luni, 29 iulie 2013

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/11

   Papii s-au preocupat în același fel de dezvoltarea dialogului ecumenic?



Situația s-a schimbat în decursul unei lungi perioade. Am spus deja că Biserica Catolică nu s-a interesat imediat de ideea ecumenică. Acest lucru vrea să spună că fiecare papă în parte a avut o atitudine diferită față de ecumenism, uneori chiar în mod decis negativă. Merită, de aceea, să observăm mai de aproape pe pontifi în succesiunea lor, și să vedem care a fost poziția lor față de ecumenism.
Așa cum s-a mai amintit, Biserica Catolică a susținut pentru multă vreme poziția pentru care ea era unica, autentica depozitară a Bisericii lui Cristos. În practică, acest lucru însemna că toți credincioșii în Cristos care nu se aflau în unitatea vizibilă cu ea își vedeau amenințată propria mântuire. În acest spirit au fost formulate declarațiile Papei Pius al IX-lea (1846-1878), care a publicat Syllabus-ul și enciclica Quanta cura în anul 1864. În același ton fusese scrisă și scrisoarea Sf. Oficiu din anul 1864, adresată episcopilor din Anglia.
Nici măcar doctrina Conciliului Vatican I nu se îndepărta de precedentele afirmații oficiale ale reprezentanților Bisericii. Era vorba de declarații decis antiecumenice.
Pontificatul Papei Leon al XIII-lea (1878-1903) a introdus în teologia Bisericii Catolice unele elemente pozitive în câmpul relațiilor cu celelalte Biserici creștine, care s-au observat mai ales în atitudinea față de Biserica ortodoxă și cea anglicană. În data de 20 iunie 1894, Papa Leon al XIII-lea a publicat Scrisoarea apostolică Praeclara gratulationis, în care a arătat un mare respect față de ortodoxie și de bogăția ei spirituală, și a criticat aspru tentativele de latinizare ale Bisericii ortodoxe. Scria Papa Leon al XIII-lea:

„...și mai mult încă ne încredem pentru distanța nu mare care de noi îi separă: mai mult încă, acolo unde se elimină puțin, în cel rămas se merge de acord foarte mult, astfel încât, deși noi apărăm doctrinele catolice, vedem mărturii și dovezi și în rituri, în învățături, în practicile orientalilor”.

În schimb, în privința meritului teologiei unității Bisericii lui Cristos, Papa Leon al XIII-lea, asemenea papilor care îl precedaseră pe scaunul lui Petru, reținea că ea se va fi verificat în momentul reîntoarcerii Bisericilor necatolice la comuniunea cu Biserica Catolică, unica și autentica Biserică a lui Cristos. Dovadă a acestei atitudini erau cuvintele papei adresate protestanților:

