marți, 15 februarie 2011

Celibatul sacerdotal în învăţătura pontifilor (VI): Benedict al XVI-lea şi "Sacramentum caritatis"

Dintr-o conferinţă ţinută la Ars de cardinalul prefect al Congregaţiei pentru Cler, publicăm partea referitoare la papa Ratzinger. De Mauro Piacenza

Ultimul pontif, pe care îl examinăm, este cel care ne conduce acum, Benedict al XVI-lea, al cărui magisteriu iniţial despre celibatul sacerdotal nu lasă nici o îndoială, fie cu privire la validitatea perenă a normei disciplinare, fie, mai ales şi antecedent, cu privire la fundamentul său teologic şi îndeosebi cristologico-euharistic.

În mod deosebit, papa a dedicat temei celibatului un întreg număr din exortaţia apostolică post-sinodală Sacramentum caritatis, din 22 februarie 2007. În el citim: "Părinţii sinodali au voit să sublinieze că preoţia ministerială cere, prin Hirotonire, configurarea deplină cu Cristos. Chiar respectând practica şi tradiţia orientală diferită, este necesar să reafirmăm sensul profund al celibatului preoţesc, considerat pe bună dreptate o bogăţie inestimabilă şi confirmat şi de practica orientală de a alege Episcopii numai dintre cei care trăiesc în celibat şi care ţine la mare cinste alegerea celibatului făcută de numeroşi preoţi. De fapt, în această alegere a preotului găsesc o exprimare specială dăruirea care îl conformează cu Cristos şi oferirea exclusivă de sine pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Faptul că însuşi Cristos, preot în veci, a trăit misiunea sa până la sacrificiul crucii în starea de feciorie, constituie punctul sigur de referinţă pentru a înţelege sensul tradiţiei Bisericii latine în această privinţă. De aceea, nu este suficient a înţelege celibatul preoţesc în termeni pur funcţionali. În realitate, el reprezintă o conformare specială la stilul de viaţă al lui Cristos însuşi. Această alegere este înainte de toate nupţială, este identificare cu inima lui Cristos Mirele care îşi dă viaţa pentru Mireasa sa. În unitate cu marea tradiţie orientală, cu Conciliul al II-lea din Vatican şi cu Suveranii Pontifi predecesori ai mei, reafirm frumuseţea şi importanţa unei vieţi preoţeşti trăită în celibat, ca semn expresiv al dăruirii totale şi exclusive lui Cristos, Bisericii şi Împărăţiei lui Dumnezeu şi, deci, îi confirm obligativitatea pentru tradiţia latină. Celibatul preoţesc trăit cu maturitate, bucurie şi dăruire este o binecuvântare foarte mare pentru Biserică şi pentru societatea însăşi" (nr. 24). Cum este uşor de observat, exortaţia apostolică Sacramentum caritatis înmulţeşte invitaţiile pentru ca preotul să trăiască în oferirea de sine însuşi, până la sacrificiul crucii, pentru o dăruire totală şi exclusivă lui Cristos.

Deosebit de relevantă este legătura, pe care exortaţia apostolică o reafirmă, dintre celibat şi Euharistie; dacă această teologie a magisteriului va fi receptată în mod autentic şi aplicată realmente în Biserică, viitorul celibatului va fi luminos şi rodnic, pentru că va fi un viitor de libertate şi de sfinţenie sacerdotală. Astfel am putea vorbi nu numai de "natura nupţială" a celibatului, ci despre "natura euharistică" a lui, care derivă din oferirea de sine însuşi pe care Cristos o face veşnic Bisericii, şi care se reflectă în mod evident în viaţa preoţilor.

Ei sunt chemaţi să reprezinte, în existenţa lor, sacrificiul lui Cristos, la care au fost asimilaţi în virtutea hirotonirii sacerdotale.

Din natura euharistică a celibatului derivă toate posibilele dezvoltări teologice, care îl pun pe preot în faţa propriei funcţii fundamentale: celebrarea sfintei Liturghii, în care cuvintele: "Acesta este trupul meu" şi "Acesta este sângele meu" nu determină numai efectul sacramental propriu lor, ci, progresiv şi real, trebuie să modeleze oferirea vieţii sacerdotale însăşi. Preotul celibatar este astfel asociat personal şi public la Isus Cristos. Îl face realmente prezent, devenind el însuşi victimă, în ceea ce Benedict al XVI-lea numeşte: "Logica euharistică a existenţei creştine".

