Acea pensulă care ne poate salva de prăpastie

În timp ce picta în Catedrala "Sfântul Paul" din Londra, pictorul James Thornhill, la un moment dat, a fost cuprins de atât entuziasm faţă de o frescă a sa încât, mergând în spate pentru a o vedea mai bine, nu-şi dădea seama că urma să se prăbuşească în gol de pe schelă. Un asistent, îngrozit, a înţeles că un strigăt de chemare doar va accelera dezastrul. Fără se să gândească de două ori, a înmuiat o pensulă în vopsea şi a aruncat-o în mijlocul frescei. Maestrul, năucit, a făcut un pas înainte. Opera sa era compromisă, însă el era salvat.

 

M-am inspirat din acest episod pentru a spune că uneori aşa face Dumnezeu cu noi. Răscoleşte proiectele noastre şi liniştea noastră, pentru a ne salva de prăpastia pe care n-o vedem. Nu înseamnă că Dumnezeu, cu coronavirusul, a aruncat pensula pe fresca civilizaţiei noastre tehnologice orgolioase. Dumnezeu este aliatul nostru, nu al virusului! "Fiind suprem de bun - a scris Sfântul Augustin - Dumnezeu n-ar permite niciodată ca să existe vreun rău în lucrările sale, dacă n-ar fi suficient de puternic şi bun, încât să scoată binele chiar din rău". (Card. R. Cantalamessa)

Să mestecăm continuu Cuvântul Domnului

Spuse Avva Macarie: În copilăria mea, în casa tatălui meu, vedeam că atât femeile în vârstă cât și cele tinere aveau totdeauna gumă în gură, pe care o mestecau continuu, pentru a îndulci saliva și a elimina mirosul urât; mai mult încă, spuneau că mestecând guma, aceasta reîmprospăta ficatul și toate organele interne. 

Dacă acest lucru pământesc conferă dulceață celor care o țin în gură și o mestecă, cu cât mai mult poate face hrana vieții, izvorul mântuirii, dulceața tuturor dulceților, adică Cuvântul lui Dumnezeu și numele lui Isus Cristos. Când aud Numele lui glorios și binecuvântat de pe buzele noastre, demonii dispar ca fumul. Dacă rămânem tari în acest Nume binecuvântat, dacă mestecăm continuu Cuvântul său, acesta ne revelează profunzimile inimii și lucrurile cerești pregătite pentru fiecare dintre noi din veșnicie.  

Slujitori totdeauna, sclavi niciodată

Un evreu a salvat viața faraonului, care era să fie mușcat de un șarpe veninos. Ca mulțumire, faraonul i-a cerut evreului să își exprime o dorință, iar el era dispus să i-o împlinească. În loc să ceară libertatea pentru sine și pentru rudele sale, sau să ceară bunuri materiale, evreul făcu o cerere de neînțeles pentru faraon: ceru ca toți tinerii evrei să aibă în fiecare zi două ore libere pentru a putea să se roage, să studieze și să se distreze.

Morala: Un popor care își înalță privirea spre Domnul - spuse tinerilor - nu va fi niciodată un popor de sclavi, deoarece poate fi făcut sclav trupul, niciodată sufletul!

PICTORUL ȘI BEȚIVUL

Sperând să muncească câteva zile, un pictor ambulant de portrete merse într-un orășel, și se postă în colțul unei străzi. Unul din primii lui clienți a fost un bețiv care, în ciuda feței murdare, a bărbii lungi și neîngrijite și a zdrențelor de pe el, se așeză cu toată demnitatea de care era capabil, pentru a-și face un portret. Pictorul avu nevoie de mai multă vreme decât de obicei pentru a-i face portretul. În sfârșit, când încheie lucrarea, o luă de pe șevalet și o arătă omului din fața lui.

„Acesta nu sunt eu!”, bâlbâi bețivul, surprins în timp ce privea omul de pe pânză, care zâmbea și era bine îmbrăcat. Gânditor, pictorul îi spuse: Ai dreptate!, dar acesta este omul care ai putea fi tu!   