„... și voi ircare sunteți, care succesiv apoi, din diferite motive v-ați separat de noi: «Haideți să ne întâlnim cu toții în unitatea credinței și al cunoașterii Fiului lui Dumnezeu» (Ef 4, 13). La această unitate, care nu a lipsit niciodată Bisericii Catolice, nici un vreun fel va putea lipsi, lăsați ca noi să vă invităm și cu intensă iubire vă întindem mâna dreaptă. Pe voi, Biserica, mamă comună, deja de mult timp vă recheamă; pe voi, toți catolicii, cu fraternă dorință vă așteaptă, pentru ca în sfințenie să-l onorați pe Dumnezeu, strânși în profesiunea unei singure evanghelii, a unei singure credințe, a unei unice speranțe, în caritate perfectă”[1].
Mai târziu, în anul 1898, a adresat episcopatului catolic al Scoției, Scrisoarea Caritatis studium, în care încuraja episcopii să caute noi căi spre unitatea cu comunitățile protestante, pe baza valorilor comune, ca de exemplu iubirea pentru Cristos și respectul față de Sfintele Scripturi.
La fel, Papa Leon al XIII-lea s-a adresat cu mare respect Bisericii anglicane. Pentru a spune adevărul, din pana lui a ieșit în anul 1896 Enciclica Apostolicae curae, în care afirma invaliditatea hirotonirilor anglicane, dar, în același timp, îi încuraja pe călugării anglicani să trăiască în speranța unei noi reconcilieri dintre cele două Biserici. Îi invita să continue opera „spre lauda lui Dumnezeu și pentru mântuirea sufletelor”.
Chiar dacă poziția papei nu a suferit variații, cu toate acestea au fost apreciate declarațiile lui pline de spirit de iubire, respect și răbdare. Au fost la fel de luate în considerație încercările întreprinse de Pontif cu scopul de a se îndepărta de uniformismul atunci profesat, și de a accepta noua orientare, deși încă moderată, a pluralismului teologic și liturgic.
Papa Pius al X-lea (1903-1914), succesorul lui Leon al XIII-lea, s-a pus cu multă energie în apărarea credinței, apărând-o în fața modernismului care se răspândea tot mai mult. Aceasta era o mișcare apărută în interiorul teologiei catolice, care s-a răspândit între sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea, mai ales în Anglia, Franța și Italia. Promotorii ei aprobau moderna exegeză biblică, admiteau evoluția istorică a creștinismului, criticau foarte aspru neotomismul și erau favorabil dispuși spre progresul în știință și în tehnică. Unii dintre aceștia supraevaluau valoarea emoției religioase și devalorizau importanța adevărurilor de credință universal acceptate. Văzând în modernism o gravă amenințare pentru puritatea credinței catolice, în data de 03 iulie 1907, Papa Pius al X-lea a emis Decretul Lamentabili, numit și „Syllabus-ul erorilor moderniștilor”. Acesta conținea 65 de teze care criticau erorile moderniștilor și expuneau doctrina catolică în merit. Câteva luni mai târziu, în septembrie al aceluiași 1907, pontiful a publicat un nou document asupra modernismului, și anume Enciclica Pascendi Dominici gregis, în care punea accentul pe interpretarea pozitivă a poziției Bisericii.
Atitudinea ostilă față de modernism a avut consecințele ei negative asupra mișcării ecumenice care se năștea. Într-adevăr, modernismul era foarte legat de teologia liberală, a căror numeroși discipoli puseseră fundamentele nașterii mișcării ecumenice. Acest fapt nu putea să-l predispună în mod favorabil pe papa față de activitatea ecumenică. Expresie a atitudinii negative față de ecumenism a fost lipsa unui reprezentant al Bisericii Catolice la I-a Conferință misionară mondială, care s-a ținut în anul 1910 la Edimburg. Cu această ocazie a fost citită numai o scrisoare a episcopului de Cremona, Geremia Bonomelli, care și-a exprimat opinia favorabilă față de lucrările conferinței. În această scrisoare, episcopul italian a pus în evidență caracteristicile comune ale tuturor creștinilor, printre care:
-           credința comună în Dumnezeu-Creator și în Cristos-Răscumpărător, care este Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu,
-           dorința unei „unice Biserici, care să confirme credința și convingerea religioasă, și să vegheze pe pământ asupra doctrinei și asupra tradiției creștine”.
Papa Benedict al XV-lea (1914-1922), ca mulți dintre predecesorii săi, s-a exprimat pozitiv asupra Bisericii ortodoxe. El credea că s-ar fi ajuns mai repede la unitate tocmai cu ortodoxia, pentru că aceasta era cea mai apropiată de tradiția catolică. Dorind să accelereze acest moment, a fondat, în anul 1917, două importante instituții, a căror sarcină consta în a pregăti unitatea. Una din aceste instituții era Congregația pentru Biserica Orientală; cealaltă, denumită Institutul Pontifical Oriental, avea un caracter mai științific.
Privitor la celelalte confesiuni, atitudinea papei era în general negativă. A interzis catolicilor participarea la Mișcarea Viață și Acțiune și tot din același motiv nu a acceptat invitația la conferința acestei organizații care s-a ținut la Uppsala în anul 1925. O atitudine analogă a avut-o și față de invitația primită din partea Mișcării Credință și Constituție. Și în acest caz invitația a fost ignorată. Sf. Oficiu a publicat în anul 1919 un decret prin care le interzicea catolicilor să participe la reuniuni organizate de grupuri necatolice cu scopul de a apropia Bisericile. Atitudinea papei avea în sine ceva dramatic. Pe de o parte, Papa Benedict al XV-lea se arăta interesat de unitate, dar, pe de altă parte, cu privire la situația generală a Bisericii și mai ales a celei din Europa (primul război mondial, marea criză economică, etc.), era constrâns să mențină mari rezerve față de ecumenism.
Succesorul lui Benedict al XV-lea a fost papa Pius al XI-lea (1922-1939). Contribuția lui la mișcarea ecumenică a fost mai degrabă pozitivă, chiar dacă nu lipsesc și atitudini și comportamente negative. Situația ecleziastică și politică a timpului, în Europa și în lume, nu erau din cele mai bune. În Biserica Catolică era încă viu sensul de amenințare din partea modernismului, chiar dacă, contemporan, se începuse o difuză activitate pastorală în teritoriile de misiune și de evanghelizare în Europa, condusă mai ales de Acțiunea Catolică, pe atunci în expansiune.
Începea să se complice și situația politico-economică a continentului. Puternica criză economică care a atins lumea de atunci, a cauzat un șomaj mare și a întărit tendințele antireligioase și antiecleziastice. Succesiv, Revoluția rusă din anul 1917 a dat început distrugerii programate a oricărei manifestări de viață religioasă și decreștiinzării societății. Contemporan, s-a dezvoltat activitatea ecumenică (Conferința Internațională de la Stockholm din anul 1925 și cea de la Lausanne din anul 1927). Aceste evenimente au influențat în două feluri asupra atitudinii papei față de ecumenism, și din acest motiv putându-se vorbi de două faze diferite ale pontificatului său. Prima fază îmbrățișează perioada inițială și se termină în anul 1928, în vreme ce a doua fază durează zece ani, din anul 1929 până la moartea pontifului.
În prima perioadă a pontificatului său, Pius al XI-lea s-a angajat foarte mult în dialogul cu ortodoxia. În Equidem verba, Minută din data de 21 martie 1924, și adresată abatelui genral al benedictinilor, Pr. Fidelis von Stotzingen, își exprima dorința de a fonda o nouă comunitate monahală. Aceasta, trăind după modelul ordinului monahal ortodox și după ritul oriental, ar fi trebuit să muncească pentru reconstruirea unității creștine cu Biserica ortodoxă. Propunerea papei a întâlnit o primire favorabilă din partea benedictinilor care, în urma acestei propuneri, în anul 1925, au dat viață unui convent de rit catolic și ortodox în localitatea belgiană Amay-sur-Meuse. În anul 1939 conventul a fost transferat la Chevetogne, acolo unde este activ și astăzi. Primul prior a fost benedictinul belgian Dom Lambert Beauduin (1873-1960), unul din promotorii reînnoirii liturgice a Bisericii Catolice care, cu bucurie s-a implicat în realizarea proiectului Papei Pius al XI-lea. Înainte încă ca superiorii să-l destineze noii sarcini, Beauduin era un cunoscut și un apreciat simpatizant al mișcării ecumenice. În anul 1921 s-a dus la Leopol, la invitația mitropolitului Andrij  Šeptyk'kyj (1865-1944). La începutul activității sale a fost susținut de înalți exponenți ai Bisericii; mai târziu, în schimb, s-au manifestat între ei unele divergențe, legate mai ales de obiectivele activității conventului. I-a fost intentată o cauză, a fost constrâns să abandoneze conventul și a fost trimis în izolament pentru câțiva ani. La Chevetogne s-a reîntors după douăzeci de ani, în anul 1951, și a rămas aici până la moartea care a survenit în anul 1960. Conventul din Chevetogne s-a inserat activ în încă tânăra mișcare ecumenică.
În a doua perioadă, activitatea Papei Pius al XI-lea s-a concentrat asupra aspectului doctrinal. Papa era presat de crearea unor structuri științifice și didactice destul de mari, pentru a forma persoane capabile de a conduce un dialog cu ortodocșii. În acest context trebuie înțeleasă încurajarea studiilor comparative, lucru pe care l-a amintit în mod expres în Enciclica Rerum orientalium, publicată în anul 1928. Aici, Papa Pius al XI-lea recunoștea cu umilință că „Responsabilitatea pentru faptul istoric al separării revine ambelor părți”, și afirma că „prejudecăți și ignoranța care au favorizat diviziunea și au aprofundat-o au existat și există de ambele părți...”. Era acesta primul document vatican din istorie care recunoștea oficial că responsabilitatea ruperii dintre Biserica Catolică și cea Ortodoxă se afla în egală măsură și în Biserica Catolică. Această poziție semna un mare pas în teologia și în viața Bisericii Catolice.
În fața marii deschideri a Papei Pius al XI-lea față de lumea ortodoxă și anglicană, este foarte dificil să indicăm motivele închiderii spirituale față de comunitățile creștine născute pe terenul Reformei. Probabil cu gândul îndreptat spre ei că, în data de 06 ianuarie 1928, Pontiful a publicat Enciclica Mortalium animos, în care a criticat profund mișcarea ecumenică, acuzând-o de tendințe spre pancreștinism și de a deteriora puritatea credinței creștine. Deja în anul precedent, 08 iulie 1927, adică o lună mai înainte de începutul primei conferințe mondiale a Bisericilor Credință și Constituție de la Lausanne, Sf. Oficiu interzisese catolicilor să i-a parte la lucrările acestei întâlniri ecumenice (interdicția a fost confirmată printr-un decret din data de 04 iulie 1929). Enclica trata despre această chestiune. Papa afirma că Biserica Catolică era unica comunitate de mântuire instituită de Isus Cristos și că, în virtutea unicității ei, era singura care dispunea de acțiunea salvifică: mai refuza în mod categoric, orice colaborare și dialog cu mișcarea ecumenică care se năștea, mișcare cu care era interzis să se aibă vreun contact.
Învățătura conținută în Mortalium animos, deși criticată de comunitățile protestante, a constituit norma comportamentală pentru Biserica Catolică pentru următorii douăzeci de ani.
Atitudinea rigidă față de aspirațiile ecumenice impersonate de Papa Pius al XI-lea în a doua parte a activității sale s-a schimbat odată cu succesorul său, Pius al XII-lea (1939-1958). În Enciclica Summi pontificatus din data de 20 octombrie 1939, recunoștea buna voință a ambientelor protestante, diferențiindu-se cu aceasta de predecesorul său. În lexicul utilizat nu mai apăreau cuvintele eretic sau schismatic, în locul lor fiind introdusă noua definiție de „frați separați”. În Enciclica Mystici corporis Christi (29 iunie 1943), papa invita pe toți creștinii să intre să facă parte din unitatea catolică.
În contradicție cu această invitație avem avertismentul Sf. Oficiu, Cum compertum, din data de 05 iunie 1948, care interzicea catolicilor să participe la adunările mixte fără consensul Scaunului Apostolic și interzicea communio in sacris (împărtășirea în cel sfinte). Totuși, un an mai târziu, în data de 20 martie 1949, ieșea Instrucțiunea Sf. Oficiu, De motione oecumenica. Aceasta punea în umbră doctrina conținută în Mortalium animos. Un efect al evoluției care a avut loc a fost participarea unor observatori catolici la conferința Credință și Constituție, care s-a ținut la Lund în anul 1952. În realitate, aceștia au lipsit de la Evanston (1954), dar aceasta a fost ultima lor absență; din acel moment, de fapt, catolicii vor lua parte în mod regular la aceste întâlniri în calitate de membri permanenți.        