Cu cât se va recupera mai mult, în viaţa Bisericii, centralitatea Euharistiei, celebrată cu vrednicie şi adorată constant, cu atât va fi mai mare fidelitatea faţă de celibat, înţelegerea valorii sale inestimabile şi, permiteţi-mi, înflorirea de vocaţii sfinte la slujirea preoţească.

În discursul cu ocazia audienţei acordate Curiei Romane pentru prezentarea urărilor de Crăciun, la 22 decembrie 2006, Benedict al XVI-lea afirma iarăşi: "Adevăratul fundament al celibatului poate să fie cuprins numai în fraza: «Dominus pars mea - Tu, Doamne, eşti pământul meu». Poate să fie numai teocentric. Nu poate să însemne a rămâne lipsiţi de iubire, ci trebuie să însemne a se lăsa cuprins de pasiunea pentru Dumnezeu şi a învăţa după aceea, graţie faptului de a sta cu El mai intim, slujirea chiar şi a oamenilor. Celibatul trebuie să fie o formă de viaţă, care numai pornind de la Dumnezeu are un sens. A sprijini viaţa pe El, renunţând la căsătorie şi la familie, înseamnă că eu îl primesc şi îl experimentez pe Dumnezeu ca realitate şi de aceea pot să-l duc oamenilor".

Numai experienţa "moştenirii", care este Domnul pentru fiecare existenţă sacerdotală, face eficace acea mărturie de credinţă care este celibatul. Aşa cum a reafirmat acelaşi Benedict al XVI-lea în discursul adresat participanţilor la adunarea plenară a Congregaţiei pentru Cler, la 16 martie 2009, el este: "Apostolica vivendi forma (...) participare la o viaţă nouă înţeleasă în mod spiritual, la acel nou stil de viaţă care a fost inaugurat de Domnului Isus şi a fost însuşit de Apostoli".

Anul Sfintei Preoţii încheiat recent a avut diferite intervenţii ale Sfântului Părinte pe tema preoţiei, îndeosebi în catehezele de miercuri, dedicate celor tria munera, şi în cele cu ocazia inaugurării şi a închiderii Anului Sfintei Preoţii şi a datelor legate de sfântul Ioan Maria Vianney. Deosebit de relevant a fost dialogul Papei cu preoţii, în timpul marii veghi de închidere a Anului Sfintei Preoţii, când, întrebat despre semnificaţia celibatului şi despre trudele, care se întâlnesc pentru a-l trăi în cultura contemporană, el a răspuns, pornind de la centralitatea celebrării euharistice zilnice în viaţa preotului, că, acţionând in persona Christi, vorbeşte în "Eu-l" lui Cristos, devenind realizare a rămânerii în timp a unicităţii preoţiei Sale, adăugând: "Această unificare a «eu-lui» său cu al nostru implică faptul că suntem «traşi» şi în realitatea sa de Înviat, mergem înainte spre viaţa deplină a învierii (...) În acest sens, celibatul este o anticipare. Transcendem timpul acesta şi mergem înainte, şi astfel ne «tragem» pe noi înşine şi timpul nostru spre lumea învierii, spre noutatea lui Cristos, spre viaţa nouă şi adevărată".

Astfel este stabilită, de magisteriul lui Benedict al XVI-lea, relaţia intimă dintre dimensiunea euharistică-originală şi dimensiunea escatologică anticipată şi realizată a celibatului sacerdotal. Depăşind dintr-o lovitură orice reducţie funcţionalistă a slujirii, papa îl resituează în cadrul teologic amplu şi înalt, îl luminează scoţându-i în evidenţă relaţia constitutivă cu Biserica şi îi valorizează cu putere toată forţa misionară care derivă tocmai din acel "mai mult" spre împărăţie pe care celibatul îl realizează. Tot în circumstanţa aceea, cu îndrăzneală profetică, Benedict al XVI-lea a afirmat: "Pentru lumea agnostică, lumea în care Dumnezeu nu are loc, celibatul este un mare scandal, pentru că arată tocmai că Dumnezeu este considerat şi trăit ca realitate. Cu viaţa escatologică a celibatului, lumea viitoare a lui Dumnezeu intră în realităţile timpului nostru".