PROBLEMA CREDINȚEI

Un bătrânel, care se îndepărtase de multă vreme de Biserică, merse într-una din zile la părintele paroh. Spera să fie ajutat să-și rezolve problemele lui de credință. Când intră în biroul parohial, văzu că era deja o persoană care vorbea cu părintele. Văzându-l pe bătrânel pe hol, părintele se ridică imediat și-i duse un scaun, pentru ca acesta să se așeze. 

După ce persoana dinainte termină de vorbit cu părintele, intră el. Îi povesti părintelui dubiile lui de credință, și după ce ascultă sfaturile și explicațiile lui timp de câteva ceasuri, îi promise că va începe din nou să se apropie de Biserică. Puțin mirat, parohul îl întrebă: „Domnule, spuneți-mi, vă rog, din toată întâlnirea noastră, din toate explicațiile și sfaturile mele, care a fost argumentul care v-a convins cel mai mult să vă reîntoarceți la credință și la Biserică?” Răspunse bătrânelul: „argumentul care m-a convins cel mai mult, a fost momentul când ați ieșit din birou și mi-ați adus un scaun să mă așez!”  

CÂT CÂNTĂREȘTE UN PĂCAT?

Un preot abia terminase o predică despre convertire, când unul dintre credincioși alergă la el, spunându-i: „Dumneavoastră ați vorbiți de greutatea păcatelor, dar eu, sincer să vă spun, nu simt nici o greutate atunci când păcătuiesc. Cât cântărește un păcat? Douăzeci, o sută de kilograme?”.

„Spuneți-mi, dacă dumneavoastră ați așeza o greutate de o sută de kilograme pe pieptul unui mort, acesta ar simți ceva?”

„Nu, pentru că este mort”, răspunse credinciosul. 

Preotul reluă: „Ei bine, omul care nu simte greutatea propriului păcat este mort din punct de vedere moral și spiritual”. 

Nu înțelegi Providența?

De ce Dumnezeu conduce lucrurile mai bine decât noi, chiar și atunci când nouă ni se pare că sunt greșite?

Un tânăr, pe nume Serafim cerea cu insistență lui Isus să poată lua locul lui pe cruce, pentru că voia să împărtășească întru totul rolul lui Cristos. Într-una din zile, Răstignitul ascultă cererea lui, dar cu o condiție. Isus îi spuse: „Cu condiția ca tu să taci orice s-ar întâmpla!” Fiind călugăr și obișnuit cu tăcerea și posturile lungi, Serafim îi promise imediat că va observa tăcerea. Atunci Cristos coborî de pe crucea care se afla în biserică, și urcă în locul lui Serafim.

Intră un bogat să se roage și, în timp ce se ruga, din buzunarul pantalonilor îi căzu portofelul. Se ridică să plece, iar Serafim, care văzuse totul, încercă să-i spună că îi căzuse portofelul, însă își aminti că îi promisese lui Isus că va tăcea orice s-ar întâmpla, și tăcu. 

Imediat după bogat intră în biserică un sărac. Și acesta începu să se roage, dar imediat îi căzură ochii pe acel portofel; privi în jurul lui, și cum nu văzu pe nimeni, luă portofelul, se ridică și plecă imediat. Serafim ar fi vrut să-i spună că nu e bine ce face, pentru că nu era portofelul lui, dar își aminti că îi promisese lui Isus că va tăcea orice s-ar întâmpla, și tăcu.

Apoi intră un tânăr în biserică care, la rândul lui, începu să se roage, invocând protecția lui Isus, deoarece peste câteva ore trebuia să plece într-o călătorie pe mare. În timp ce se ruga, intră bogatul cu un polițai după el, spunându-i că își lăsase în biserică portofelul. Cum unica persoană prezentă în biserică era acel tânăr, îl arestă imediat. La acest punct, Serafim nu mai rezistă și strigă: „este inocent!”.

Ce se întâmplă după aceea este și mai interesant. Răstignitul vorbitor salvă pe acel tânăr de pușcărie, pentru că datorită acelei voci, poliția cercetă mai bine furtul, îl eliberară pe tânăr, îl găsiră pe sărac și-l puseră în pușcărie, iar portofelul a fost restituit bogatului. 

