marți, 19 august 2014

Copii martiri pentru Cristos

Fericiții DAVID OKELO (16 ani) și GILDO IRWA (12 ani), martirii din Paimol (Uganda)


David Okelo și Gildo Irwa sunt doi cateheți de puțină vreme
convertiți la religia creștină, botezați în ziua de 6 iunie 1916 și miruiți în ziua de 15 octombrie a aceluiași an. Sunt legați de o profundă prietenie și de entuziasmul tineresc al unei misiuni comune, cea de a-i învăța religia creștină pe conaționalii lor. Anton, catehet din Paimol a murit deja, iar Davis, fratele lui, cere Pr. Cezar dacă are pe cineva să trimită în locul lui. „Nu am pe nimeni”, este răspunsul. În ziua următoare David se prezintă împreună cu Gildo și îi spune: „Părinte, dacă vrei mergem noi la Paimol”. Pr. Cezar este surprins, și le expune acestora dificultățile reale din Paimol, încercând să-i facă să se răzgândească. Apoi, ca și cum ar fi vrut să mai câștige timp le spune: „Veniți mâine. Vom vedea!”. Cei doi copii se prezintă în ziua următoare deja pregătiți cu corturile lor, gata să plece.
 Se știa bine că regiunea din jurul localității Paimol era deja în răscoală. Marea Britanie folosea forța pentru a-și impune protectoratul și îi obliga pe oameni la munci forțate, provocând reacții în rândul poporului. Misionarii Comboniani, sosiți aici în anul 1915 erau angajați în munca de evanghelizare, ajutați fiind de câțiva cateheți. Existau multe dificultăți, unele create de primul război mondial, altele de ciumă și de foamete. Pentru responsabilii religiei tradiționale prezența noii religii era cauza tuturor nenorocirilor.
Au început să apară mișcări anticreștine și anticoloniale, promovate de magi și sprijiniți de grupurile revoluționare locale și de musulmanii care vedeau amenințat comerțul lor cu fildeș și sclavi.  
David și Gildo împărțeau aceeași colibă. Martori oculari povestesc: „Își făceau numai datoria de cateheți”. „Eu însumi – povestește un alt martor – am fost la ei pentru a învăța catehismul. Se comportau bine și toți îi iubeau”. Un catehet care preda catehismul într-un sat din apropiere ne-a lăsat o frumoasă mărturie despre slujirea acestor tineri: „Nu exista nimic rău în activitatea lor. Copii mergeau bucuroși la coliba lor. Și toată lumea din sat, fără nici o excepție, îi iubea pentru binele pe care-l făceau, pentru că îi învățau pe copii religia creștină și îi învățau să fie curați. Mamele erau foarte mulțumite pentru că îi ajutau pe copii lor, la fel și tații acestora. Au murit punând în practică învățătura lor. Au fost străpunși cu lăncile de Okidi și de Opius, doi bărbați din satul apropiat. Înainte să-i omoare, au încercat să-i convingă să plece din sat și să nu-i mai învețe pe copii catehismul. Refuzând, Gildo a fost îndemnat să fugă, dar aceste nu a vrut și a spus: „Am lucrat împreună și, dacă este nevoie, vom muri împreună”.
Fiind conduși în afara satului pentru a fi uciși, David plângea. El a fost încurajat de micuțul Gildo: „De ce plângi? Mori fără motiv; nu ai făcut nimănui nici un rău”. Acest lucru se întâmpla în dimineața zilei de 18 octombrie 1918. David Okelo avea 16 ani, iar Gildo 12 ani.
In ziua de 23 aprilie 2002 Papa a recunoscut martiriul acestor doi copii, ei fiind beatificați în Piața Sf. Petru din Vatican în ziua de 20 octombrie 2002.
Traducere și prelucrare: Pr. Pătrașcu Damian

Mărturia unui copil sfânt

Fericitul Iosif Ottone
(Castelpagano (Benevento), 18 marzo 1928 - Torre Annunziata (NA), 4 februarie 1941)