[1] Praeclara gratulationis, în Enchiridion delle encicliche 3, Leone XIII (1878-1903), EDB, Bologna 1997.

duminică, 28 iulie 2013

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/10

Catolicii au așteptat indicațiile Conciliului al II-lea din Vatican, care le permitea lor să se insereze în dialogul ecumenic, ori sau mișcat în mod autonom în această direcție?


Catolicii nu au așteptat deloc. Era deja activă o mișcare ecumenică născută de jos care a anticipat foarte semnificativ directivele Vaticanului. Aceasta s-a făcut simțită în multe sectoare ale vieții și în multe țări. Nu există modalitate să descriem aici toate inițiativele, dar vom face referință numai la acelea care au avut o rezonanță mai mare. 
Eforturile pentru unitate întreprinse de catolici au mers în direcții diferite, și s-au îndreptat atât spre Bisericile tradiției ortodoxe, cât și spre cele de tradiție protestantă și anglicană. O oportunitate de apropiere, acesteia din urmă i-a fost dată de așa numitele conversații de la Malines (1921-1925) . În ce au constat aceste conversații? Prin această denumire se înțeleg conferințele teologice anglicano-catolice care s-au ținut la Malines (Belgia) sub egida Cardinalului D. Joseph Mercier (1851-1926) de parte catolică, și a Lordului C. Lindley Halifax (1839-1934) din partea anglicană. Acesta din urmă, un laic, președintele Bisericii anglicane unite și aprins susținător al uniunii cu Roma, a fost promotorul întâlnirilor. Ajutorul și colaboratorul lui a fost lazaristul francez P. Fernand Portal (1855-1926), pe care Halifax l-a întâlnit întâmplător la Madeira și cu care a strâns o puternică prietenie. Portal era unul din ecumeniștii cei mai activi din Franța. Pentru răspândirea ideilor ecumenice a fondat revista „Révue Catholique des Eglises”, care s-a tipărit între anii 1904-1908. și el, împreună cu Card. Mercier, arhiepiscop de Malines, rugându-l să patroneze întâlnirile anglicano-catolice, lucru obținut și aprobarea lui Pius al XI-lea (arhiepiscopul de Canterbury, capul Bisericii anglicane era ținut la curent cu conținutul discuțiilor). Scopul acestor întâlniri consta în elaborarea bazelor teologice și juridice în vederea unei viitoare uniri a celor două Biserici. 
În total au avut loc cinci întâlniri, care au văzut participarea unor teologi catolici și anglicani. La început au participat trei, apoi câte cinci persoane de fiecare parte. Conversațiile nu aveau un caracter oficial, iar acordurile la care s-a ajuns exprimau numai opiniile personale ale participanților. Problemele luate în examen au fost, de exemplu: episcopatul și papatul în perspectivă teologică; atitudinea papei față de episcopi în perspectivă istorică, și conceptul de biserică. În anul 1926 au murit cei doi principali exponenți catolici ale conversațiilor, Mercier și Portal, motiv pentru care a cincea sesiune a conversațiilor a fost și ultima, iar succesiv acestea nu au mai fost reluate. 
În timpul pontificatului papei Pius al XI-lea au avut loc și Congresele de la Velehrad. Obiectivul acestora era cel de a elabora căi în vederea apropierii dintre catolici și ortodocși. Congresele au început în anul 1907 și, până în momentul încheierii lor, în anul 1936, s-au ținut șapte întâlniri. În acest caz, promotorii au fost teologi catolici de diferite naționalități, printre care s-au evidențiat în mod deosebit: arhiepiscopul ceh Antonín Kiril Stojan (1851-1923), slovenul Pr. František Grivec (1878-1963) și arhiepiscopul uniat de Leopol, Andrij  Šeptyk'kyj (1865-1944). În scrisoare din anul 1913 prin care se anunța inițiativa, autorii dădeau asigurări că aceste congrese nu „nu au obiectivul de a încheia o uniune, dar pregătesc calea spre unitate prin depășirea prejudecăților și o mai bună cunoaștere reciprocă”. 
Congresele de la Velehrad au obținut un mare interes și recunoaștere în lumea ortodoxă. Pr. Serghey Bulgakov (1871-1979), Nicolae Berdjaev (1874-1948); Gheorghe Florovskij (1893-1979 și alți invitați au trimis telegrame și scrisori. Succesiv, episcopul Leontij din Chicago, istoricul bisericesc A. Kartašev și Pr. Aleksij Mal'cev (1854-1915), un eminent liturgist rus, au luat parte direct la sesiunile congreselor. Și Papa Pius al XI-lea s-a adresat cu mare simpatie acestor congrese. Cu ocazia ultimelor trei întâlniri (1927, 1932, 1936) a trimis Breve-le sale, în care a subliniat excepționala semnificație a întâlnirilor în vederea unei mai bune cunoașteri și colaborări reciproce, și pentru a depăși prejudecățile apărute între Biserici în secolele precedente. În același timp, încuraja organizatorii să continue activitatea și în viitor și să invite la discuții și teologi ortodocși. 
Printre celelalte inițiative de acest fel trebuie să le includem și pe următoarele: 

