Dificultatea devine pentru unele spirite și mai vie, durerea pentru unele suflete și mai sfâșietoare, când constatăm că, în ciuda tuturor eforturilor de adaptare, prin efectul cauzelor care zădărnicesc orice inițiativă, acțiunea Bisericii este departe de a fi eficientă. Departe de a merge înainte, ea dă înapoi. Chiar acolo unde, în aparență, influența sa este recunoscută, încurajată, ea nu înstăpânește Evanghelia, iar ordinea socială nu este transformată după principiile ei. Or, nu judecăm pomul după roadele lui? Și atunci, nu suntem îndreptățiți oare să credem că Biserica și-a trăit traiul? Nu este nevoie oare să ne temem că nu va putea nicicând să-și îndeplinească decât simbolic ceea ce alții își închipuie că realizează cu adevărat? Nu trebuie, prin urmare, să transferăm asupra acestora încrederea pe care i-o consacrasem?
Câte echivocuri, într-un raționament în aparență atât de simplu! Desigur, dacă fiecare ar fi în Biserică ceea ce trebuie să fie, este limpede că Împărăția lui Dumnezeu ar înainte în alt ritm, în ciuda obstacolelor mereu sporite din jurul ei, așa cum am văzut într-un capitol precedent, și chiar dacă rămân nevăzute pentru cei neluminați de Dumnezeu. Tot atât de adevărat este că o anumită incidență istorică sau un anumit context social, independent de voința individului, pot crea condiții defavorabile, neînțelegeri profunde, „divorțuri”, ridicând astfel probleme serioase. Dar pentru a avea sorți de reușită în rezolvarea acestor probleme, sau cel puțin, dacă este necesar să recunoaștem că unele dintre ele sunt, deocamdată, de nerezolvat, pentru a ne menține încrederea intactă, trebuie să risipim multe din echivocurile latente. Lăsând, deci, la o parte, toate considerentele de ordin sociologic, să ne ocupăm mai întâi de acest discernământ prealabil .
Când este vorba despre Biserică, să nu judecăm în termeni de aproape și de departe, de succes și de eșec, cum se procedează cu lucrurile vremelnice. Bunul suprafiresc a cărui lucrătoare este în lumea de aici se totalizează în nevăzut. El se regăsește în veșnicie. Din generație în generație, comuniunea sfinților se lărgește. Dar să nu visăm la o Biserică spectaculos triumfătoare. Învățătorul său nu i-a promis succese răsunătoare și mărețe. Fără să cedăm elocinței sau vreunui sentiment romantic, ci enunțând o lege a naturii sale, să amintim despre ea cuvintele lui Pascal: „ea trebuie, asemenea lui Cristos, să fie în agonie până la sfârșitul lumii. Să nu uităm exigențele înțelepciunii mântuitoare” . Să o vedem la lucru în viața și în faptele lui Isus: această privire ne va ajuta, în neliniștea noastră, să nu ne pierdem răbdarea. Ea ne va ajuta să trecem peste neliniște și să ajungem la liman, depășind acea resemnare care ar putea duce la prăbușire. Apostolul trebuie să știe să aștepte. Preotul trebuie deseori să accepte că se poate simți neputincios. El trebuie să accepte că nu este aproape niciodată înțeles.
Mai presus de toate, să nu înțelegem greșit această Împărăție a lui Dumnezeu, care este scopul Bisericii și pe care ea are misiunea de a o anticipa. E vorba de credința în întregul ei. Fără să ignorăm câtuși de puțin urgența problemelor cetățenești și aportul de neînlocuit al Bisericii în rezolvarea lor , cum putem uita că ea vrea să rezolve o problemă mai înaltă și mai vastă, mai statornică și mai deplină? Asemenea maladiilor care evoluează în mediul purtător de germeni, luptând cu remediul și renăscând sub o altă formă imediat ce le-am crezut învinse, răul radical pe care omul îl poartă în adâncul său reapare cu aspecte imprevizibile, chiar dacă în fond răul este același, pe măsură ce societatea se transformă. Psihologia, obiceiurile, raporturile sociale evoluează: omul rămâne cu răul lui. Aceasta nu înseamnă însă că nu este nevoie să încercăm totul în căutarea binelui. Tenacitatea răului nu poate fi decât o incitare la o luptă și mai înverșunată și de mai mare durată. Dacă am presupune – din păcate suntem încă departe de așa ceva! – că societatea funcționează perfect, nu ca o mașină economică sau politică din cale-afară de puternică, ci ca ordine exterioară cum nu se poate mai umană, atunci lucrarea Bisericii nu ar fi, să spunem așa, începută. Căci ea nu vrea să ne așeze în existența pământească, ci să ne înalțe deasupra ei. Aducându-ne mântuirea lui Isus Cristos, ea vrea să ne smulgă din răul care este în noi și să ne deschidă unei noi existențe. În schimb, dacă ea ar căuta înainte de toate eficiența temporală, nici măcar aceasta nu i-ar fi dată. Dacă ar aștepta, pentru a împlini între oameni opera de mântuire, condiții temporale mai bune – în orice fel ne-am imagina acest optim – ea n-ar fi credincioasă misiunii sale, care nu este să scoată la liman, în viitor, o omenire îndepărtată ce va să vină, ci, de-a lungul timpului, întregul neam omenesc; nu o omenire mitică, ci oamenii concreți din fiecare generație.