În biserica sanctuarului dedicat Duhului Sfânt din
Torre Annunziata, un oraș aflat la poalele Vezuviului, se păstrează într-o capelă laterală mormântul lui Iosif Ottone, un adolescent de 13 ani, chemat de toți Peppino, așa cum se obișnuiește să se cheme în regiunea Campaniei pe toți copii care poartă numele de Iosif. S-a născut în 18 martie 1928 în localitatea Castelpagano (Benevento) din părinți necunoscuți; tânăra moașă a satului l-a înregistrat la Primărie în ziua de 23 martie a aceluiași an, după ce în ziua precedentă fusese botezat în biserica Preasfântului Mântuitor din Castelpagano. Primăria l-a acceptat în Orfelinatul Regional din Benevento, împreună cu puținele obiecte pe care le avea cu el atunci când a fost găsit, o bucată de pânză, o căciuliță și niște feșe. Mai târziu se va afla că Iosif a fost rodul unei relații extraconjugale, al unei femei din Castelpagano, al cărui soț era emigrat în Argentina, și care nu va mai reveni niciodată de acolo, și pentru că aflase de dubla infidelitate a soției care, în afară de Iosif, mai adusese pe lume o altă fetiță. Mai mult, cuplul mai avea un copil legitim, iar femeia, al cărei nume nu-l cunoaștem, după ce a rămas însărcinată voia să avorteze, dar o prietenă de familie o convinse să nu facă acest gest; aceeași femeie va deveni nașă de botez a micuțului Iosif. După câteva luni, Iosif a plecat din orfelinat, fiind încredințat familiei Ottone Dominic și Maria Capria din Benevento care, neavând copii și pentru că făcuseră un vot ca să primească un copil de crescut cu dragoste, îl primiră în sânul familiei lor. Temându-se că mama naturală a lui Iosif va apărea și vor lua înapoi copilul, familia Ottone s-a decis să se mute la Napoli; la sfârșitul acestei prime perioade a vieții lui Iosif, mama naturală, care va muri în anul 1955, va afla unde este copilul ei și, succesiv, va lega o frumoasă prietenie cu familia Ottone, spunând că este o „mamă nedemnă” de un asemenea fiu. Familia este prima biserică domestică și așa a fost familia Ottone care, grație religiozității mamei adoptive, va deveni pentru micuțul Iosif un model sigur. După ceva vreme, familia Ottone se va transfera din nou la Torre Annunziata, o localitate aflată aproape de mare. Iosif crește sincer, decis, bogat în calități și virtuți; merge cu bucurie la școală fără a fi nemulțumit, fiind disciplinat, prieten cu toți copii de vârsta lui; înainte să intre la școală vizitează biserica, fără să țină cont de glumele deplasate ale colegilor, pentru a face o scurtă vizită lui Isus din Preasfântul Sacrament. Din anul 1934 până în anul 1939 frecventează școala elementară, apoi va fi admis la Institutul Tehnic Comercial“Ernesto Cesàro”; și aici va fi primul din clasă. Mama adoptivă era spălătoreasă, iar tatăl camerier; ea, avea un caracter bun, era religioasă, răbdătoare; el, coleric, nervos, deseori bea mai mult decât trebuia; din acest motiv, între Iosif și mama lui se va instaura o relație foarte bună, intimă. În familie a fost un înger de pace, ajutând-o pe mama lui să suporte violențele tatălui adoptiv, care era beat încontinuu. Pe ascuns a început să ajute săracii, folosind micile lui economii și pachețelul primit pentru școală. Cu o mare fervoare, la vârsta de 7 ani, în ziua de 27 mai 1935 a primit Prima Sf. Împărtășanie și de atunci l-a primit în fiecare zi pe Isus în inima lui. A început să țină imediat cele Nouă Vineri și cele Cincisprezece Sâmbete; în fiecare Prima Vineri a lunii era prezent în biserică încă de la 5:30 dimineața, fără să țină cont de frig, totdeauna cu zâmbetul pe buze. Mergea deseori cu bicicleta la Sanctuarul Sf. Fecioare Maria de la Pompei, pentru a se ruga Rozariul. Îi plăcea să citească cărți de aventuri și de desene animate, se juca cu ceilalți copii în timpul liber, pentru că Iosif, deși serios, religios, ascultător, era și el un copil ca toți ceilalți, plăcându-i foarte mult să stea cu prietenii lui și să se joace. Visul lui era să devină căpitan de marină, așa cum visau mai toți copii din satul lui. După circa 11 ani de încredințare externă familiei Ottone, în anul 1940 tribunalul a permis ca Iosif să fie adoptat definitiv, cu această ocazie primind și numele de Ottone, în locul celui de Italico, primit la botez. Părinții adoptivi vor trăi mult, mama murind în anul 1983, iar tatăl în anul 1975, locuind aproape de biserica dedicată Duhului Sfânt. În plin război, mama a trebuit să se supună unei duble operații foarte delicate, motiv pentru care se va interna în spital. Iosif, legat foarte mult de mama lui, s-a întristat foarte mult. În ziua operației, plimbându-se cu niște prieteni prin centrul localității, a găsit pe jos o iconiță cu Maica Domnului de la Pompei. A ridicat iconița, a sărutat-o și a spus: „Măicuța mea, dacă trebuie să moară mama, mai degrabă fă să mor eu”. După câteva minute a devenit palid și a căzut pe jos, leșinând. Prietenii și un polițai l-au ridicat, ducându-l la spitalul din apropiere. Mama, reîntorcându-se imediat din spital, înainte de operație, l-a asistat toată noaptea recitând Rozariul, cu părul devenit alb într-o clipă datorită durerii, dar acceptând voința lui Dumnezeu pentru sine și copilul său atât de iubit. Iosif Ottone, fără să-și revină deloc, a murit la patru dimineața în ziua de 4 februarie 1941, la vârsta de aproape 13 ani; jertfa lui oferită pentru mama lui preaiubită, a fost acceptată de Dumnezeu; ea se va vindeca imediat și va trăi până la vârsta de 88 de ani. Stima de care s-a bucurat în timpul vieții a crescut în fiecare zi, astfel că, în ziua de 25 octombrie 1964, rămășițele lui pământești au fost mutate în biserica Duhului Sfânt din Torre Annuziata. În data de 6 aprilie 1962 a început procesul de beatificare. Adolescentul Iosif Ottone se adaugă mulțimii de tineri și tinere care sunt tot atâtea stele luminoase pe firmamentul Bisericii.

Traducere și prelucrare: Pr. Pătrașcu Damian

duminică, 17 august 2014

Locuri franciscane din trecut

 Catedrala Catolică din Baia 


Stabilirea negustorilor sași, unguri și poloni pe aceste meleaguri, a determinat ca Baia să devenă o localitate urbană (civitas) cu o populație preponderent de religie catolică. Astfel, în secolul al XIII-lea, misionarii dominicani au ridicat aici o biserică, iar in 1337 este amintită într-un document și o biserică franciscană. În secolul al XIV-lea existau în Moldova două biserici catolice la Baia.
     În anul 1410 din porunca voievodului Alexandru cel Bun (1400-1432), a început la Baia ridicarea catedralei catolice care a devenit cea mai mare biserică catolică din Moldova de atunci, determinat fiind cu siguranţă de soția domnitorului, Margareta, care era de neam polonez și de religie catolică. Catedrala a avut hramul „Sfânta Fecioară Maria”. Unii istorici acreditează ideea că în acel an „Alexandru cel Bun, voievodul Moldovei, împreună cu soția sa Margareta, care era catolică, au organizat episcopia pentru credincioșii catolici".

     Biserica a fost construită integral din piatră fățuită și brută, fiind asemănătoare edificiilor gotice din Transilvania. Edificiul era de tip „sală”, terminată spre Est cu o absidă poligonală; la Vest, înspre intrare fiind prevăzută cu un turn clopotniță. Nava de dimensiuni mari (8,60x26,30 m - la interior) acoperită probabil cu bolți ogivale, se lărgea cu două încăperi ieșite sub formă de transept.

      Episcopia catolică de Baia

   Prin bula din 7 august 1413, Papa Ioan al XXII-lea (1410-1415) îl însărcina pe episcopul de Camenița să se intereseze la Civitas Moldaviensis (Baia) dacă situația și însemnătatea orașului justifică înființarea unei episcopii iar în caz afirmativ, să transforme biserica în catedrală, punînd la cale toate cele trebuincioase și sfințindu-l ca episcop pe Ioan de Ryza, profesorul predicatorilor și vicarul general al „Asociației Peregrinilor în numele lui Cristos”, propus de regele Poloniei Vladislav Iagello și soția acestuia regina Ana de Cilli. Noua episcopie a fost plasată sub ascultarea și dependența Arhiepiscopiei de Halici, care tocmai atunci fusese transferată.
     Episcopia de Baia a fost înființată în anul 1418 de către Papa Martin al V-lea. La conducerea acestei episcopii s-au succedat șapte episcopi, ultimul dintre aceştia care a purtat titlul canonic de Baia fiind Mihail Marinoski (1510-1523).
    În secolul al XV- lea orașul Baia avea o piață largă lângă Catedrala Catolică, un punct fortificat pentru provizii, adăpost în caz de primejdie, pivnițe mari, depozite de mărfuri, precum şi case de lemn cu pereți decorați cu ceramică smălțuită. Aici se stabiliseră negustori care vindeau în țară și străinatate vite, oi, miere, ceară, pește, grâne etc. și cumpărau în schimb unelte, postavuri, obiecte de podoabă etc.
   Urcarea pe tronul Moldovei a lui Ștefan cel Mare (1457-1504) a dus la o schimbare a orientării politice, cu influențe asupra organizării minorității catolice din Moldova. Polonia nu a mai putut susține pe aceste meleaguri în mod efectiv un episcop, urmare episcopia a fost integrată din nou ierarhiei ecleziastice din Ungaria. În urma luptei de la Baia din anul 1467 dintre Ștefan cel Mare și Matia Corvin, orașul Baia a ars din temelii, cea mai mare parte din locuitori s-au împrăștiat, locuința episcopului a rămas arsă, iar episcopul a părăsit această localitate. În anul 1523, Episcopia de Baia și-a încetat existența.

