cu obligațiile profesionale exprimate în faimosul jurământ al bătrânului medic păgân” (7).

În discursul său ținut membrilor Adunării Generale a Uniunii Mondiale a medicilor asupra manipulării genetice, care reduce viața umană la un obiect, Papa Ioan Paul al II-lea atenționează: „Să fie fideli toți medicii jurământului lui Hipocrate, pe care îl depun cu ocazia absolvirii studiilor lor” (8).

În anul 1987, Papa, în intervenția acordată participanților la Conferința Internațională asupra „umanizării medicinii”, îndeamnă la o slujire conștientă a propriei obligații față de oameni: „Să fiți profund convinși de acest adevăr, datorită lungii tradiții, care coboară la intuițiile lui Hipocrate însuși” (9).

În numirea membrilor Academiei Pontificale pentru Viață se amintește expressis verbis de Hipocrate, „continuând tradiția hipocratică” (10). În data de 26 noiembrie 1994, Papa Ioan Paul al II-lea îl menționa din nou pe Hipocrate, indicând codicele vatican în care jurământul lui Hipocrate a fost scris sub formă de cruce, un simbol de concepție creștină a naturii umane, a sfințeniei și al misterului vieții umane (11).

Din cauza unei viziuni diagnostico-diferențiale a adevăratelor cauze ale bolilor, au fost legate în creștinismul primitiv naturalismul elenic și personalismul semitic (12), sub forța integrantă a modelului „Christus medicus” și, fără îndoială, poate fi atribuit gândirii lui Hipocrate această dezvoltare spre sensul unei etici responsabile. Succesiv, au mai existat formulări de jurăminte pentru medici, cu preambule având un caracter monoteist și formule cu explicită referință la instanța transcendentă, adică la Dumnezeu, în fața căruia era depus acest jurământ (13).

2. Hipocrate în Patristică și Scolastică

Pentru epoca patristică există o abundență de citate din operele autentice ale lui Hipocrate și din Corpus-ul hipocraticum. Ciprian din Cartagina, Grigore din Nazianz, Grigore de Nyssa și Eusebiu din Cezareea susțin o teorie a științelor naturale privitoare la originea bolilor, care coboară la Hipocrate; dar există și versiuni magice și demoniace. Eusebiu îl citează în mod repetat pe Hipocrate într-un capitol asupra teoriei bolilor, în reflecții privitor la liberul arbitriu, cunoaște teoria regimului; încă, moto-ul „natura este cel mai bun medic”. Reamintește cu trimitere la Hipocrate importanța prognosticului și că în relația dintre trup și suflet aceasta din urmă are prioritate (14 și 15). Amintim și capitolele etico-medicale din Didahul (90 dCr.): „nu trebuie să avortezi un copil și nu trebuie să ucizi un nou născut” (16).

În Hildegard von Bingen (1098-1179), cercetarea asupra acestui argument a fost negativă. Henric Schipperges scrie: „Hildegard von Bingen nu oferă o teorie explicită în această privință, nu repetă jurământul lui Hipocrate și nu vorbește de etica medicală. Nu găsim scopuri directe ale unui caracter al sănătății sau modalități concrete pentru o asistență a celui bolnav, nimic asupra căruia ar putea să se instruiască, nimic dogmatic care ar putea să creeze o teorie a obligațiilor și al categoriei lor. Și totuși, operele ei reprezintă o contribuție la deontologia medievală, și sunt cu atât mai prețioase cu cât lipsesc opere asemănătoare în acest secol; sau nu sunt deseori prezentate în mod serios și de aceea nu pot fi luate în serios” (17).