Cum ar putea să trăiască Biserica fără scandalul celibatului? Fără bărbaţi dispuşi să afirme în prezent, chiar şi mai ales prin propriul trup, realitatea lui Dumnezeu? Aceste afirmaţii au avut împlinire şi, într-un anumit mod, încoronare în omilia extraordinară rostită la încheierea Anului Sfintei Preoţii în care papa s-a rugat pentru ca noi, ca Biserică, să fim eliberaţi de scandalurile minore, pentru ca să apară adevăratul scandal al istoriei, care este Cristos Domnul.

(După L'Osservatore romano, 14-15 februarie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Celibatul sacerdotal în învăţătura pontifilor (V): Ioan Paul al II-lea şi "Pastores dabo vobis"

Dintr-o conferinţă ţinută la Ars de cardinalul prefect al Congregaţiei pentru Cler, publicăm partea referitoare la papa Wojtyla. De Mauro Piacenza

Încă de la începutul pontificatului său, Ioan Paul al II-lea a rezervat mare atenţie temei celibatului, reafirmându-i validitatea perenă şi scoţându-i în evidenţă legătura vitală cu misterul euharistic. La 9 noiembrie 1978, la puţine săptămâni de la alegerea sa pe scaunul pontifical, în primul discurs adresat clerului din Roma, afirma: "Conciliul Vatican II ne-a amintit acest adevăr splendid despre "preoţia universală" a întregului popor al lui Dumnezeu, care derivă din participarea la unica preoţie a lui Isus Cristos. Preoţia noastră "ministerială", înrădăcinată în sacramentul Preoţiei, se diferenţiază esenţial de preoţia universală a credincioşilor. (...) Preoţia noastră trebuie să fie limpede şi expresivă (...), strâns legată de celibat, (...) prin limpezimea şi expresivitatea "evanghelică", la care se referă cuvintele Domnului nostru despre celibatul "pentru Împărăţia cerurilor" (cf. Mt 19,12)".

Desigur punct de importanţă deosebită, în privinţa tuturor temelor referitoare la preoţie şi la formarea sacerdotală, a fost exortaţia apostolică Pastores dabo vobis, din 25 martie 1992, în care darul celibatului este văzut în legătura dintre Isus şi preot şi, pentru prima dată, este menţionată importanţa şi psihologică a acestei legături, nu în mod separat de importanţa ontologică.

De fapt, citim la nr. 72: "În această legătură dintre Domnul Isus şi preot, legătură ontologică şi psihologică, sacramentală şi morală, constă fundamentul şi în acelaşi timp puterea necesară pentru acea "viaţă conform Duhului" şi pentru acel "radicalism evanghelic" la care este chemat orice preot şi care este favorizat de formarea permanentă sub aspectul său spiritual". Viaţa conform Duhului şi radicalismul evanghelic reprezintă, aşadar, cele două linii directoare la care nu se poate renunţa, de-a lungul cărora se situează valabilitatea documentată şi motivată şi permanentă a celibatului sacerdotal. Faptul că Ioan Paul al II-lea îi reafirmă imediat valabilitatea, că îi propune lectura ontologico-sacramentală, ajungând până la primirea implicaţiilor psihologice juste, pe care celibatul le are în schiţarea unei personalităţi creştine şi sacerdotale mature, încurajează şi justifică lectura acestei comori ecleziale de neînlocuit sub semnul celei mai mari şi neîntrerupte continuităţi şi, în acelaşi timp, al celei mai îndrăzneţe profeţii.

De fapt, am putea afirma că punerea în discuţie sau relativizarea celibatului sacru constituie atitudine atitudini reacţionare faţă de suflul Duhului în timp ce, dimpotrivă, valorizarea lui deplină, acceptarea lui corespunzătoare, mărturia lui luminoasă şi de nedepăşit constituie deschidere şi profeţie. Adevărată profeţie, chiar şi în ziua de azi a Bisericii, chiar sub povara recentelor drame, care au murdărit în mod oribil haina albă, şi cu şi mai mare claritate faţă de societăţile hiper-erotizate, în care domneşte suverană banalizarea sexualităţii şi a corporeităţii. Celibatul strigă lumii că Dumnezeu există, că este Iubire şi că este posibil, în orice epocă, a trăi total din El şi pentru El. Şi este complet natural ca Biserica să-i aleagă pe preoţii săi dintre cei care au primit şi maturizat, la un nivel aşa de împlinit, şi de aceea profetic, pro-existenţa: existenţa pentru un altul, pentru Cristos! Magisteriul lui Ioan Paul al II-lea, aşa de atent la valorizarea fie a familiei, fie a rolului femeii în Biserică şi în societate, nu-i este deloc teamă să reafirme validitatea perenă a celibatului sacru. Nu sunt puţine studiile care se fac de acum şi despre tema interesantă, şi plină de consecinţe enorme, a corporeităţii şi a "teologiei trupului" în magisteriul Papei Wojtyla. Tocmai Pontiful care, poate mai mult decât toţi, în timpurile recente, a elaborat şi trăit o mare teologie a trupului, ne încredinţează o afecţiune radicală faţă de celibat şi depăşirea oricărei tentative de reducere funcţionalistă, prin dimensiunile clarificate ontologico-sacramentală şi teologico-spirituală.