    După dărâmarea bisericii catolice din Siret în timpul lui Bogdan al III-lea al Moldovei (1504-1517), osemintele Margaretei Mușata au fost luate de acolo și reînhumate sub baptisteriul bisericii catolice din Baia, probabil în timpul domniei lui Petru Rareș.

   După cum afirmă Marco Bandini, arhiepiscop de Marcianopolis și administrator apostolic al catolicilor din Moldova (1643-1650), în anii 1646-1647 exista o inscripție pe partea dreaptă a altarului bisericii catolice de la Baia, în care afirma că biserica era construită de Alexandru cel Bun și închinată memoriei soției sale Margareta, îngropată sub baptisteriul din biserică. După cuvintele lui Bandini: „sub acel baptisteriu zace Margareta, acel juvaer prețios, întemeietoarea bisericilor moldovenești”. Inscripția copiată de Bandini are următorul text în limba latină: „Anno 1410. Hoc templum in Honorem B.M.V. dedicatum est, ab Illmo Principe Alexandri Woyda Aedifi catum est, una cum monasterio Moldavicen, cujus piae memoriae cujus Margareta sub fonte baptismatis sepulta est. Requiescat in vitae aeternae resurrectionem. Amen." (în română: „În anul 1410, s-a sfințit această biserică în cinstea Prea Curatei Fecioare Maria; s-a clădit de ilustrul domn Alexandru-Vodă, împreună cu mănăstirea Moldavicen, pentru pomenirea soției sale Margareta, care este înmormântată sub baptister. Să se odihnească până la învierea spre viața veșnică. Amin”).

    În anul 1661, un viceprefect polonez Blasiu Koicsewicz face vizite în satele catolice din Moldova, notând că la Baia există o biserică de piatră destul de mare, cu trei clopote şi casă parohială din lemn. Aici mai exista o „bisericuță a Sf. Apostoli Petru și Pavel unde parohul slujește pentru cei 189 saşi rămaşi pe aceste meleaguri, liturghia în anumite zile".

    Misionarul Vito Piluzzi din Vignanello preciza într-un răspuns din 26 august 1671 la un chestionar al congregației „De Propaganda Fide”, intitulat „Despre misiunea din Moldova" că "la Baia, biserica principală care este în mijlocul orașului este de piatră, alta de cărămidă a fost arsă de tătari și a rămas doar sacristia care e de piatră și s-a făcut o capelă și se slujește a doua zi de Paște, la Sf. Marcu și de rogațiuni".

     Ruinată încă din secolul al XVIII-lea, Catedrala Catolică din Baia a început să fie distrusă imediat după cel de-al doilea război mondial. După spusele preotului-paroh Vasile Hrestic de la Biserica Adormirea Maicii Domnului din Baia, „a fost mult distrusă imediat după război pentru că din piatra bisericii se făceau temelii de case şi beciuri”. Era perioada stalinistă când biserica în sine un simbol, trebuia distrusă cu orice preţ prin încurajarea furtului bunurilor acesteia.

     În anii '70 ai secolului al XX-lea, Direcția Monumentelor Istorice a încercat limitarea deteriorării și conservarea „in situ” a ruinelor catedralei catolice. În anul 1974, profesorul și heraldistul Ștefan Gorovei de la Universitatea "Al. I. Cuza" din Iași s-a apucat să lucreze la restaurarea ruinelor Catedralei Catolice din Baia, însă lucrările au fost întrerupte după desființarea Direcției Monumentelor Istorice din dispoziția lui Nicolae Ceaușescu.
    La data de 23 mai 2008 moaștele Fericitului Ieremia Valahul au trecut prin fața ruinelor vechii catedrale episcopale din Baia, având loc un moment de rugăciune. După unii autori, Fericitul Ieremia s-ar fi născut într-o localitate apropiată Sasca, la 29 iunie 1556, sub numele de Ion Costist Stoica și a murit în anul 1625 la Napoli (Italia). El a fost beatificat de către Biserica Catolică în anul 1983.

      În prezent Catedrala Catolică din Baia se află în stadiul de ruină, păstrându-se doar o parte din turnul unic din fațada vestică, precum și rămășițe de ziduri și ancadramente gotice.

   Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Patrimoniul Construit, Siturile Istorice și Naturale din septembrie 2009 se referă și el la situația Catedralei catolice din Baia: „Biserica supraviețuiește prin ruinele zidurilor în care se mai pot vedea urme ale frumoaselor ancadramente din piatră, ale deschiderilor în arc frânt, ale câtorva ferestre și fragmente decontraforți. Fiind abandonate, ruinele acestui edificiu cândva monumental, vor continua să se degradeze și se va pierde șansa conservării unei amprente esențiale a mediului istoric atât de sensibil al zonei, prin a cărui conservare și punere în valoare comunitatea locală, îmbogățind-și imaginea de purtătoare a diversității culturale, ar avea mult de câștigat."





Ruinele bisericii catolice din Baia



joi, 14 august 2014

Robin Williams și amintirea acelui avort împotrivă căruia combătea din anul 1970…

Sunt arhicunoscute dependențele de alcool și de droguri
împotriva cărora celebrul actor Robin William se lupta de ani de zile. Mai puțin cunoscute sunt motivele care l-au condus în acest tunel întunecat. 
Depresia care l-a condus la moarte, spânzurându-se cu o curea, a început în anul 1970, și tocmai în cel an ceva a început să-l chinuie în interior. 
Așa cum reiese din biografiile lui, în acea perioadă Robin era cununat cu Julliard, o relație plină de promisiuni pentru un viitor frumos, când, pe neașteptate, la jumătatea anului 1970, se sfârși brusc. Cauza a fost un avort, împărtășit de ambii parteneri, dar care pe actor l-a lăsat distrus. „Eram tineri”, aceasta este motivația, dar zilele următoare - atunci când Robin s-a reîntors la San Francisco - au fost cele mai urâte din viața lui. 
Nu întâmplător, după mulți ani, Robin Williams a trecut în mod oficial pe poziții împotriva avortului, foarte apropiate de cele susținute de președintele Bush.
 Într-un interviu acordat revistei Guardian, datată 2010, Williams declara: „Știi, eram rușinat... Faci lucruri care provoacă dezgust, și care sunt greu de vindecat. Se poate spune ”te iert”, și alte fraze asemănătoare, dar nu este același lucru ca a te vindeca”. 
Este numai o ipoteză, susținută în aceste ceasuri de multe ziare de dincolo de ocean, dar știm foarte bine că una din primele consecințe ale sindromului post avort este tocmai depresia, boală pe cât de tăcută, pe atât de parșivă, care induce persoanele să asume comportamente care merg și împotriva propriei vieți. 
Probabil nu va ieși niciodată la lumină adevărul. Probabil este mult mai comod să ne imaginăm că Robin Williams a fost atins de „boala bogaților” - plictiseala care conduce la depresie, la abuzul de droguri pentru a trăi în afara realității - ... dar cu siguranță o boală având chip uman, așa cum este pierderea unui fiu, care l-a marcat pentru toată viața.  
Sursa: http://www.notizieprovita.it/notizie-dal-mondo/robin-williams-ed-il-ricordo-di-quellaborto-con-cui-combatteva-dal-1970/

joi, 7 august 2014

Raport asupra credinței (prima parte)

Statisticile dezvăluie multe, dar ascund esențialul, spunea cineva. Care este starea credinței în România? Ne pot ajuta statisticile pentru a face o evaluare? Cu siguranță. Dar e nevoie de o abordare complementară, de un stil „impresionist”, deschis subiectiv, care în jurnalism s-ar numi „reportaj” sau „eseu”, altfel riscăm să rămânem robi ai  mașinăriilor și ai unei pseudo-obiectivități. Iată mai jos o astfel de încercare, concentrată asupra clasei mijlocii urbane, încă active în plan profesional.