Seara următoare Cristos intră în biserică, cu fața neagră de nervi, și-l certă sever pe Serafim. „Așa nu merge, dragă Serafim!”. „Dar ce-am făcut, Doamne, greșit?” „Îți spusesem să taci!” „Dar am făcut ordine; am făcut dreptate!”.

Îi spuse atunci Cristos: „Nu, Serafim, tu ai greșit totul; tu te angajasei să taci; îmi promisesei că vei tăcea. În schimb, ai stricat planurile mele. Acel bogat voia să facă ceva rău cu banii din portofel, iar eu am făcut ca el să-i piardă; acel sărac avea nevoie de bani, iar eu l-am făcut să găsească acel portofel; acel tânăr acum a naufragiat pe mare, și îmi ceruse ajutorul: dacă ar fi stat în pușcărie câteva ceasuri ar fi pierdut vaporul, iar acum ar fi în viață. Ai stricat totul, și de aceea nu te mai las să stai în locul meu pe cruce. Chiar dacă ești un călugăr, și te consideri avansat în viața spirituală, Providența mea conduce lucrurile mai bine decât voi, oamenii, chiar și atunci când pare că toate merg spre rău. 

Morala poveștii: deseori am vrea răspunsuri de la Dumnezeu, și ne luăm de Răstignit pentru că nu ne răspunde, nu ne vorbește! El nu vorbește, dar cu siguranță totdeauna acționează după binele nostru cel mai mare. Să fim siguri că nici o rugăciune nu rămâne fără răspuns. Nici una, pentru că Domnul ne ascultă întotdeauna, dar ne răspunde așa cum consideră El că avem noi nevoie. 

Slujitorii lui Dumnezeu, Iosif și Victoria Ulma, împreună cu cei şase copii. Familie de martiri

de Gianpiero Pettiti

Iosif Ulma şi soţia lui, Victoria Niemczak, au fost supranumiţi "samaritenii din Markowa", de la numele satului lor polonez, dar şi pentru că în Biblia găsită în casa lor erau subliniate cu roşu câteva versete din pilda Bunului Samaritean, din Evanghelia după Luca.

Cu toate acestea, apare nedrept sau cel puţin reductiv să fie numiţi astfel, pentru că, în vreme ce personajul de evanghelică amintire, în afară de faptul de a fi depăşit seculara prejudecată şi de a fi coborât de pe animalul său, a dat din partea lui, în afară de timp, numai uleiul şi vinul folosite pentru pansare, şi doi bănuţi, pe care i-a predat hangiului, "samaritenii" polonezi şi-au pus în joc însăşi viaţa lor.

Înainte de al II-lea Război Mondial, localitatea Markowa era un sătuc agricol foarte vivace, cu ţărani profund catolici şi întreprinzători, acolo trăind şi circa o sută de evrei. Aici se experimentau noi culturi şi tehnici agrare, lucru în care excela Iosif Ulma, născut în anul 1900, un abil pomicultor şi pasionat apicultor, care cultiva şi interese culturale, fiind foarte activ şi în asociaţia "Tinerii Catolici". Devora cărţile şi avea hobby-ul fotografiei, graţie căreia noi posedăm astăzi o frumoasă colecţie fotografică cu cei din familia lui.

O va cunoaşte şi se va îndrăgosti de Victoria Niemczak (născută în anul 1912), pe care o va lua în căsătorie în anul 1935, imediat sosind şi cei şase copii ai lor: Stanisława (alintată Stasia), născută în 18 iulie 1936; Barbara (alintată Basia), în 6 octombrie 1937; Władysław (Wladzio), născut în 5 decembrie 1938; Franciszek (Franuœ), născut în 3 aprilie 1940; Antoni (Antoœ), născut în 6 iunie 1941; Maria (Marysia), născută în 16 septembrie 1942.

În momentul în care va începe deportarea sistematică în câmpurile de concentrare a evreilor prezenţi pe teritoriul polonez, aceştia vor reuşi să se salveze numai ascunzându-se în casele celor care acceptau să-i primească. Cercetările din ultimii ani au scos la lumină foarte multe episoade de eroism autentic a cel puţin şase mii de polonezi care, cu riscul vieţii lor au ascuns şi salvat astfel evrei, în ciuda nemţilor care ameninţau cu uciderea oricui ar fi făcut acest lucru.