⇒Centrul Una Sancta, născut din inițiativa Pr. Max Joseph Metzger (1887-1944). Cu obiectivul de a apropia catolicii și protetsanții, a fost fondată, în anul 1938 Congregația Una Sancta, la care se putea adera voluntar. Membrilor ei nu l-i se impunea nici o obligație, cărora le era lăsată și libertatea confesională. Scria Pr. Metzger: „Membri Congregației doresc să contribuie la înțelegerea [...] între confesiunile creștine divizate, punctând mai ales asupra a ceea ce unește, decât asupra a ceea ce separă, eliminând neînțelegerile, respectând peste tot adevărul, aprofundând reciproca dragoste fraternă”. În anii 1939 și 1940, Congregația Una Sancta a organizat două conferințe locale, dar evenimentele belice au impiedicat o ulterioară dezvoltare. În anul 1944, același Metzger a fost acuzat de înaltă trădare și condamnat la moarte. După Război, Congregația a trecut sub conducerea lui Thomas Sartory (1925-1982), care a transformat-o în mișcare. În anul 1946 a fondat cu aceeași denumire o revistă care, din anul 1950 a fost publicată cvatrimestral și astăzi bucurându-se de multă faimă. La ora actuală, editori sunt membri mișcării, Institutul ecumenic a mănăstirii benedictine din Niederaltaich (Baviera), exponenți ortodocși și protestanți. În iminența congresului care s-a ținut în anul 1947 la Stuttgart, s-a născut cunoscuta operă a lui Karl Adam (1876-1966): „Una Sancta” în perspectivă ecumenică (Una Sancta katolischer Sicht, Düseldorf 1948). 
⇒Institutul J. A. Moehler. O ulterioară inițiativă în teritoriu german a fost Institutul J. A. Moehler, fondat la Paderborn de Cardinalul Lorenz Jaeger (1892-1975). Constituit în anul 1957, Institutul și-a stabilit următoarele obiective: cercetare științifică asupra doctrinei, cultul și structura Bisericilor și ale comunităților ecleziale; cercetare asupra unei apropriate prezentări a doctrinei catolice, care să țină cont de întrebările și problemele apărute în urma diviziunii dintre creștini; a face vizibile rezultatele activității Institutului unui public numeros. 
  ⇒Centrul Istina. În anul 1927, dominicanul francez, Pr. Christophe Dumont a fondat la Boulogne-sur-Seine (în anul 1936 a fost transferat la Paris), Centrul pentru activitate ecumenică Istina (în limba rusă: „adevăr”). În primii ani ai existenței lui, centrul s-a ocupat prevalent de ortodoxie, mai ales de cea rusă; mai târziu, și-a lărgit propria activitate spre problematica generală a ecumenismului. Din anul 1954 centrul publică trimestralul „Istina” și, din anul 1948, lunarul „Vers l'unité chrétienne”.
Și în alte țări europene au apărut numeroase centre de misiune ecumenică catolică, care au pregătit Biserica pentru Conciliul al II-lea din Vatican și la elaborarea documentului asupra ecumenismului Unitatis redintegratio.               
  