Honorius Augustodunensis (mort după anul 1150), scrie de Hipocrate: „per medelam corporum deducit ad medelam animarum” (18). Cunoștințele despre Hipocrate și despre Corpus-ul hippocraticum au ajuns prin creștinismul nestoriano-siriac, care prestează cu școlile și mănăstirile lui spațiul în care este păstrat și transmis în acel timp opera filosofică și științifică, și mai precis, linia lui Aristotel al acestei moșteniri: nu numai Aristotel însușii, dar și Euclid, Hipocrate, Galen, Arhimede. Operele filosofice, matematice și medicale ale acestor autori au fost traduse în primul rând din greacă în siriană și apoi în arabă (19). Conceptul de „potentia” poate fi atribuit conceptului grecesc de „dynamis” și se găsește și în Corpus-ul hippocraticum, folosit și în legătură cu boala (20).

Recenta elaborare cu computerul a operei omnia a lui Toma de Aquino conferă o mai mare perfecțiune și siguranță și tratării argumentului nostru. În comentariul lui Toma asupra meteorologiei lui Aristotel, Hipocrate este amintit de câteva ori. Este vorba de semnificația stelelor în ordinea lumii, de chestiuni ale viziunii teologice, de principii metafizice, de teorii științifice, de astronomie și de astrologie (21).

3. Medicina pastorală

Un ulterior câmp al izvoarelor în care poate fi găsit Hipocrate în documentele ecleziastice și teologice, sunt manualele de medicină pastorală; există într-adevăr legături între Corpus-ul hippocraticum și teologie, pentru faptul că operele hipocratice nu sunt numai un sistem probat de îngrijire, dar și din cauza imaginii umane, la baza concepției creștine, considerabile asemănări dintre persoanele sănătoase și cele bolnave. Sunt amintite și capitole etico-medicale în Didahul și corespondența lor cu Hipocrate.

Hipocrate este citat de două ori: asupra comportamentului soților în timpul sarcinii (cf. p 56) și asupra posibilității terapeutice de a folosi medicamente populare în cazul epilepsiei, lucru care în accepțiunea actuală apare destul de discutabilă (cf. p. 192) (22).

În anul 1893, E. W. M. Olfers, în medicina lui pastorală a vorbit de Hipocrate, grăbind timpul lui și definind epilepsia în cartea De morbo sacro ca orice altă boală, nici mai periculoasă decât alte boli (23). August Stohr vorbește în mod repetat de Hipocrate, în parte împotriva unei medicini „teurgice” a grecilor, care prezintă anumite asemănări cu tratamentul terapeutic al sufletului. Și despre clasica Sex res non naturales, Stohr îl citează pe Hipocrate, cât privește regimul și în general obiceiurile vieții (24 și 25).

Pentru jumătatea secolului al XX-lea se poate aminti numele lui Albert Niedermayer, și putem indica numeroase citate din Corpus-ul hippocraticum, înainte de toate culmea eticii-medicinii, jurământul lui Hipocrate, care este asumat de numeroși autori (ca de exemplu Lichtenthaeler și alții) printre operele autentice ale lui Hipocrate.

La Albert Niedermayer se găsesc puncte afirmative, dar și probleme controversate, acestea din urmă mai ales în câmp ginecologic.

Albert Niedermayer rezumă astfel importanța lui Hipocrate: „… chiar dacă a fost păgân, ar putea fi și astăzi, după două mii de ani de la vestirea evangheliei lui Cristos, un exemplu pentru așa numiții medici creștini” (26). Anticipând o medicină integrală, Albert Nidermayer exprimă viziunea lui universală și caracterizează pe adevăratul medic care unește în concepția lui fundamentală elementele biologice, antropologice, medico-umane, sociale și etico-metafizice (27).

Hipocrate, din anul 460 până în anul 360 îCr., a lăsat o teorie medicală, care unește observația exactă științifică și experiența cu o etică înaltă și umană. Operele sale și cele ale studenților lui au fost adunate în voluminosul Corpus ippocraticum. Într-o viziune retrospectivă este demonstrată utilitatea care provine din binele făcut de medicul exercitat într-o medicină rămasă până astăzi. Aceasta a fost transmisă în sfera creștină în diferite feluri (documente papale, tratate teologice, texte de medicină pastorală), și poate fi documentată de către Hipocrate după epoci istorice: este implicarea în sănătate și consolarea persoanei bolnave, independent de schimbarea perioadelor de timp: „saluti et solatio aegrorum”.