Şi în satul Markowa mulţi polonezi au primit şi ascuns evrei în casele lor. Soţii Ulma au ascuns în casa lor. Nu unul, ci opt evrei, profitând de faptul că locuiau departe de centrul satului şi, cel puţin în aparenţă, ar fi fost mai feriţi de percheziţiile naziştilor. Se crede că "Iuda" ar fi fost poliţaiul de origine ucraineană, pe nume Włodzimierz Leœ, care de multă vreme le cerea bani, astfel că, în puţină vreme, aceştia trebuiseră să vândă toate proprietăţile familiei. În momentul în care nu au mai avut ce să-i dea poliţaiului, acesta i-ar fi denunţat autorităţilor.

Astfel, în dimineaţa zilei de 24 martie 1944, naziştii au încercuit casa familiei Ulma şi i-au capturat pe cei opt evrei ascunşi acolo, împuşcându-i imediat pe toţi cu un glonţ în ceafă. Apoi a sosit rândul stăpânilor casei, vinovaţi de a-i fi ascuns pe evrei la ei: Iosif şi Victoria au fost ciuruiţi în pragul uşii, în faţa copiilor lor şi a multor altor martori, aduşi anume ca să asiste la execuţie, ca să nu facă şi ei la fel ca soţii Ulma.

Plânsul disperat al celor şase copii, cel mai mare având opt ani, în vreme ce cel mai mic avea numai un an şi jumătate i-a supărat pe soldaţii nazişti. Imediat, cuprinşi de o mânie de nedescris, au deschis focul asupra lor, exterminând astfel întreaga familie. "V-am scutit de greutatea de a fi trebuit să vă gândiţi la ei", spun aceştia în batjocură celor prezenţi care, în mai puţin de zece minute a trebuit să asiste la uciderea a 16 persoane; ba nu, a 17 persoane, deoarece Victoria era gravidă în luna a şaptea. Îngropaţi în grădina casei de către concetăţeni, constrânşi să sape gropile lor, zece luni mai târziu vor fi deshumaţi pe ascuns şi, cu riscul represaliilor, i-au dus şi i-au înmormântat în cimitirul parohial din Markowa. Atunci se va descoperi că creatura din sânul femeii mai avea puţin şi ar fi ieşit la lumină.

Iosif şi Victoria Ulma, în anul 1995, au fost recunoscuţi "Drepţi între naţiuni". În anul 2003, Dieceza de Przemyœl a deschis cauza lor de beatificare, incluzându-i iniţial în grupul alcătuit din 122 de martiri polonezi din al Doilea Război Mondial, în frunte stând preotul Henryk Szuman. În cursul fazei diecezane s-a decis să fie adăugaţi acestui grup şi cei şase copii, datorită credinţei părinţilor lor. Procesul s-a încheiat în ziua de 24 mai 2011 în dieceza de Pelplin.

În anul 2017, Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor a acceptat cererea Mons. Adam Szal, arhiepiscop de Przemyœl, ca procesul familiei Ulma să continue separat de ceilalţi din grup.

Drumul lor spre cinstea altarelor a devenit, deci, autonom, în aşteptarea ca ceea ce mulţi deja cred să fie recunoscută de Biserică: adică să fie recunoscut că această familie a mărturisit iubirea într-un mod excepţional, până la martiriu.

Sursa: http://www.santiebeati.it/dettaglio/92819

Foto: www.yadvashem.org/righteous/stories/ulma.html

Traducere de pr. Damian Pătraşcu, OFMConv.

Cât de mare este Legea lui Dumnezeu?