joi, 25 iulie 2013

Despre relevanţa „Edictului de la Milan” astăzi

Este unanim acceptat că în cadrul Ortodoxiei
împăratul Constantin cel Mare (306-337) şi mama sa Elena joacă un rol aparte. Sunt cinstiţi ca sfinţi, având o sărbătoare dedicată lor (21 mai). Anul acesta, când se împlinesc 1700 de ani de la Edictul de la Milan, a fost declarat de către Biserica Ortodoxă Română drept „anul omagial al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena”. La Niş, locul de naştere al lui Constantin cel Mare, Biserica Ortodoxă Sârbă a organizat manifestări de amploare în cinstea acestei aniversări. În întreaga lume ortodoxă, şi nu numai, de-a lungul acestui an au loc manifestări ştiinţifice menite să cerceteze rolul şi locul lui Constantin cel Mare în cadrul istoriei universale. Poate numai despre Mântuitorul Iisus Hristos şi Sfântul Apostol Pavel s-a scris mai mult decât despre Constantin cel Mare. Anual apar câteva monografii dedicate acestuia şi o puzderie de studii. Împăratul născut la Niş are parte de critici virulenţi, dar şi de apologeţi dedicaţi. Se fac pe seama vieţii şi politicii lui religioase atât de multe speculaţii şi se emit ipoteze atât de ingenioase încât la multe dintre ele cu siguranţă că Constantin însuşi nu s-a gândit vreodată. De ce atâta interes, religios, politico-religios, academico-ştiinţific, faţă de Constantin cel Mare? Răspunsul pare a fi simplu: pentru că el a fost cel care a dat libertate creştinilor prin Edictul de la Milan din 313 şi a iniţiat o politică religioasă care, continuată de urmaşii săi – o excepţie notabilă fiind doar Iulian Apostatul (361-363) –, a făcut repede ca creştinismul din religie sporadic persecutată anterior să devină în câteva decenii de facto religie de stat. Neapărat mai trebuie adăugată o completare acestei explicaţii a interesului faţă de Constantin cel Mare: relaţia dintre Biserică şi stat aşa cum a gândit-o Constantin cel Mare, cu alte cuvinte moştenirea constantiniană în materie de politică religioasă, îşi are urmările ei până astăzi. Cu toate amendamentele şi schimbările operate de-a lungul istoriei în relaţia dintre Biserică şi stat – unele schimbări fiind, cel puţin la prima vedere, revoluţionare – putem afirma că astăzi încă trăim sub puternica influenţă a moştenirii constantinene în materie de politică religioasă.
Propun, în cele ce urmează, o scurtă analiză a Edictului de la Milan, după care voi încerca să reliefez elementele care sunt relevante până astăzi pentru definirea relaţiei Biserică/religie şi stat. Edictul de la Milan din 313, despre care se vorbeşte atât de mult, a fost o decizie comună a lui Constatin cel Mare, care la acea vreme era singurul împărat peste partea vestică a Imperiului Roman, după victoria de la podul Milvius, şi a lui Liciniu, care era singurul stăpânitor al părţii de răsărit a Imperiului Roman, după victoria asupra lui Maximinius Daia din primăvara anului 313. El s-a păstrat sub forma în care a fost adresat de cei doi împăraţi unor guvernatori de provincii. În cele ce urmează voi reda textul acestui „Edict de la Milan”, nume sub care acest text a rămas în istorie, aşa cum el s-a păstrat în lucrarea lui Lactanţiu, Despre moartea persecutorilor 48, 2-12, care redă textul acestuia, aşa cum a fost el adresat guvernatorului Bitiniei (citat din ediţia bilingvă, trad. de Cristian Bejan, Ed. Polirom, 2011, p. 150-155; Textul Edictului s-a păstrat, într-o formă relativ diferită la Eusebiu de Cezareea, 10, 5, 1, 2 şi urm., care redă versiunea greacă expediată guvernatorului din Cezareea Palestinei): «2. Eu, Constantin Augustus, cât şi eu, Licinius Augustus, după ce într-un mod atât de fericit ne-am întâlnit la Mediolanum şi am dezbătut toate problemele care privesc binele şi siguranţa publică, am considerat că trebuie reglementat, printre alte neajunsuri pe care le avem în vedere, binele majorităţii cetăţenilor, în primul rând în privinţa respectului faţă de divinitate, astfel încât să dăm creştinilor, şi tuturor celorlalţi oameni posibilitatea de a urma liber religia pe care fiecare şi-o doreşte, pentru ca orice divinitate s-ar găsi în lăcaşul ceresc, [aceasta] să se poată arăta favorabilă şi binevoitoare faţă de noi şi faţă de toţi cei aflaţi sub puterea noastră. 3. De aceea, noi am considerat că, în spiritul unei politici sănătoase şi foarte corecte, trebuie luată hotărârea de a nu-i fi refuzată această posibilitate nimănui care s-a ataşat sufleteşte fie de religia creştinilor, fie de cea pe care consideră că-i este cea mai potrivită, aşa încât Divinitatea supremă a cărei religie noi o urmăm de bunăvoie să ne ofere tuturor favoarea şi bunăvoinţa sa obişnuită. 4. De aceea, se cuvine ca Excelenţa Voastră să ştie că am decis ca, îndepărtând complet toate restricţiile care erau conţinute mai înainte în documentele trimise birourilor tale cu privire la numele de creştin, să abolim prevederile care ne păreau foarte sinistre şi străine de clemenţa noastră. De acum înainte, în mod liber şi sincer, fiecare dintre noi care doresc să cinstească religia creştinilor să o poată face fără să se întâmple vreo neplăcere sau oprelişte. 5. Noi am considerat de cuviinţă că trebuie supuse atenţiei tale aceste decizii în amănunt, ca să ştii că le-am acordat creştinilor mai sus amintiţi posibilitatea liberă şi deplină de a-şi practica propria religie. De vreme ce vedeţi bine că noi am acordat acest drept creştinilor, Excelenţa Voastră înţelegeţi că şi celorlalţi cetăţeni, în aceeaşi măsură, pentru pacea vremurilor noastre, le-a fost dat acest drept de a-şi urma religia în mod deschis şi liber, aşa încât fiecare să se bucure de posibilitatea liberă de a venera divinitatea pe care şi-a ales-o. Noi am făcut aceasta ca să nu pară că am pus vreo restricţie vreunui cult sau vreunei religii. 7. În plus, am hotârât că această decizie trebuie luată mai ales faţă de comunitatea creştinilor, fiindcă, dacă se vor găsi unii care au cumpărat, fie de la fiscul nostru, fie de la oricare alt intermediar, lăcaşurile unde creştinii aveau obiceiul să se adune mai înainte, în legătură cu care scrisorile trimise mai înainte birourilor tale conţineau instrucţiuni precise, trebuie să le fie restituite creştinilor fără [să li se ceară] vreo sumă de bani şi fără vreo taxă, lăsând deoparte orice frustrare şi neînţelegere. 8. De asemenea, cei care le-au primit în dar sunt obligaţi să le restituie creştinilor cât mai repede, chiar şi cei care le-au cumpărat sau cei care le-au primit ca donaţii. Dacă ei ar [dori să] ceară ceva de la bunăvoinţa noastră, să se adreseze vicarului, astfel încât, prin bunăvoinţa noastră, să li se plătească şi lor o compensaţie. Va trebui ca toate lăcaşurile să fie înapoiate imediat comunităţii creştine prin implicarea Voastră şi fără întârziere. 9. Şi fiindcă se ştie că aceşti creştini aveau în posesie nu numai lăcaşurile unde aveau obiceiul să se adune, ci şi altele aparţinând de drept comunităţii lor, adică bisericilor, şi nu persoanelor particulare, toate acestea, prin legea pe care am scris-o mai sus, veţi porunci să le fie restituite creştinilor, adică comunităţii şi bisericilor, fără vreo neclaritate sau neînţelegere, cu singura precizare de mai sus [anume] că aceştia care restituie aceste lăcaşuri fără să pretindă nimic, după cum am spus, să aştepte din partea bunătăţii noastre o despăgubire. 10. În toate acestea va trebui să vă implicaţi cu toată râvna pentru comunitatea numită mai sus a creştinilor, pentru ca ordinul nostru să fie pus imediat în practică, aşa încât, în acest fel, prin clemenţa noastră să fie asigurată liniştea publică. 11. Fie ca, după cum s-a spus mai sus, bunătatea lui Dumnezeu [faţă de noi], pe care în atâtea împrejurări am simţit-o aproape, să continue, asigurând reuşitele noastre împreună cu fericirea publică. 12. Însă pentru ca textul generoasei noastre hotărâri şi bunăvoinţe să poată ajunge la cunoştinţa tuturor, va trebui ca, prin dispoziţia Voastră, cele scrise să fie afişate, să le puneţi la vedere peste tot şi să le aduceţi la cunoştinţa tuturor, pentru ca hotărârea luată prin bunătatea noastră să nu rămână neştiută.”