Primul lucru pe care l-aș spune e că toate statisticile despre ”x la sută din români cred în viața de apoi, y la sută cred în Dumnezeu, z la sută cred în rai și iad, 1% sunt atei” sunt neconcludente și aproape inutile. Ele pleacă de la întrebări puse prost, de la sociologi care observă credința „din afară”, adesea plecând de la cunoștințe teologice limitate. În opinia mea, doar două categorii pot descrie starea credinței în România: credința creștină asumată în public și privat și ateismul practic. Aș avansa următoarele cifre: 10% dintre români își trăiesc credința fără compromisuri, în mod vibrant, și 90% sunt, de facto, atei.

Prima categorie îi include pe cei care asumă creștinismul la nivel public și privat: merg cel puțin o dată pe săptămână la Biserică, se împărtășesc, știu (!) ce este o liturghie, ce înseamnă viață spirituală, prețuiesc castitatea, întemeiază familii deschise spre viață, se roagă. În mod firesc, cei mai mulți sunt ortodocși, dintre care unii sunt fanatizați de duhovnici, înclinați spre superstiție, derutați pe plan socio-politic, intoleranți față de alte confesiuni, în timp ce alții își trăiesc credința în mod senin, dar cu un ușor anarhism eclezial: dezamăgiți de ierarhie, refugiați în cercuri de prieteni și în diverse formule spirituale și culturale. Practica împărtășaniei frecvente rămâne însă o excepție, viața spirituală suferă din cauza predominanței unei variante simpliste de neo-palamism și a cultului rugăciunii vocale îndelungate, iar opțiunile ce țin de morala conjugală fluctuează din pricina absenței unei direcții magisteriale  în lumea ortodoxă (de exemplu, toleranța față de recăsătorire și ambiguitatea legată de mijloacele contraceptive). Cultele neo-protestante au crescut mult, sunt suple, flexibile și evanghelizează fără frică, dar făcând apel la ajutoare financiare și o spiritualitate emoțională și exaltată; sunt volatile în plan instituțional-eclezial, adeseori confuze în plan dogmatic și moral. Romano-catolicii au o anumită continuitate și aplică rețete misionare occidentale, potrivite sau nu (cu mențiunea că partea maghiară se racordează treptat la un spațiu german problematic din punct de vedere teologic, liturgic, moral); iar greco-catolicii încă încearcă să depășească povara psihologică a persecuției și a conflictelor identitare; munca de evanghelizare a clericilor și laicilor încă suferă din pricina uriașelor obstacole interioare și exterioare de după Revoluție.

În mod firesc însă, a doua categorie, a celor 90% este însă cea care contează cu adevărat la nivel sociologic, pentru că ea marchează adânc geografia mentală și socială a României,  dă specificitatea națională în domeniul credinței și va influența viitorul politic și cultural al țării. Se poate trece rapid peste subcategoria subțire a ateilor militanți, agnosticilor incolori, intelectualilor dilematici, filosofilor gravi, hipsterilor confuzi, „spirituali, dar nu religioși”. Urmează apoi cei care contează cu adevărat: blocul compact al celor care, după propriile spuse, cred în Dumnezeu. Aceasta este categoria care merită atenție, fie și pentru că ea este cea care „dereglează” mereu statisticile și împinge România pe primul loc în topul „celor mai credincioase țări din UE”.

Este vorba de inconfundabilul, masivul, eternul grup al celor care merg la biserică doar de Crăciun și de Paști („să trecem pe sub masă”, „să luăm lumină” și „să luăm Paște”). Au opțiuni politice diverse, muncesc, sunt informați, iubesc, se căsătoresc. Au opinii, idealuri, caută siguranță, confort, „carte, ceai, muzică, dichis”. Cred ei în Dumnezeu? Desigur, ți-ar răspunde. Dar oare îl iubesc pe Dumnezeu? Sunt însetați de El?

Aici lucrurile se fisurează. Discuția din cafenea dă semne de împotmolire și observi deja primele ridicări ironice de sprânceană, acele priviri compătimitoare ascunse de fumul leneș al țigării. „Dar ce înseamnă să îl iubești pe Dumnezeu?” ai fi întrebat. „Eu nu sunt ceva gen habotnic, dar mai intru în biserică, mă închin, merg de Paști să iau lumină”. Îi răspunzi, poate, că a crede înseamnă a-l iubi pe Dumnezeu, și a-l iubi înseamnă să îl pui pe primul plan al vieții tale, în fiecare clipă. „No, păi El e undeva acolo, sus, noi până una alta trebuie să ne descurcăm aici, până acolo mai vedem, oricum nu știe nimeni cum e acolo… În rest mă închin când trebuie, mai aprind o lumânare duminica, mi se pare ok.”

Problema priorității poate fi primul criteriu care desparte apele, îndepărtând măștile. Căci ateismul practic poate fi uneori și denumirea sofisticată a unui trai ce pune în mod constant lucrurile și persoanele acestei lumi deasupra celui care le-a creat. Oamenii acestei categorii cred sincer în Dumnezeu, probabil cel creștin, dar gândul (căci ar fi prea mult decât am nominaliza „inima”) le zboară cumplit de rar la El. Răspunsul care, de regulă, continuă dialogul de mai sus este pe linia: Păi da, dar Biserica ne învață că trebuie să iubim persoanele, creația! Detectăm aici o concepție non-creștină, „competitivă” despre Dumnezeul creștin: orice avertisment în legătură cu idolatrizarea unei creaturi este pentru ei o negare a lumii, rezultatul unei imagini despre un Dumnezeu gelos care ne pune să alegem între El și oameni. Întrebat dacă crede în Dumnezeu, Ion Iliescu a răspuns că el crede „în om”. Nimic surprinzător: bolșevismul este produsul prin excelență al umanismului ateu, dar el e doar ipostaza politic-genocidară a unei mutații intelectuale care traversează veacurile începând cu voluntarismul nominalist, trecând prin Luther, Descartes, Kant, Hegel și eșuând în noroiul inform al consumismului animalic postmodern.