Un tânăr a mers odată la un rabin pentru a fi iluminat: „Învățătorule, cât de mare este Legea lui Dumnezeu! Cum aș putea să o pun în practică pe toată?” Rabinul i-a povestit următoarea pildă: „un om bogat avea în grădina lui o groapă foarte adâncă. era atât de adâncă încât cu ochiul nu reușea să-i vadă capătul. Într-una din zile chemă o echipă de muncitori, cerându-le

să umple groapa aceea. Apropiindu-se de groapă, unii dintre ei, văzând profunzimea gropii, au refuzat să se apuce de muncă, judecând ca fiind ceva imposibil de realizat. Alții, mai înțelepți, se gândiră: „Ce ne interesează pe noi cât este de adâncă groapa? Noi am fost luați cu ziua, și suntem norocoși, pentru că vom avea multe zile de muncă de aici încolo; o să ne facem datoria, iar groapa, mai degrabă sau mai târziu se va umple cumva”.

La fel, nu este înțelept pentru om să spună: „Cât de mare este Legea lui Dumnezeu! Cum voi putea pune în practică toată Legea?„ Dumnezeu răspunde: „Fă ceea ce poți în fiecare zi, și nu te mai gândi la altceva.

Credință sau devoționalism? Problematica credinței în actualul context cultural

Text biblic: Mt 7, 21-29

Nu oricine îmi zice „Doamne! Doamne!” va intra în împărăția cerurilor, ci acela care împlinește voința Tatălui meu, care este în ceruri. Mulți vor spune în ziua aceea: „Doamne! Doamne! Nu am profețit în numele tău, nu am alungat diavoli în numele tău și nu am făcut atâtea minuni în numele tău?”. Atunci le voi declara: „Niciodată nu v-am cunoscut. Îndepărtați-vă de mine, voi care săvârșiți nelegiuirea!”.

Casa construită pe stâncă 

Așadar, oricine ascultă aceste cuvinte ale mele și le împlinește va fi asemenea cu bărbatul înțelept care și-a construit casa pe stâncă. A căzut ploaia, au venit șuvoaiele, au suflat vânturile, au năvălit peste casa aceea, dar ea n-a căzut, pentru că fusese construită pe stâncă. Însă oricine ascultă aceste cuvinte ale mele și nu le împlinește va fi asemenea cu bărbatul necugetat care și-a construit casa pe nisip. A căzut ploaia, au venit șuvoaiele, au suflat vânturile, auizbit în casa aceea și ea s-a prăbușit. Iar prăbușirea ei a fost mare.  Când a terminat Isus aceste cuvântări, mulțimile au fost cuprinse de uimire pentru învățătura lui, deoarece el învăța ca unul care are autoritate, și nu în felul cărturarilor lor.

În anul 1989 , într-un articol, filozoful N. Bobbio scria niște expresii emblematice care ne fac să ne gândim. Spunea acestea: Am avut totdeauna un mare respect față de cei credincioși, dar nu sunt un om care crede. Credința, atunci când nu este un dar, este o obișnuință; atunci când nu este nici dar, nici obișnuință, își are originea într-o puternică voință de a crede. Dar voința începe acolo unde rațiunea încetează: eu m-am oprit până acuma la prima. 

Ceea ce N. Bobbio vrea să afirme aici este caracterul consolator, și, deci, iluzoriu, al unei credințe capabile numai să liniștească sufletul celor care vor, în mod disperat doresc, dar nu sunt capabili să satisfacă o inteligență care caută să înțeleagă. Pentru Bobbio, încă, credința iluminează, dar deseori, datorită faptului că iluminează prea mult, orbește. De unde se nasc – se întreabă Bobbio – dacă nu din această orbire aspectele perverse ale religiei? Intoleranța, coerciția credinței, persecuția necredincioșilor, spiritul de cruciadă?

După câteva luni, în paginile unui alt important ziar, filosoful E. Severino, comentând câteva texte ale Sf. Toma de Aquino care tratează despre raportul dintre inteligență și voință în actul de credință, scria: în comparație cu rațiunea naturală, intelectul celui care crede face… un salt infinit: acceptă non evidența, invizibilul, dubitabilul; și cea care o ajută să facă acest salt, adaugă Sf. Toma, este voința. Despre revelația creștină rațiunea naturală spune: nu văd; poate este așa, poate nu. Voința în schimb spune: Este astfel pentru că eu vreau ca să fie astfel… Prizonierul voinței, intelectul celui credincios asumă ca incontrovertibil controvertibilul, ca indubitabil dubitabilul, ca cert incertul, ca vizibil invizibilul, ca și clar obscurul. Și din acest motiv în scrierile mele se susține că credința… este violență și că esența violenței este voința care vrea imposibilul, contradicția . 