Un element ulterior care reiese, nu atât ca noutate cât mai ales ca subliniere preţioasă - şi deja prezent în Presbyterorum ordinis - este cel al fraternităţii sacerdotale. Ea nu este interpretată în reducţionismele sale psiho-emotive, ci în rădăcina ei sacramentală, fie în relaţie cu preoţia, fie în raport cu preoţimea unită cu propriul episcop. Fraternitatea sacerdotală este constitutivă a slujirii preoţeşti, scoţându-i în evidenţă dimensiunea "de trup". Ea este locul natural al acelor relaţii fraterne sănătoase, al ajutorului concret, atât material cât şi spiritual, şi al companiei şi sprijinului în drumul comun de sfinţire personală, tocmai prin slujirea preoţească.

O ultimă referinţă doresc să fac la Catehismul Bisericii Catolice, publicat în timpul pontificatului lui Ioan Paul al II-lea, în anul 1992. El este, aşa cum este subliniat din mai multe părţi, instrumentul autentic la dispoziţia noastră pentru corecta hermeneutică a textelor Conciliului Vatican II. Şi trebuie să devină, cu claritate tot mai mare, punct de referinţă de care nu se poate face abstracţie fie al catehezei, fie al întregii acţiuni apostolice. În Catehism este reafirmată, cu autoritate, validitatea perenă a celibatului sacerdotal, când, la nr. 1579, se citeşte: "Toţi slujitorii hirotoniţi din Biserica latină, cu excepţia diaconilor permanenţi, sunt aleşi în mod normal dintre bărbaţii credincioşi care trăiesc necăsătoriţi şi care vor să-şi păstreze celibatul "pentru Împărăţia cerurilor" (Mt 19,12). Chemaţi să se consacre cu inimă neîmpărţită Domnului şi "celor ale sale", ei se dăruiesc cu totul lui Dumnezeu şi oamenilor. Celibatul este un semn al acestei vieţi noi, pentru care este consacrat slujitorul Bisericii; îmbrăţişat cu bucurie, el vesteşte în chip strălucit Împărăţia lui Dumnezeu". Toate temele atinse de magisteriul pontifilor sunt condensate în mod minunat în definiţia din Catehism: de la motivele cultuale la cele ale imitatio Christi în vestirea împărăţiei lui Dumnezeu, de la cele care derivă din slujirea apostolică la cele ecleziologice şi escatologice. Faptul că realitatea celibatului a intrat în Catehismul Bisericii Catolice exprimă că ea este intim corelată cu inima credinţei creştine şi îi documentează vestirea radioasă.

(După L'Osservatore Romano, 13 februarie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu




Celibatul sacerdotal în învăţătura pontifilor (IV): Paul al VI-lea în furtuna de post-conciliu

Dintr-o conferinţă ţinută la Ars de cardinalul prefect al Congregaţiei pentru Cler, publicăm partea referitoare la papa Montini.
De Mauro Piacenza

Publicată la 24 iunie 1967, Sacerdotalis caelibatus este ultima enciclică dedicată în întregime de un pontif temei celibatului. În viforniţele care au urmat imediat după conciliu, receptând în întregime învăţătura conciliară, Paul al VI-lea a simţit nevoia de a reafirma, cu un act magisterial autoritar, validitatea perenă a celibatului ecleziastic, care, probabil în manieră şi mai vehementă decât astăzi, era contestat prin adevărate tentative de delegitimare atât istorico-biblică cât şi teologico-pastorală.