Dr. Med. Gottfried Roth
Profesor de Medicină Pastorală
la Universitatea din Viena

NOTE

1 GOTTFRIED ROTH, Hippokrates in päpstlichen Dokumenten.Acta medica catholika (Belgica) 2 (1995) 101-102.
2 GOTTFRIED ROTH, Hippokrates in päpstlichen Dokumenten.2. erweiterte Fassung. Mitteilungen der katholischen Ärztegilde Österreichs.246 (1995) 3-6.
3 M.A. ALONSO, PEDRO HISPANO, Sciencia libri de anima, Barcelona 1961.
4 PIUS XII, Zur Geschichte der Medizin.Ansprache am 19Sep. 1954.In PIO XII, Discorsi ai medici.S.349 f., Roma 1959.
5 PAUL VI, Das ärzt liche Ideal nicht beeinträchtingen. L'Osservat.Roman (deutsche Ausgabe) 19.1.1973.
6 PAPST JOHANNES PAUL I, Illustrissimi, Padova, 1976.
7 PAPST JOHANNES PAUL II, Wort und Weisung im Jahr 1979, Rom-Kevelaer 1979.
8 PAPST JOHANNES PAUL II, Der apostolische Stuhl 1983, S.1155, Rom-Köln 1983.
9 PAPST JOHANNES PAUL II, Der apostolische Stuhl 1987, S.1699, Rom-Köln 1987.
10 Pontificia Academia pro Vita, Roma 1994.
11 JOHANNES PAUL II, Discorso del Santo Padre in occasione della Conferenza Internazionale promossa dal Pontificio Consiglio della Pastorale per gli Operatori Sanitari e della Plenaria della Pontificia Accademia per la Vita, Roma 1994.
12 PEDRO LAIN ENTRALGO, Heilkunde in geschichtlicher Entscheidung, Salzburg 1956.
13 GOTTFRIED ROTH, Die monotheistischen Präambeln und Schlußformeln in den ärztlichen Eiden.Wissennschaft und Glaube 3 (1990) 115-121.
14 O.TEMKIN, Hippocrates ub the world of pagans and Christians,Baltimore and London 1991.
15 KA RL-HEINZ LEVEN, Medizinisches bei Eusebios von Kaiserea, Düsseldorf, 1987.
16 Didaché, 1, 6, 2, in fontes christiani.Didaché, traditio apostolica, Herder, Freiburg - Basel - Basilea - Wien - Barcelona - Rom - New York, 1991, S.103.
17 HILDEGARD VON BINGEN, Heilkunde, Salzburg 1957.
18 CHRISTIAN PROPST, Der deutsche Orden un sein Medizinalweisen in Preußen, Bad Godersberg 1969.
19 JOSEF PIEPER, Scholastik S.141 f.München 1960.
20 LEO J.ELDERS, Die Metaphysik des Thomas von Aquin, I, 124 Salzburg-München 1985.
21 S.Thomae aquinatis opera omnia, comentarium in Aristoteles et alios, Stuttgart - Bad Cannstatt 1980.
22 FR. X.BRITZGER, Handbuch der Pastoralmedizin, Regensburg 1859.
23 E. W. M.VON OLFERS, Pastoralmedizin.
24 AUGUST STÖHR, Die Naturwissenschaft auf dem Gebiete der katholischen Moral un Pastoral, Herder, Freiburg - B 1893 S141 f.
25 AUGUST STÖHR, Handbuch de Pastoralmedizin mit besonderer Berücksichtigung der Hygiene, Her der, Freiburg - B 1900.
26 A.NIEDERMEYER, Compendium der Pastoralmedizin, Wien 1953.
27 A.NIEDERMEYER, Grundriß der Sozialhygiene, Wien - Bonn 1957 S.30.

Sursa: http://www.vatican.va/