Ambii filosofi, Bobbio și Severino, chiar dacă pleacă din puncte diferite de vedere, afirmă existența unei cezuri (fracturi, rupturi) între credință și rațiune și a unei alianțe între credință și intoleranță (violență).

Chiar așa stau lucrurile? Întrebarea necesită răspunsuri foarte diferențiate, așa cum se va vedea pe parcursul acestei conferințe. Este adevărat că, în limbajul comun, se spune adeseori, atunci când raționatorii și argumentele nu mai funcționează, că este vorba de o chestiune de credință, lăsând să se înțeleagă astfel că credința este un sector față de care rațiunea este total străină. Mai există și întreaga greutate a conflictualității dintre credință și rațiune care caracterizează epoca modernă începând cu iluminismul, și care a aruncat o umbră de suspiciune asupra religiei în general și asupra credinței creștine în particular, ca fiind izvoarele obscurantismului și al intoleranței, chiar dacă la început iluminismul nu era deloc antireligios sau ateu. Iluminismul voia numai controlul religiei de către rațiunea iluminată și emancipată . Totuși, iluminismul a pregătit calea ateismului și a criticii radicale a oricărei credințe religioase, care și-a găsit corifeii săi în cei trei maeștrii ai suspectului: Marx, Nietzsche, Freud. Astăzi situația este profund schimbată, dar nu este mai puțin problematică. Nu mai este timpul pasionalelor ateisme ale epocii moderne. Cu acestea creștinii puteau împărtăși, argumentând, pasiunea pentru chestiunea lui Dumnezeu și a credinței. Astăzi în schimb este timpul indiferenței religioase, cel puțin față de religiile oficiale și instituționalizate, chiar dacă acestea se mai pot bucura încă în unele locuri de o stimă socială și politică relevantă . În particular, indiferența față de credința creștină nu este decât un caz simptomatic al unei indiferențe mai generalizate față de programele diferitelor umanisme .

Acestei masive indiferențe religioase i se contrapune actuala reîntoarcere a religiei, care semnează, cel puțin parțial, tendința fenomenului secularizării. Această reîntoarcere ne obligă să revedem unele judecăți prea grăbite asupra religiei ca fiind expresie de alienare socială și economică, ca manifestare a unei nesiguranțe existențiale și a unei anxietăți arhaice . După urmele ultimului Bonhoeffer au fost pronunțate, poate, judecăți prea grăbite asupra religiei și asupra contrapoziției dintre credință și religie. Se pare că în realitate, omul, așa cum spunea N. Berdjajew, este nevendicabil religios. Teologul german H. Zahrnt a caracterizat cu o frumoasă expresie situația timpului nostru spunând: Un ateism devenit obosit și o totală indiferență religioasă, pe de o parte, cererea unei proaspete experiențe religioase și o conștientă și nouă religiozitate, pe de altă parte, și între acestea două credința creștină: aceasta este situația în care se găsește astăzi creștinismul . Actuala reîntoarcere a religiei, despre care se pot vedea ici și colo urmele, nu are loc totuși fără probleme. Reîntoarcerea religiei înseamnă înainte de toate că în viitor va trebui să trăim într-un ambient multireligios foarte diferit, inserat într-un context din ce în ce mai secularizat din cauza ideologiei transversale hedonisto-consumistică post-modernă . În acest ceas magnific și dramatic al istoriei , se profilează la orizont posibilitatea derivei nihiliste datorită primatului tehnicului asupra eticului, a necesității asupra valorilor, a avea asupra ființei. Reîntoarcerea religiei mai este problematică pentru că deseori nu este vorba de o religie prietenă a rațiunii, nici a credinței creștine și, deci, nici al lui Dumnezeu. Cineva vorbește de o enormă dorință religioasă haotică . Dacă se constată o reîntoarcere a religiei, trebuie să fim foarte atenți să vorbim de o reîntoarcere a religiei creștine, chiar dacă și despre aceasta se pot vedea semne în unele locuri. Desigur, și aici sunt obligatorii judecăți diferențiate și care să nu fie definitive dată fiind posibilitatea de interpretări diferite a fenomenului, cum rezultă, de exemplu, din evaluarea sociologilor contemporani . În orice ca însă, este necesar să fim atenți, deoarece actuala retrezire religioasă, atât de temătoare de rațiunea care naște monștrii (G. Bataille), ar putea plăti un tribut prea mare epocii noastre narcisiste și neoromantice în care iraționalul se află în luptă cu raționalul, intuiția cu logica, iar lumea ideologiilor este abandonată în favoarea sferei emoțiilor și al experiențelor care gratifică imediat. Poate prea unilaterale, ne fac totuși să ne gândim aceste contrapoziții ce caracterizează timpurile noastre: sentimentul în locul rațiunii, instinctul în locul intelectului, intuiția în locul reflecției, emoționalitatea în locul raționalității .