Dacă vrem să rămânem realiști, nu trebuie să ne înșelăm asupra obiectului preocupării noastre. Dacă vrem să fim eficienți, nu trebuie să ne bazăm pe mijloace prea extrinsece, care ar putea să ne îndepărteze de țel. Dacă putem – iar uneori chiar trebuie – să fim severi față de cei care poartă numele de catolici – față de noi înșine – trebuie să fim așa cu bună știință, în numele unor criterii care să nu fie falsificate. Nu trebuie să pierdem din vedere esențialul.
Dar, acest esențial – care n-ar putea rămâne în orizontul nostru ca obiectiv îndepărtat dacă am refuza să-l admitem ca făcând parte din acțiunea noastră prezentă – nu trebuie considerat din punct de vedere cantitativ. Dumnezeu ne mântuiește unii prin alții după legi care ne rămân necunoscute în aplicarea lor concretă, dar al căror principiu se impune credinței noastre. Acestea sunt legile tainice ale mântuirii noastre. Nici astăzi rugăciunea în numele nostru și jertfa iubirii nu și-au pierdut nimic din puterea tainică. Pe de altă parte, dacă n-ar exista decât un singur sfânt, ar fi de-ajuns ca să mărturisească valoarea divină a principiului care i-a dat formă. Dar avem noi oare privirea destul de curată și știm oare să ne-o îndreptăm așa încât să vedem în rândurile noastre, în această ordine a sfințeniei, eficiența Bisericii? Să încercăm cel puțin să o întrezărim. Aparențele compacte să nu ne ascundă realitatea centrală. Dezbaterile idelogice zgomotoase să nu ne împiedice să auzim respirația liniștii… cap al unei comunități care nu cuprindea la vremea aceea decât oameni simpli, cu puțină știință de carte, fără vreo înrăurire asupra sorții Imperiului, marele sfânt Ciprian spunea odinioară: „Noi nu suntem filosofi în vorbe, ci în fapte; nu spunem lucruri mari, ci le trăim” . Acest cuvânt de umilă mândrie rămâne mereu adevărat. Esențialul nu este un obiect de discurs. Vitalitatea creștină este mult mai puțin dependentă decât am crede de tot ceea ce se discută și se operează sau se dezmembrează în fiecare epocă pe scena politică. În spatele agitației politice, opinia publică, curentele de idei și controversele, departe de colțurile de stradă și de piețele publice, scăpând de indiscreții și de anchete, se menține, se transmite, se reînnoiește o viață pe care este aproape imposibil să o judecăm din exterior. Orbi care văd, surzi care aud, morți care reînvie, nefericiți care sunt evanghelizați . Împărăția lui Dumnezeu luminează în taină. Ici și colo, scăpărări bruște ne-o descoperă. Pete de lumină se alcătuiesc, se întind, se unesc între ele. Câteva puncte în noapte licăresc cu o strălucire mai vie. Uneori, câteva pete de sânge, ca să ne trezească atenția. Toate sunt semne prevestitoare.
În mijlocul atâtor discuții despre creștinismul timpului nostru, în mijlocul atâtor plângeri privind „inadaptarea”, ori „ineficiența” lui, să nu încetăm, deci, la aceste considerații foarte simple. Cei mai buni creștini, cei mai plini de viață, nu se numără neapărat, nici în general, printre savanți sau printre șmecheri, nici printre intelectuali, nici printre politicieni, nici printre „autoritățile sociale”. În consecință, vocea lor nu răsună în presă, faptele lor nu atrag atenția publicului. Viața lor este nevăzută pentru ochii lumii și, dacă ajung să fie de oarecare notorietate, aceasta este o excepție și nu se întâmplă decât târziu, cu riscul unor ciudate deformări. Chiar și în sânul Bisericii, unii dintre ei dobândesc un prestigiu de necontestat doar după moarte. Și, totuși, ei sunt cei care contribuie mai mult decât ceilalți să facă astfel încăt pământul să nu se transforme într-un infern. Cei mai mulți nici nu se întreabă dacă credința lor este „adaptată”, nici dacă este „eficientă”. Se mulțumesc să o trăiască, așa cum trăiesc realitatea însăși, mereu actuală, și fructele care rodesc din ea, adesea neștiute, sunt minunate. Chiar dacă nu au acționat ei înșiși în exterior, ei se află la originea tuturor inițiativelor, a tuturor activităților, a tuturor lăcașurilor care nu trebuie să rămână zadarnice. Ei sunt cei care păstrează sau ne redau oarecare speranță. Am îndrăzni oare să spunem că ei nu mai sunt azi atât de numeroși, atât de activi ca în alte timpuri? .
Pentru un vis de eficiență himeric, poate, să nu rămânem orbi la rodnicia reală a Maicii noastre.
H. DE LUBAC, Meditație asupra Bisericii, Humanitas, pp. 227-230.