Și chiar dacă am accepta, pentru o clipă, aceste argumente despre iubirea față de oameni, natură, idealuri și apoi le-am trece prin filtrul tradiției, doctrinei și moralei creștine, vom găsi oare acolo credință? Oare vom găsi, cu alte cuvinte, o autentică prețuire a persoanelor și a creației, o cinstire a finalităților supranaturale ale tuturor lucrurilor finite? Este punctul în care eșafodajul auto-declaraților creștini, poate chiar „conservatori” în plan social, se fisurează până aproape de dispariție. Virtuțile elementare lipsesc; grija față de săraci, bolnavi, cei uitați, e o noțiune distantă. Confortul, a avea, a poseda, a consuma, acea senzație de bine pe care cineva o are când a găsit un aparat nou, apoi unul și mai nou sunt câteva din legile acestor vieți. Mașini mai luxoase decât trebuie, haine prea multe, consumul de divertisment (cu o nouă practică: serialul copiat de pe net și văzut dintr-o dată, într-o noapte), alcool, stupefiante. Nu e foarte greu până când acești oameni vor „cumpăra” o variantă vulgară de neoliberalism și darwinism social: „ce săraci, mă, să pună mâna să muncească… Ce știu eu ce bețivan a fost ăla la viața lui!”

Dar consumismul, mania lui a poseda, merge mai departe. Atinge, în final, alte persoane. Este terenul marii pervertiri, marilor investiții emoționale, marelui joc la ruletă al modernității târzii – fericirea alături de o altă persoană. La origine un impuls supranatural, prin care Dumnezeu îl caută pe om și încearcă să-i spună povestea Sa minunată, el este trecut, ca și iubirea față de lucruri, printr-un filtru negativ, corupt, întors pe dos. Marea speranță a acestei generații (să-i zicem a „Celor care iau lumină de Paști”) este iubirea romantică, absolută, „ca în filme”. O întreagă industrie media bombardează omul contemporan cu această idee iar acesta, deja de la sfârșitul adolescenței, visează cu ochii deschiși la o astfel de împlinire. Combinată cu cvasi-absența unei interiorități supranaturale, a căutării (măcar un minut pe zi!) a lui Dumnezeu, această aspirație este destinată să nască monștri. Pentru că Dumnezeu nu e căutat, dar pentru că dorința de El rămâne, infinită, nestăvilită, totul va fi „jucat” într-o persoană finită. Curând apar idolatria, posedarea spirituală, avidă, a acelei persoane iar când idolul (în mod inevitabil) va greși, el va fi ori abandonat, ori supus unui proces violent de modelare (prin fantasme, autoiluzionare, violență simbolică, verbală și fizică). Despărțirile sunt aproape întotdeauna distrugătoare. Mulți nu-și mai revin niciodată, alții continuă cu aceleași greșeli și aceeași orbire să caute pe altcineva, alții își coboară standardele și se mulțumesc cu relații mediocre, promiscuitate, abrutizare.

Dar în umbra acestei povești triste a căutării zadarnice a fericirii absolute alături de o altă persoană stă una din marile victime a timpurilor noastre: sexualitatea. O minimă catehizare ar trebuie să le arate oamenilor că ea este bună și sfântă, dar așa ceva lipsește. Situația e scăpată de sub control. Forța răului e infinit mai mare în era comunicațiilor și ea se adaugă la cincizeci de ani de comunism ateu. Stau și mă întreb uneori dacă cei din interiorul Bisericii știu cât de gravă este situația. Am întâlnit în ultima vreme oameni care au trăit cu adevărat protejați, în familii probabil sfinte, cu parcursuri biografice la care n-aș fi îndrăznit să visez, vieți care au crescut în Biserică. Povestindu-le lucruri din viața mea sau din lumea clasei mijlocii urbane, am senzația uneori că… nu mai sunt urmărit, că e ceva scandalos și greu de crezut în relatare, că ne desparte un abis.

Pot spune, cu durere, că lumea în care am crescut, lumea pe care am văzut-o articulându-se în anii 2000, lumea generației 20-35 de ani este deșert, iad, gheață, moarte. Adolescenții sunt expuși masiv sexualizării demonice a lumii, iar universul lor este intens erotizat. Foarte repede se cade pe scară largă în patima, în mod fatal subestimată, a masturbării, în consumul de pornografie, în fantezii odioase discutate deschis, cu amuzament. Cei mai mulți își încep viața sexuală înainte de 20 de ani. „A face dragoste” înainte de căsătorie este legea, etalon al normalității, mod de a verifica „dacă suntem compatibili în pat”. Nu există nici cea mai mică idee a păcatului, nici măcar o vagă întrebare în legătură cu riscurile (nu spirituale – nu putem cere atât de mult – ci strict interpersonale) ale acestor acte. Femeile sunt probabil ultimele, pe plan istoric, care au ținut la idealul castității, dar au cedat lupta, demoralizate. Unele sunt astăzi la polul opus – vulgare, nerăbdătoare, cu impresia că o „viață sexuală împlinită” li se cuvine. Argumentul „sunt și eu femeie” e paralizant. Bărbații sunt deja intoxicați de pornografie și ani de zile de glume indecente atunci când ajung la o relație „serioasă”; sunt agresivi, dominatori, neciopliți. Până la 25 de ani, mulți dintre acești oameni au toate premisele pentru o ruină sufletească cu reverberații în eternitate.

„Deja ne-am mutat împreună”. Acest deja, din această replică atât de răspândită,  spune multe despre imaginea falsă a iubirii, despre cât de prost a interpretat un cuplu pasiunea, despre un anumit simț al firescului pervertit, despre obsesia „drepturilor”. „Ne-am mutat împreună” e o afirmație spusă duios, cu emoție în glas, pe „împreună” vocea deja tremură. E pasul decisiv, realizarea supremă. E pasul decisiv către dezastru. Mulți ajung la căsătorie deja epuizați spiritual, emoțional și, probabil, sexual. Încălcarea repetată a legii castității, înscrisă adânc în persoana umană, această folosire constantă a trupului celuilalt în lipsa unui angajament pe viață – și pe care sufletul o resimte din plin, constant, fără ca cineva să-și dea seama – rănește și stâlcește o relație, o împiedică să crească, să se maturizeze dincolo de punctul „pasiune & sentimente”, menținând-o la nivelul atașamentului fizic și emoțional. Rațiunea nu funcționează, judecata matură nu există, iubirea față de acea persoană pur și simplu nu se naște. Dar mulți nu-și dau seama. Ani de zile de pasiune, de falsă fericire, acea senzație de împlinire, putere și sănătate a cuplurilor „împlinite din toate punctele de vedere”, ascund golul interior și infiltrarea unui întuneric mortal care încă se deghizează în „pasiune & sentimente”.
Transformarea pe nesimțite a limbajului este semnul crizei. Mai observă cineva cât de rar se mai aude astăzi anunțul: „ne căsătorim” și cât de des se aude, în  schimb, „la anul facem nuntă?” Căci ce altceva ar putea trăda acest „facem nuntă” decât o înfiorătoare banalizare, mercantilizare și formalizare a supremului sacrament al căsătoriei? „Bine, dar noi suntem deja ca și căsătoriți, trăim împreună, împărțim banii, suntem ok, doar că, na, trebuie făcută și asta”. Confuzia e deja completă, pervertirea desăvârșită: pentru ei, căsătoria (sau ce a mai rămas din această idee) a avut loc deja într-un soi de procesgradual, care a început cu „lipeala”, apoi cu prima experiență sexuală (la a 3-a, poate a 4-a întâlnire, în orice caz nu mai târziu de o lună-două de la prima ieșire) și infantilizarea începutului relației,  desăvârșindu-se odată cu mutatul împreună. „Nunta” nu se mai poate decât „face”, gospodărește, „ca tot omu’”, cu dalta și toporul, cu nași, lăutari și un popă. Nimeni nu are habar de rolul spiritual al nașului, se fac spovedanii forțate și stânjenitoare, care uneori trezesc ostilitatea mirilor („nu mai merg în viața mea, popa ne-a zis că trăim în păcat”). Ceremonia religioasă are loc în anonimat, cu invitați nerăbdători și miri ce zâmbesc superior atunci când aud povestioarele bisericești despre moartea care îi va despărți, asocierea cu martiriul, responsabilitate etc.