După cum se ştie, Presbyterorum ordinis face deosebire între celibatul în sine şi legea celibatului, când la nr. 16 afirmă: "Continenţa perfectă şi perpetuă pentru Împărăţia cerurilor, recomandată de Cristos Domnul în decursul secolelor şi chiar în zilele noastre îmbrăţişată cu bucurie şi respectată în mod lăudabil de mulţi credincioşi, a fost considerată de Biserică deosebit de potrivită pentru viaţa sacerdotală (...). Pentru aceste motive - întemeiată pe misterul lui Cristos şi al misiunii sale - celibatul, care înainte era recomandat preoţilor, ulterior a fost impus prin lege, în Biserica latină, tuturor celor care urmează să primească ordinele sacre". Această deosebire este prezentă fie în capitolul al treilea al enciclicei lui Pius al XI-lea Ad catholici sacerdotii, fie la nr. 21 al enciclicei lui Paul al VI-lea. Ambele documente conduc legea celibatului la adevărata sa origine, care este dată de apostoli şi, prin intermediul lor, de Cristos însuşi.

Paul al VI-lea, la nr. 14 afirmă: "Aşadar noi considerăm că actuala lege a celibatului sacru trebuie şi astăzi, şi în mod ferm, să însoţească slujirea ecleziastică; ea trebuie să-l susţină pe slujitor în alegerea lui exclusivă, perenă şi totală a unicei şi supremei iubiri a lui Cristos şi a consacrării pentru cultul lui Dumnezeu şi pentru slujirea Bisericii, şi trebuie să califice starea lui de viaţă, atât în comunitatea credincioşilor, cât şi în cea profană". După cum se vede dintr-o dată, Pontiful asumă motivele cultuale proprii ale magisteriului precedent şi le integrează cu cele teologico-spirituale şi pastorale, subliniate mai mult de Conciliul al II-lea din Vatican, scoţând în evidenţă că dubla ordine de motive nu trebuie niciodată considerată în antiteză, ci în relaţie reciprocă şi sinteză rodnică. Acelaşi mod de a pune problema se poate întâlni la nr. 19, care aminteşte de misiunea preotului, ca slujitor al lui Cristos şi împărţitor al tainelor lui Dumnezeu, şi îşi are apogeul său la nr. 21: "Cristos a rămas toată viaţa sa în starea de feciorie, ceea ce înseamnă dăruirea sa totală în slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor. Această conexiune profundă între feciorie şi preoţie, în Cristos, se reflectă în aceia care au soarta de a participa la demnitatea şi la misiunea Mijlocitorului şi Preotului veşnic, şi această participare va fi cu atât mai perfectă cu cât slujitorul sacru va fi mai liber de legăturile de carne şi de sânge". Aşadar, şovăiala în înţelegerea valorii inestimabile a celibatului sacru şi în respectiva lui valorizare şi, unde ar fi necesar, apărare dârză, ar putea să fie înţeleasă ca înţelegere neadecvată a importanţei slujirii preoţeşti în Biserică şi a relaţiei sale ontologico-sacramentale cu Cristos marele preot. După aceste referinţe cultuale şi cristologice de care nu se poate face abstracţie, enciclica prezintă o clară referinţă ecleziologică: "Luat de Cristos Isus până la abandonarea totală de sine însuşi Lui, preotul se configurează mai perfect cu Cristos şi în iubirea cu care Veşnicul Preot a iubit Biserica, sau Trupul, oferindu-se în întregime pe Sine însuşi pentru Ea, cu scopul de a face din ea o Mireasă glorioasă, sfântă şi neprihănită. Fecioria consacrată a slujitorilor sacri manifestă, de fapt, iubirea feciorelnică a lui Cristos faţă de Biserică şi rodnicia feciorelnică şi supranaturală a acestei căsătorii, prin care fiii lui Dumnezeu nu sunt născuţi nici din carne, nici din sânge" (nr. 26). Cum ar putea Cristos să iubească Biserica sa cu o iubire non-feciorelnică? Cum ar putea preotul, alter Christus, să fie mire al Bisericii în mod non-feciorelnic? Reiese interconexiunea profundă a tuturor valenţelor celibatului sacru, care, din orice parte s-ar privi, apare tot mai radical şi intim legată cu preoţia.