Primul lucru care merită relevat este faptul că la baza acestui edict stă principiul libertăţii religioase, care era garantat în cadrul Imperiului Roman oricui, atâta vreme cât religia practicată nu cuprindea principii care erau împotriva siguranţei statului şi a bunului mers al societăţii şi era capabilă să găsească o integrare a cultului împăratului în propriul sistem teologic. Prin Edictul de la Milan, creştinismului i se oferă libertatea de care toate celelalte culte se bucură, nefiind, cel puţin la nivelul anului 313, în niciun fel privilegiat. Paragraful al treilea al Edictului ne oferă fundamentarea libertăţii religioase enunţate aici. Avem de-a face cu o fundamentare profund influenţată de modul antic păgân de a gândi şi la care creştinismul nu a subscris în niciun fel: divinitatea există, ea are diferite moduri de manifestare; cu cât sunt mai mulţi zei invocaţi în sprijinul statului şi al societăţii cu atât mai mult sprijin divin va primi acesta şi cetăţenii lui. Privind îndeaproape modul în care Constantin cel Mare s-a raportat la pluralitatea religioasă a Imperiului pe care, începând cu 324, l-a condus singur, nu pot fi găsite cazuri de încălcare a libertăţii religioase enunţate mai sus. A existat însă o crescândă privilegiere a Bisericii creştine, realizată cu mult tact politico-religios, astfel încât adepţii altor religii doar cu greu s-ar fi putut simţi lezaţi. În legislaţia constantiniană care a prevăzut interzicerea mutilării (Codex Theodosianus 9, 40, 2) s-au putut regăsi şi păgânii cu etica lor; legislaţia cu privire la introducerea duminicii ca zi de odihnă (Codex Iustinianus 3, 12, 2) i-a bucurat şi pe adepţii religiei solare (Edictul numeşte duminica „ziua soarelui” = die solis, cum a rămas în marile limbi moderne precum engleza – Sunday sau germana – Sonntag); legea imunităţii clerului (Codex Theodosianus 16, 2, 2) se pare că vizează pe toţi cei care s-au dedicat serviciului religios, nu doar pe clericii creştini. Doar legea privind recunoaşterea tribunalelor episcopale (Codex Theodosianus 1, 27, 1) şi prevederile cu privire la construirea de biserici creştine (Eusebiu de Cezarea, Viaţa lui Constantin 2, 46) sunt prevederi menite să privilegieze explicit Biserica creştină. Urmaşii la tron ai lui Constantin nu au dat însă dovadă de acelaşi tact şi au abandonat relativ repede principiul libertăţii religioase pe care l-am întâlnit atât de clar enunţat în Edictul de la Milan. Deja Constantius al II-lea, fiul lui Constantin cel Mare, a emis un edict împotriva păgânismului (Codex Theodosianus 16, 10, 2-4). O astfel de extremă a dus la o altă extremă: Iulian Apostatul a încercat imposibilul: reinstaurarea păgânismului, dezvoltând o legislaţie şi o ideologie care, aplicată pe termen lung, ar fi adus mult rău Bisericii. După moartea lui Iulian, tendinţa deschisă de Constantius II a continuat. Teodosie cel Mare (379-395) a transformat creştinismul într-o religie de stat prin edictul Cunctos populos, emis la 28 febr. 380 (Codex Theodosianus 16, 1, 2). Acelaşi împărat a emis la 25 iulie 383 o „lege împotriva ereticilor” (Codex Theodosianus 16, 5, 11) şi a interzis, la 24 februarie 391, practicarea cultelor păgâne (Codex Theodosianus 16, 10, 1). Extremismul creştin a distrus numeroase temple păgâne şi a ţintit comunităţile iudaice. Este suficient să citim, de exemplu, Istoria bisericească a lui Teodoret al Cyrului spre a întâlni numeroase exemple în acest sens din perioada postconstantiniană. Faptul că a fost nevoie ca Teodosie cel Mare să emită un decret care preciza că «secta evreilor … nu este interzisă prin nicio lege» (Codex Theodosianus 16, 8, 9) arată care era percepţia generală la acea vreme în Imperiul Roman faţă de iudaism. Procesul de creştere a intoleranţei faţă de orice comunitate care nu era parte a Bisericii imperiale a atins punctul culminant în vremea împăratului Justinian, care a emis o serie de decrete împotriva ereticilor, a păgânilor şi a evreilor. Principiul libertăţii religioase poate fi doar cu greu regăsit în statele europene creştine care au avut ca model Imperiul Roman. Nici Reforma din Apusul Europei nu a adus schimbări radicale în acest sens. Nu este de mirare că libertatea religioasă şi separarea de principiu dintre religie şi stat, adică „aconfesionalitatea statală şi deplina libertate religioasă pentru toţi cetăţenii”, a fost introdusă pentru prima dată în statul american Virginia în 1785 şi a fost preluată ulterior în constituţia federală a SUA în 1791 (Gianpaolo Romanato, „Biserica și Statul laic”, în vol. Religie şi putere, Ed. Nemira, Bucureşti, 1996, p. 13), aşadar într-un stat format în mare parte din refugiaţi religioşi de pe continentul european, sătui de discriminările pe criterii religioase practicate în Europa.
Nu este spaţiu să dezvolt alte aspecte privind relevanța Edictului de la Milan astăzi. Doresc însă să fie reţinute următoarele aspecte: (1) libertatea religioasă nu este un principiu modern, ci el exista deja în Antichitate. Doar fundamentarea lui este diferită, în vremurile moderne având ca punct de plecare, drepturile omului, respectiv dreptul la libertatea de conştiinţă, iar în Antichitate dându-i-se o fundamentare filosofico-teologică enunţată mai sus pe scurt. Edictul de la Milan afirmă principiul libertăţii religioase. Urmaşii lui Constantin cel Mare l-au abandonat însă treptat. (2) Pentru o dezvoltare sănătoasă Biserica are nevoie în primul rând de libertate. Acesta a fost principalul factor care a făcut-o să se dezvolte extrem de repede în vremea lui Constantin cel Mare şi după acesta. Restituirea proprietăţilor confiscate de la Biserică în timpul persecuţiilor, prevăzută în Edictul de la Milan, arată cât de viguroasă a devenit aceasta în timpul perioadelor de linişte de care s-a bucurat sporadic înainte de 313. Această imagine obiectivă a Bisericii dinainte de 313 şi nu cea a „Bisericii de catacombă” care este subiectiv şi simplist proiectată asupra istoriei ei „pre-constantiniene” explică dezvoltarea ei fără precedent în perioada de după Edictul de la Milan. (3) Nu întotdeauna sprijinul material al statului dă vigoare unei religii. O religie spijinită material de puterea politică poate atrage oportuniştii, pierde contactul cu credincioşii, se supune riscului de a deveni mai uşor şi mai repede formală, îşi pierde rolul profetic, nemaiputând critica excesele statului care o susţine. Desigur, nu este loc pentru a dezvolta în detaliu acest principiu. Pentru a-i vedea riscurile, este însă suficient să privim la situaţia creştinismului în Europa apuseană, unde, cu câteva excepţii notabile, în ciuda principiului separării dintre Biserică şi stat, cultele religioase sunt susţinute material de către stat, dar avem o rată ridicată de persoane care se declară agnostice sau atee, în vreme ce în SUA, unde cultele religioase nu primesc (aproape) niciun sprijin material de la stat, rata agnosticilor şi a ateilor este foarte scăzută.