Statisticile arată că acele cupluri care trăiesc împreună înainte de căsătorie au șanse cu cel puțin 50% mai mari de a divorța. Majoritatea cuplurilor din România sunt deja, în momentul nunții, semi-epuizate emoțional, plictisite, căzute în mediocritate. Sexualitatea pervertită va continua să sape la rădăcina acestei căsnicii: răspândirea pe scară largă a contracepției – mijloacele artificiale de reglare a nașterilor – are efecte mortale, în sens fizic (pilulele provoacă în mod regulat avorturi, cancer și alte afecțiuni serioase) și spiritual: o activitate sexuală în care femeia e mereu disponibilă, prin mijloace artificiale, nevoilor bărbatului, în care ritmul natural al corpului feminin e sfidat, călcat în picioare și în care, drept consecință, cei doi se dăruiesc incomplet unul altuia, strict pentru plăcere, ucide lent iubirea. Dar în România simpla discutare a acestui aspect pare de-a dreptul stranie, nebunească: nici prin cap nu le trece multor oameni ca e o problemă aici; indiscutabil, secularizarea și absența mărturiei bisericii ortodoxe sunt principalele cauze. Dar această sexualitate deformată și dezordonată e una din marile cauze pentru eșecurile conjugale. Simplu spus, lumea familiei românești e distrusă de coabitarea premaritală, mentalitatea contraceptivă și divorțuri.

Subiectul avortului spune multe, aproape totul, despre starea credinței din România. Amintirea perioadei ceaușiste – în care avortul era interzis din motive strict demografice și ideologice iar interdicția a fost pusă în aplicare cu brutalitatea tipică Securității – aproape că a ucis acest subiect și a creat o situație unică și stupidă, în care interzicerea avortului e asociată cu comunismul, deși chiar comunismul și nazismul sunt primele sisteme care îl legalizează. O inițiativă de interzicere a avorturilor nu are nicio șansă în România, căci liderii de opinie, de stânga sau de dreapta (și dacă de la primii oricum nu putem aștepta mare lucru, trebuie menționați mai ales cei din urmă pentru lașitate: anticomuniștii sobri, filosofii valorilor perene, creștin-democrații de cafenea), ucid imediat prin linșaj mediatic orice astfel de idee. Societatea e inertă. Astfel că rata avorturilor continuă să fie monstruoasă, iar eseiștii eleganți, melancolicii neo-interbelici, împreună cu toți apologeții „bunului simț”, ai „pieței libere” și „ierarhiei valorilor” bat brusc în retragere în acest subiect, susținând „dreptul femeilor de a alege”. În realitate, așa cum țările cu un spațiu public adevărat ca SUA sau Polonia o arată, acesta e „Subiectul” prin excelență, cel care desparte apele și separă creștinii ortodocși (sau conservatori) de cei liberali (sau progresiști) și, de fapt, oamenii care au găsit adevărul de cei încă orbi. Hârtia de turnesol care arată credința cuiva este, astfel, această întrebare: ce părere ai de interzicerea avorturilor? Orice „da, dar…”, orice invocare a unor excepții („păi și dacă e vorba de un viol?”), ca să nu mai vorbim de replica obosită „eu personal nu sunt de acord cu avortul, dar cred totuși că o femeie are dreptul să aleagă”,  dezvăluie convingerile profunde ale acelei persoane și cât de mult/puțin își dorește să salveze orice viață, oricând, până la capătul lumii.

Așadar, ce-i de făcut? Se întâmplă oare și lucruri bune la noi? Există, în ciuda acestor lucruri, semințe ale Cuvântului în societatea contemporană românească? Putem găsi o rațiune a speranței? Vom cerceta aceste întrebări în partea a doua a acestui „raport asupra credinței”.


Autor: Alin Vara
Sursa: www.e-communio.ro 

marți, 5 august 2014

10 motive pentru care nu mă spăl

Un preot din Rusia, obosit să mai asculte scuzele în privința faptului că persoanele nu frecventează biserica, într-una din zile a spus:
Există zece motive pentru care nu mă spăl;
1)  Pentru că mă obligau atunci când eram copil;
 2) Pentru că cei care se spală sunt ipocriți și cred că sunt mai curați decât ceilalți;
3) Nu reușesc să mă decid care este săpunul cel mai bun;
4) Odată mă spălam, dar am obosit; 
5) Mă spăl numai de sărbători;
6) Niciunul dintre prietenii mei nu se spală;
7) Voi începe să mă spăl când voi fi bătrân și murdar;
 8) Nu am timp să mă spăl;
9) Iarna apa este prea rece, iar vara este prea caldă;
10) Nu vreau ca fabricanții de săpun să se îmbogățească de pe urma mea.




„Să mergem spre Acela de care bucurându-ne suntem fericiţi“

Viziunea Fericitului Augustin asupra iubirii

În clipa în care iubim pe cineva, următorul gând este acela de a-l „avea“ sau de a fi cu el şi a-l iubi pentru totdeauna. Problematizarea mai veche, de origine platoniciană, a relaţiei dintre iubire şi frica de a nu pierde ceea ce iubim, aşa cum transpare din dialogul „Sympósion“ („Banchetul“ lui Platon), capătă o soluţie creştină în termenii în care Fericitul Augustin (354-430) defineşte dragostea ca „poftă“ (appetitus) sau „afect“ (affectus).
Fericitul Augustin susţine că fiecare afect este legat de un „obiect“ definit, şi este nevoie de acest obiect pentru a declanşa afecţiunea în sine, oferind astfel un scop pentru aceasta.
În aceşti termeni, iubirea este văzută ca fiind „un fel de mişcare“ spre un „obiect“ pe care-l ştim şi dorim ca fiind „bun“ (bonum). Urmându-l pe Platon atunci când spune că noi dorim doar ceea ce nu avem, deoarece credem că obiectul dorinţei este bun şi ne va face fericiţi, Augustin adaugă că, după ce vom avea obiectul iubirii, dorinţa noastră se termină, cu excepţia cazului în care suntem ameninţaţi cu pierderea lui.
În acest caz, dorinţa de a „avea“ se transformă într-o frică de „a pierde“. Altfel spus, în timp ce pofta (i.e., iubirea) urmăreşte binele, frica ne cauzează sentimentul de temere şi fuga de relele (malum) declanşate în urma pierderii „obiectului“ dorit. Consecinţa este că, atâta timp cât dorim lucruri efemere, suntem în mod constant sub ameninţarea acestei frici de a pierde ceea ce am câştigat.
Acesta e şi motivul pentru care dragostea pentru lucrurile din lume, Augustin o denunţă ca fiind „cupiditas“, genul de dragoste greşită, care ne trage „în jos“, spre efemer, din cauza că este o „greutate“ pentru suflet, în schimb dragostea dreaptă, „caritas“, este cea care caută eternitatea şi binele imuabil, fiind capabilă să ne atragă în direcţia opusă, şi anume „în sus“, în ceruri, afară din temniţele efemerei noastre existenţe pământeşti.
Cu toate acestea, atât dragostea adevărată, cât şi cea greşită au în comun faptul că sunt dorinţa poftei (înflăcărate) - „appetitus“. Diferenţa dintre cele două tipuri de dragoste se află, prin urmare, numai în obiectul iubirii. Prin urmare, Augustin avertizează: „Iubeşte, dar fii atent la ceea ce iubeşti“.