Continuând să argumenteze cu motive ecleziologice în sprijinul celibatului, enciclica, la nr. 29, 30 şi 31 scoate în evidenţă raportul de nedepăşit dintre celibat şi misterul euharistic, afirmând că, prin celibat, "preotul se uneşte mai intim cu ofranda, depunând pe altar întreaga lui viaţă, care poartă semnele arderii de tot. (...) În moartea zilnică pentru el însuşi, în renunţarea la iubirea legitimă a unei familii proprii, din iubire faţă de Cristos şi faţă de Împărăţia lui, va găsi gloria unei vieţi în Cristos, foarte plină şi rodnică, pentru că, asemenea Lui şi în El, preotul iubeşte şi se dăruieşte tuturor fiilor lui Dumnezeu".

Ultimul mare ansamblu de motive, care sunt prezentate în sprijinul celibatului sacru, se referă la semnificaţia lui escatologică. În recunoaşterea că împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta, că la înviere oamenii nu se mai căsătoresc (cf. Mt 22,30) şi că "preţiosul dar divin al continenţei perfecte pentru Împărăţia cerurilor constituie (...) un semn deosebit al bunurilor cereşti (cf. 1Cor 7,29-31)", celibatul este indicat şi ca "o mărturie a îndreptării necesare a poporului lui Dumnezeu spre ultima ţintă a pelerinajului pământesc şi incitare pentru toţi de a-şi ridica privirea spre lucrurile cereşti" (nr. 34).

Cel care are autoritate pentru a-i conduce pe fraţi la recunoaşterea lui Cristos, la primirea adevărurilor revelate, la o conduită de viaţă tot mai ireproşabilă şi, într-un cuvânt, la sfinţenie, găseşte, astfel, în celibatul sacru o profeţie foarte potrivită şi extraordinar de tare, capabilă să confere autoritate singulară propriei slujiri şi rodnicie, fie exemplară fie apostolică, propriei acţiuni. Cu actualitate extraordinară, enciclica răspunde şi la acele obiecţii care ar vedea, în celibat, o mortificare a omenităţii, privată în felul acesta de unul din cele mai frumoase aspecte ale vieţii. La nr. 56 se afirmă: "În inima preotului nu este stinsă iubirea. Inspirată din cel mai curat izvor, exercitată după imitarea lui Dumnezeu şi a lui Cristos, caritatea, nu mai puţin decât orice iubire autentică, este exigentă şi concretă, lărgeşte la infinit orizontul preotului, aprofundează şi dilată simţul său de responsabilitate - indicator al personalităţii mature - educă în el, ca expresie a unei paternităţi mai înalte şi vaste, o plinătate şi delicateţe a sentimentelor, care îl îmbogăţesc în măsură supraabundentă". Într-un cuvânt: "Celibatul, ridicându-l în mod integral pe om, contribuie efectiv la perfecţiunea lui" (nr. 55).

În 1967, anul de publicare a enciclicei Sacerdotalis caelibatus, Paul al VI-lea îndeplineşte unul din actele de magisteriu cele mai curajoase şi în mod exemplar clarificatoare ale pontificatului său. O enciclică, aceasta, care ar trebui studiată atent de orice candidat la preoţie, încă de la începutul propriului itinerar, dar cu siguranţă înainte de a prezenta cererea de admitere la hirotonirea diaconală, reluată periodic în formarea permanentă şi făcută obiect nu numai de studiu atent biblic, istoric, teologic, spiritual şi pastoral, ci şi de meditaţie personală, aprofundată.

(După L'Osservatore romano, 7-8 februarie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Descopera acum cine este adevaratul tau model in viata !


Fa intai calculul, apoi duci in jos cursorul pentru a vedea cine este eroul/eroina ta.
Fara smecherii !!!

Calcul :

1.Alege un numar intre 1-9
2.Inmulteste cu 3
3.Adauga 3
4.Inmulteste din nou cu 3
5.Ai obtinut un numar format din 2 sau 3 cifre.
6.Aduna-le
Numarul obtinut va arata cine este modelul tau.

Acum mergi in jos.

1.Albert Einstein
2.Audrey Hepburn
3.Barbara Streisand
4.Amadeus Mozart
5.Bill Gates
6.Ghandi
7.Maica Tereza
8.Roger Federer
9.Damian Patrascu
10.J.F.Kennedy

Stiu, stiu ca am carisma.
Poate intr-o zi vei putea sa fii ca mine.
De ce mustacesti?

P.S. Nu mai incerca cu alte numere,eu sunt modelul tau si trebuie sa accepti asta.Acum click pe Forward,sterge numele meu si pune-l pe al tau in dreptul cifrei 9 si bucura-te de reactia prietenilor tai.