Pr. Lect. Dr. Daniel Buda
Sursa:http://www.telegrafulroman.blogspot.ro/2013/06/despre-relevanta-edictului-de-la-milan.html#more 

miercuri, 24 iulie 2013

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/9

Biserica Catolică s-a inserat de la început în
dialogul ecumenic?

Biserica Catolică nu s-a inserat imediat în dialogul ecumenic. A făcut acest lucru mai târziu decât alte Biserici. De ce? Este dificil să se indice motivele care au reținut-o în fața acestui pas. Profesorul S. Nagy enumerează două grupuri de cauze. Prima privește doctrina și situația Bisericii Catolice, a doua în schimb, privește programa mișcării ecumenice și reprezentanții ei .

Cauze derivante din natura Bisericii
Faptul înseși al nașterii unor instanțe reunificatoare în creștinismul non catolic a a priori dispus Biserica Catolică față de acestea. Ierarhia ecleziastică s-a simțit ofensată datorită faptului că apelurile precedente ale Papei în materie de unitate și întreaga gamă de diferite inițiative întreprinse pentru a recompune unitatea pierdută nu fuseseră ascultate de creștinii altor Biserici care, ignorând apelurile, începuseră pe cont propriu procesul de reapropiere și de reconstruire a unității. 
Biserica Catolică, crezând profund în adevărul mandatului ei divin, susținea că a fost instituită de Isus Cristos, de la care primise aceasta și nu o altă structură socială și organizativă. În acest fel, după părerea teologilor catolici, Biserica Catolică era unica și, în același timp unica și adevărata Biserică a lui Cristos pe pământ. Ea constituia astfel cel mai sigur și necesar mijloc și instrument în vederea mântuirii. În practică, acest lucru însemna că credincioșii creștini care nu se aflau în comuniune cu ea, dar care doreau mântuirea, trebuiau să se reîntoarcă și să se unească cu ea în strânsă uniune. 
Creștinii altor Biserici și comunități se simțeau profund iritați de această doctrină. Acești credincioși, deci, ori refuzau existența unei unice adevărate Biserici al lui Cristos, ori, ca de exemplu ortodocșii, rețineau că numai Biserica lor este unica autentică fondată de Isus Cristos. În general, convingerea Bisericii Catolice de a fi unica și adevărata Biserică a lui Isus Cristos, căreia trebuia să i se aparțină pentru a obține mântuirea, a suscitat protestul tuturor comunităților creștine necatolice. Acesta a fost unul din motivele principale ale aspirațiilor ecumenice non catolice și forța propulsatoare a mișcării de reconciliere. 
O altă dificultate în angajarea Bisericii în dialogul ecumenic consta în conceptul de unitate a Bisericii. Teologii catolici învățau că unitatea este valoarea esențială a adevăratei Biserici a lui Cristos. Totuși, nu era vorba de o unitate comună, dar de tip special: nu o unitate spirituală cu Cristos, capul ei, ci o unitate administrativă, înțeleasă ca „unitate de doctrină, de sacramente și de conducere eclezială”. Astfel definită, unitatea – afirmau teologii catolici – caracterizantă autentica Biserică a lui Cristos, nu se realiza în nici una din Biserici în mod atât de perfect ca în Biserica Catolică. Între timp, pionierii ecumenismului, în locul unității Bisericii vorbeau mai degrabă de unitate a creștinismului. În schimb, dacă tratau despre tema unității Bisericii, aceștia nu o înțelegeau în felul catolic, dar se refereau la elemente supranaturale de unitate, mai degrabă decât la natura ei administrativă. Mai mult încă, nu se considerau eretici sau schismatici, rămași în afara unității Bisericii lui Cristos. Mulți dintre aceștia credeau chiar că tocmai Biserica Catolică s-a separat de autentica unitate și necesita de convertire. 
În sfârșit, conceptul însuși de unitate a creștinilor a suscitat controverse între teologii catolici. Aceștia afirmau că unitatea putea să se verifice numai prin reîntoarcerea  tuturor creștinilor la unitatea Bisericii, a cărei condiție necesară era convertirea. Aceasta trebuia să consiste în recunoașterea din partea necatolicilor a erorii și a păcatului pentru faptul de a fi divizat Biserica. Acceptarea acestei interpretări catolice a adevărului revelat era condiția fundamentală pentru a se ajunge la unitate. 

Cauze prezente în programul mișcării ecumenice

Rezervele Bisericii Catolice față de aspirațiile ecumenice necatolice se explicau și cu refuzul decis al teologiei liberale, care găsea mulți simpatizanți între activiștii ecumenici protestanți. Unul din principalii animatori ai mișcării ecumenice, N. Söderblom, era un discipol declarat al acestui curent teologic. Biserica Catolică, care apăra adevărul revelat pentru că era un element fundamental al operei răscumpărătoare a lui Cristos, nu putea să accepte naturalismul și relativismul, ai cărei promotori erau teologii liberali. Ierarhia Bisericii Catolice a refuzat în mod radical această teologie, reținând-o a fi o clară amenințare la adresa purității credinței creștine. 
Ulterioare motive de difidență a Bisericii Catolice față de mișcarea ecumenică au fost, după părerea lui S. Nagy, diviziunile, tot mai frecvente în ciuda apelurilor la unitate, în interiorul protestantismului însuși. Din acest motiv, Biserica Catolică credea că comunitățile protestante ar fi trebuit mai întâi să pună capăt neînțelegerilor interne, adică să construiască între ei unitatea pierdută, și numai mai târziu să înceapă procesul de edificare a unității cu Biserica Catolică. În caz contrar, s-ar fi ajuns la paradoxul unei incompatibilități de poziții: dacă, pe de o parte protestanții se rechemau la unitate, pe de altă parte, în schimb, nu se vedea sfârșitul diviziunilor lor interne. 
Iarăși, catolicii mai credeau că unele ambiente protestante erau dispuse față de ei, dacă nu cu o deschisă ostilitate, cel puțin nu binevoitori. În rândul catolicior exista suspiciunea că aspirațiile ecumenice ale protestanților ar continua o specie de concurență cu Biserica Catolică. Această atitudine era percepută ca tare mai ales în teritoriile de misiune, unde rivalitatea dintre credincioșii diferitelor Biserici era foarte evidentă, și deseori contrară principiilor evanghelice.
Sunt acestea unele din cauzele pentru care Biserica Catolică s-a ținut la distanță mult timp înainte de a adera la mișcarea ecumenică. Pe lângă acestea existau multe alte cauze mai mici, care trebuiau într-un anumit sens să justifice absența Bisericii Catolice din mișcarea ecumenică. Era vorba de cauze de natură politică (de exemplu rivalitatea dintre Anglia anglicană și Spania catolică), sociale (țările protestante erau mai industrializate decât țările catolice, al căror regim era prevalent agricol). Totuși, cu trecerea timpului, atitudinea Bisericii Catolice față de ecumenism a început să se schimbe. A fost un proces lent, dar în același timp foarte profund, care a îmbrățișat întreaga viață a Bisericii: natura ei, liturgia și spiritualitatea, prezentul ei, trecutul ei istoric și chiar viitorul ei. Garanția simbolică a acestui proces au fost documentele Conciliului al II-lea din Vatican, care au deschis Biserica Catolică spre calea dialogului.          
  