Eternitatea ca bun absolut

La fel de importantă pentru Augustin este şi conştientizarea faptului că nimeni nu este cu adevărat fericit dacă trăieşte în teama de a pierde obiectul sau sursa fericirii. În mod constant supus regulii date de poftă şi teamă (a se vedea în acest sens paralelismul asemănător dintre plăcere şi durere la Sfântul Maxim Mărturisitorul), viitorul este incert şi suntem în imposibilitatea de a fi fericiţi. Dramatic este că „orice“ poate fi perceput ca un „obiect“ al binelui pentru mine - deci, chiar şi în rău, o persoană nu iubeşte nimic altceva decât ceea ce ea crede că este binele ei. Prin urmare, susţine Augustin, viaţa adevărată este „una care este atât veşnică, cât şi fericită“.
Soluţia lui este de a introduce o viziune diferită de iubire: şi anume, una care nu mai vizează un anumit bun oarecare, ci unul absolut sau „cel mai mare“ bun în sine (summum bonum).
Acest bun absolut trebuie să fie eternitatea (însemnând că e veşnic), deoarece eternitatea nu este ceva ce se poate pierde împotriva voinţei tale. O iubire care caută ceva în condiţii de siguranţă, dar în acelaşi timp de unică folosinţă pe pământ este în mod constant frustrată, pentru că totul este sortit să piară în cele din urmă. Aşadar, va spune Augustin, dintre toate lucrurile „doar acelea pe care le-am numit eterne şi imuabile (aeternas atque incommutabiles) sunt cele de care avem a ne bucura (fruendum); cât despre celelalte, trebuie să ne servim (utendum) de ele, ca să ajungem să ne bucurăm deplin de cele dintâi“ („De Doctrina Christiana“ I, 39).
Pentru a fi mai precis, Augustin oferă un exemplu pentru contextualizarea celor afirmate mai sus: „Dacă am fi călători şi nu am putea trăi fericiţi decât în ţara noastră şi dacă, nefericiţi în călătoria noastră şi doritori să punem capăt nefericirii, am vrea să ne reîntoarcem în ţară-ne, am avea nevoie de vehicule fie terestre, fie marine, de care să ne folosim ca să fim în stare să ajungem în ţara de care avem a ne bucura; iar dacă ne-am desfăta cu plăcerile călătoriei şi cu mersul în vehicul şi, ajungând să ne bucurăm de ceea ce trebuie să folosim, am vrea ca drumul să nu ia repede sfârşit şi, înlănţuiţi de o dulceaţă perversă, ne-am înstrăina de ţară, a cărei dulceaţă ne-ar face fericiţi. Tot aşa, călătorind în această viaţă muritoare, „îndepărtaţi de Domnul“ (2 Co 5, 6), dacă vrem să ne întoarcem în ţară, unde am putea fi fericiţi, trebuie să folosim „această lume“, nu să ne bucurăm de ea, pentru ca „atributele nevăzute ale lui Dumnezeu să fie contemplate şi înţelese prin creaţie“ (Rm. 1, 20), cu alte cuvinte, prin corporal şi temporal să ajungem să cuprindem eternul şi spiritualul“ („De Doctrina Christiana“ I, 8, 9).

Sfânta Treime, scopul iubirii supreme

Într-o frază concisă, Augustin va rezuma teoria sa în felul următor: „Ne bucurăm de acel lucru pe care îl iubim (diligimus) pentru el şi că avem a ne bucura doar de acel lucru care ne face fericiţi (beati), iar de restul, a ne folosi“ („De Doctrina Christiana“ I, 73).
El devine şi mai precis atunci când susţine că trebuie să facem din eternitate obiectul dorinţei noastre, adică Dumnezeu - Preasfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, „Binele suprem şi imuabil“, binele care le dă oamenilor beatitudinea, „beatificumbonum“, „Acela de la care ai tot ceea ce Îi înapoiezi“ şi înaintea Căruia „orice altceva ne apare ca demn de a fi iubit (trebuie) să fie luat şi dus într-acolo unde se revarsă întregul şuvoi al iubirii noastre“, adică spre El.
Aşadar, „să mergem spre Acela de care bucurându-ne suntem fericiţi“.
În concluzie, dacă „lucrurile de care avem a ne bucura sunt Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh (resig iturquibus fruendum est, Pater et Filius et Spiritus sanctus)“, iar „orientarea sufletului spre bucuria de Dumnezeu pentru El Însuşi“ o numeşte Augustin „dragoste“ (caritas) - căci „omul este desăvârşit atunci când în toată viaţa sa se îndreaptă spre viaţa imuabilă şi se ataşează de ea cu toată afecţiunea sa“ -, este clar că, obiectul iubirii fiind veşnic, frica (drept posibilitate de pierdere „împotriva voinţei tale“ şi eşec în privinţa obiectului iubirii şi a veşnicei lui posesiuni) dispare.
„La tine cred eu că trebuie să revin; deschide-mi mie acum când bat la uşa ta; învaţă-mă în ce fel se poate ajunge la tine! Nu mi-a mai rămas nimic altceva decât voinţa; nimic altceva nu mai ştiu decât că cele nestatornice şi pieritoare trebuie lepădate, iar cele sigure şi veşnice trebuie căutate. Asta fac, Părinte, fiindcă numai aceasta am cunoscut; dar nu ştiu încă pe ce cale aş putea ajunge la tine. Oferă-mi, arată-mi, dăruieşte-mi proviziile necesare drumului. Dă-mi credinţa, dacă cei care aleargă la tine te găsesc prin credinţă; dă-mi virtutea, dacă cei care aleargă la tine te găsesc prin virtute; dă-mi ştiinţa, dacă ei te găsesc prin ştiinţă! Sporeşte-mi credinţa, sporeşte-mi speranţa, sporeşte-mi dragostea! O tu, Bunătate de necuprins, unică şi care trebuie să fie adorată!“ (Siloloqvii I, 5).

Autor: Pr. drd. Cătălin Crișan
Sursa: www.ziarullumina.ro 

luni, 4 august 2014

Fără cuvinte

Orgoliul, semn al mândriei, te face să pierzi de multe ori!
Doi soţi, un bărbat şi o femeie, pentru nişte nimicuri, s-au certat. Se mai întâmplă în familie, chiar şi în familiile creştine. Şi nu vorbeau. Fiecare o făcea pe supăratul, fiecare îl considera pe celălalt că e vinovat şi nu voia nici unul să rupă tăcerea; mai ales bărbatul, care se considera superior, fiind şi om de afaceri.
La un moment dat, bărbatul trebuia să plece într-o călătorie de afaceri şi avea avion a doua zi dimineaţă. De obicei, când trebuia să se scoale mai de dimineaţă, îl trezea soţia, dar acum, fiind hotărât să nu rupă el tăcerea primul, nu i-a zis soţiei să-l trezească. Totuşi avea nevoie se trezească mai de dimineaţă, de aceea, fiind mai „înţelept” (ca de obicei), a scris pe o bucată de hârtie "Te rog să mă trezeşti la ora 5“ şi a lăsat biletul unde  ştia că soţia o să-l găsească.
În dimineaţa următoare, bărbatul se trezeşte şi vede că este ora 9 şi că a pierdut avionul. Furios, tocmai se pregătea să se certe iar cu soţia lui pentru că nu l-a trezit, când, lângă pat, ce credeţi că observă: lângă hârtia pe care scrisese el seara "Te rog să mă trezeşti la ora 5“, era un bileţel pe care scria "Este ora 5. Trezeşte-te !". Fără… cuvinte.

Fereastra sufletului

O familie a primit moştenire o casă într-un cartier foarte liniştit. Înainte de a se muta, mama, tatăl şi fiica lor mergeau câteva ore în fiecare zi pentru a scoate din casă lucrurile vechi, pentru a face curăţenie şi a pregăti cât mai bine noua locuinţă.
În prima dimineaţă, când au ajuns în casă, fiica a observat, privind pe fereastră, o femeie în vârsta care îşi întindea hainele abia spălate, la soare.
- Mamă, zise fiica, priveşte ce haine murdare întinde vecina noastră la soare! Eu ştiu să spăl mult mai bine decât ea! Nu o fi ştiind să spele sau poate n-a auzit de săpun şi detergenţi… Îmi vine să mă duc să-i spun, s-o învăţ să spele...
Mama a privit la femeia în vârstă care îşi întindea rufele, a privit apoi la fiica ei şi n-a spus nici un cuvânt.
Şi aşa, la fiecare două sau trei zile fiica repeta observaţiile şi se amuza pentru aceasta, în timp ce vecina îşi întindea rufele la soare.
După vreo lună, fiica a rămas surprinsă văzând că vecina sa întindea pe sârmă cearceafuri mult mai curate, aşa ca i-a spus mamei sale:
- Priveşte, mamă, vecina a învăţat să spele rufele, cu toate că n-am avut timp să trec pe la ea ca s-o învăţ să spele!
Mama s-a uitat zâmbind la ea şi i-a răspuns:
- Nu, draga mea, astăzi am reuşit să vin ceva mai devreme decât tine şi am spălat geamurile casei noastre! De aceea se văd rufele vecinei noastre mult mai curate…

Şi în viaţă se întâmplă de multe ori la fel… Totul depinde de cât de curată este fereastra sufletului nostru, cea prin care observăm faptele celorlalţi.
Înainte de a critica, bine ar fi să ne uităm la noi înşine şi să ne curăţăm sufletul pentru a putea vedea clar ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Atunci vom reuşi să vedem şi curăţenia sufletească a celorlalţi, chiar daca ei nu sunt niciodată perfecţi…

Suntem călători pe acest pământ...

Într-o bună zi, un pelerin a trecut pe la un pustnic cu nume mare.
Invitat fiind în chilie, a rămas uimit văzând că părintele nu avea altceva decât o candelă, câteva icoane şi câteva cărţi, iar ca mobilă doar o masă şi un scaun.
- Dar, părinte, unde-ţi este mobila? întrebă călătorul nostru.
- Dar a ta unde este? întrebă la rându-i părintele.
- A mea? Păi, eu sunt doar în trecere pe aici, răspunse călătorul.
- Şi eu la fel, zise părintele. Toţi suntem în trecere pe-aici.

Leac pentru beție

Un bărbat se îmbăta adeseori, iar când îl certa soţia, îi spunea că bea pentru a-şi uita necazurile. Femeia lui, vrând să-l scape de această patimă, fiind înţeleaptă, ce credeţi că a făcut? Într-o zi, pe când bărbatul ei era la cârciumă, şi-a luat copiii şi s-au dus după el.  Acolo, la cârciumă, cum a intrat, a cerut băutură. Bărbatul şi toţi ceilalţi, văzându-i, au rămas uimiţi.
- Nu ţi-e ruşine să vii la cârciumă?, a zis bărbatul.
- De ce să-mi fie ruşine, că sunt unde e şi bărbatul meu, nu sunt în altă parte, a spus femeia şi a început să bea.
- Nu ţi-e ruşine să bei între oameni?, a întrebat iar bărbatul.
- Vreau să-mi uit şi eu necazurile, răspunse femeia. Apoi a început să dea de băut şi copiilor.
- Ce faci femeie?
- Le dau şi lor să bea, ca să uite că sunt flămânzi şi goi.
Adânc mişcat, la auzul acestor cuvinte, bărbatul şi-a scos femeia şi copiii din cârciumă şi a renunţat pentru totdeauna la patima beţiei.

Taina Sfântului Botez

Într-o zi, un protestant, om rătăcit de la dreapta credinţă, a vrut să-l contrazică pe un preot, spunându-i:
- Chiar dacă în Biblie Mântuitorul spune să ne botezăm, eu nu cred că e bine să-i botezăm pe copii, ci doar pe oamenii mari. Trebuie să aştepţi ca cei mici să crească şi de-abia atunci să îi întrebi dacă vor sau nu să fie botezaţi. Doar aşa, ca oameni în toată firea, pot hotărî cu adevărat. Cum puteţi voi, catolicii, să-i botezaţi pe copii?
- Spune-mi, îi zise preotul, după ce îl ascultă cu răbdare, ştiu că dumneata ai copii; când erau mici, i-ai dus la doctor să îi vaccineze?
- Da, îi răspunse omul.
- De ce nu ai aşteptat să crească şi să-i întrebi mai întâi dacă vor sau nu să fie vaccinaţi? îl mai întrebă preotul pe om.
- Fiindcă nu vroiam să se îmbolnăvească şi ştiam că e bine pentru ei.
- E, vezi, tot aşa şi noi ştim că Sfântul Botez este bun pentru copii şi nu avem de ce aştepta. Aşa cum vaccinezi un copil micuţ, ca să nu se îmbolnăvească trupul lui fragil, tot aşa îl şi botezi, pentru a nu se îmbolnăvi sufletul lui tânăr. Prin puterea Duhului Sfânt, prin harul Său, coborât astfel peste prunc, acesta e un om nou, pregătit pentru o viaţă nouă şi luminoasă: viaţa creştinească.
Sectantul plecă ochii ruşinat şi se îndepărtă, gândindu-se la cele spuse de preot.