marți, 23 iulie 2013

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/8

1 Bisericile creștine s-au apropiat toate cu aceeași intenție la dialogul ecumenic?


În mod fundamental, toate Bisericile, chiar dacă în timpuri diferite și în măsură diferită, au aderat la dialogul ecumenic. Unele din ele au dat naștere acesttei mișcări, altele în schimb au intrat mai târziu, după ce au depășit dificultăți de natură teologică, istorică și chiar emoțională, care le ținuseră  până în acel moment departe de a întreprinde acest pas. Și chiar dacă implicarea lor în mișcarea ecumenică a fost întârziată în timp, totuși, ele au întreprins dialogul în mod conștient și cu profunda convingere că el este semnul timpurilor și că, deci, a lua parte la acest dialog face parte din voința Celui Preaînalt.
Momentul inserării în dialogul ecumenic este fără îndoială important, dar nu mai puțin important este duhul cu care fiecare se apropie de el. Acesta face ca, în ciuda numeroaselor dificultăți, dialogul de iubire să nu se oprească și ca fidelitatea față de porunca divină a unității să rămână totdeauna vie. Atunci când unele Biserici acuză o anumită oboseală în dialog, altele, care au intrat puțin mai târziu, exprimă, contrar, o mare voință de a depăși dificultățile și se inserează în drumul spre unitate. Acestea din urmă, de aceea, sprijină Bisericile slăbite pe calea dialogului, permițându-le să depășească momentele dificile, descurajarea și să învingă tentațiile.

Ecumenismul seamănă cu o familie în care trăiesc împreună mai multe generații: bunicii, fii lor și nepoții. O familie de acest fel se îmbogățește de una singură, pentru că înțelepciunea bunicilor merge mână în mână cu experiența fiilor și cu tinerețea nepoților. La fel se întâmplă cu dialogul ecumenic dus înainte de diferitele Biserici creștine, în care este loc pentru tradiție, înțelepciune, emoții, rațiune, prudență și așteptări. În acest fel, chiar dacă nu toate Bisericile s-au apropiat în același timp de dialogul ecumenic, toate folosesc în aceeași măsură cauzei unității în inimi și în rugăciunile credincioșilor lor.     

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/7

1Când au avut loc primele încercări de dialog ecumenic și cine a fost promotorul lor?


Tentativele întreprinse cu scopul de a apropia între ele Bisericile creștine sunt rezultatul câtorva factori. Procesul ecumenic, început în primul rând între Bisericile tradiției protestante s-a transferat succesiv și spre alte Biserici. Printre factorii cei mai cunoscuți amintim următoarele[1]:

1.     Procesul de înmulțire violentă a diviziunilor în Bisericile tradiției protestante și anglicane, care a contrâns indirect credincioșii să se opună acestora. În acest context încep să se nască diferite forme de dialog comun, care au contribuit la reconstruirea unității pierdute între creștinii divizați. Acestora le aparține Alianța evanghelică mondială, care a apărut în anul 1847. Succesiv, douăzeci de ani mai târziu, în anul 1867, a fost instituită Conferința episcopilor anglicani care, din anul 1888 a intrat să facă parte în mod stabil din structurile Bisericii anglicane, cu numele de Conferința de la Lambeth. Tema prima întâlniri a fost tocmai chestiunea unității creștine. Un obiectiv asemănător își puneau și alte organizații apărute în acea perioadă. Dintre acestea amintim: Alianța reformată mondială, născută în anul 1875, și Conferinț metodistă mondială.
2.     Solicitudinea față de activitatea misionară. Secolul al XIX-lea a fost martorul unei dezvoltări foarte dinamice a misiunilor protestante. Cu toate acestea, diviziunile în credință, care se creau între diferitele Biserici, au condus la antagonisme, la o rivalitate care a avut efecte negative și inoportune, nu rareori motiv de scandal.
3.     Problemele sociale și economice. Într-o societate europeană în rapidă transformare, Bisericile creștine au fost constrânse să întreprindă inițiative comune pentru a rezolva diferitele dificultăți sociale, ca de exemplu șomajul crescând, exploatarea socială, îmbogățirea nedreaptă a unora și sărăcirea altora. La inițiativa Alianței evanghelice internaționale s-a născut, în anul 1835 Young Men’s Christian Association (YMCA). În anul 1893, în schimb, a fost creată o asociație analogă care unea femeile, numită Young Women’s Christian Association (YWCA). Doi ani mai târziu, în anul 1895, se unea acestora Federația mondială a studenților creștini (WSCF).
4.     Chestiunile politice, conviețuirea dintre popoare și salvgardarea păcii. Este necesar să se țină prezent că după Revoluția franceză creștinismul a fost deseori obiect de atac din partea unei stângi tot mai puternice și a unor grupuri în mod deschis ateiste. Această situație a împins creștinii să fac front comun împotriva lor. În această direcție s-a mișcat Alianța mondială pentru promovarea prieteniei internaționale cu jautorul Bisericilor, creată în anul 1914. Programul ei a fost realizat de unul din principalele curente ale ecumenismului modern, așa numita mișcare a creștinismului practic.
5.     Un anumit sens de amenințare din partea Bisericii Catolice. Acesta a mobilitat versantul catolic să întreprindă inițiative în vederea unei colaborări mai bune și mai ample.
Toți acești factori au împins credincioșii Bisericilor creștine să caute formele adecvate unei mai strânse și reciproce colaborări. Aceasta a dat început a ceea ce succesiv a fost înțeleasă ca fiind dialogul ecumenic.   



[1] S. NAGY, La Chiesa sulle vie dell’unità, Wroclaw 1985, pp. 26-32.