Un acut observator al timpului nostru, teologul din Münster, J. B. Metz, a hazardat nu de mult acest dialog al timpului nostru: Dacă eu ar trebui să fac un diagnostic timpului nostru, al ultimului deceniu al secolului nostru, desigur dintr-un punct de vedere teologic, nu numai pentru Biserică, dar și pentru societatea contemporană, aș spune astfel: religie, da – Dumnezeu, nu . Metz continuă spunând: Se răspândește un nou bucuros interes pentru religie, care, mai prudent ar trebui caracterizat ca un nou entuziasm pentru mituri. Se răspândește mai ales printre intelectuali, dar și printre manageri și printre cei care caută mituri compensatorii într-o lume puternic tehnicizată. Profetul acestei religii nu este Isus, și nici Marx, dar, pentru a aminti numai un nume emblematic, Nietzsche, Nietzsche cel care îl celebrează pe Dionis și bucuria de a trăi în lumea veșnicei reîntoarceri. Se dă religie – continuă Metz – numai în sens dionisiac, ca și căutare a fericirii prin ocolirea durerii și a tristeții, și ca tranchilizatoare de anxietăți rătăcitoare, religie ca mitică incantare a sufletului, ca prezumție estetico-psihologică de inocență pentru oamenii care au potolit orice preocupare escatologică cu ajutorului visului eternei reîntoarceri a identicului, sau ca și, într-un fel și mai aproape de religie, în noi fantezii privitoare la transmigrarea sufletelor și reîncarnarea: religia în acest sens este salutată cu mare entuziasm. 

Dacă diagnosticul lui Metz este exact, distanța dintre credință și rațiune este destinată să se adâncească ulterior pentru că religia este așezată numai în ambientul emoționalității care puțin sau deloc are a vedea cu rațiunea. Acest lucru este destinat să devină mai degrabă sau mai târziu ca fiind foarte problematică. O credință religioasă care nu se interoghează asupra propriului fundament și nu știe să de-a cont de propriile rațiuni nu mi se pare demnă de om, nici un poate avea un viitor. Un text biblic neotestamentar invită creștinii să fie gata să dea totdeauna un răspuns celor care vă vor întreba despre motivul speranței voastre (1 Pt 3, 15); în mod semnificativ acest vechi document continuă spunând: dar cu blândețe și respect…

În căutarea raționalității credinței

Creștinii, pentru că despre credința creștină vorbim aici, cred că credința lor este un obsequium rationi consentaneum, un omagiu dat lui Dumnezeu conform cu rațiunea (Vatican I, DS 3009). Sunt convins că o credință adevărată, autentică și profundă nu se poate afirma nici să dureze grație somnului rațiunii. Este bine de spus imediat și clar că, atunci când vorbim de rațiune/i, nu ne gândim la rațiunea raționalismului orgolios și autosuficient, ci la rațiunea umilă și fragilă cu care omul este înzestrat, o rațiune deschisă spre integralitatea ființei și, deci, metafizic fondată și prietenă a revelației. Rațiunea umilă nu pretinde să știe totul, este prietenă a sentimentului și a frumuseții, socratic știe că nu știe, și totuși nu renunță să recunoască acel puțin care îi este dată să cunoască și să exercite un sens critic vigilent asupra atât a prevaricaților cât și a abdicărilor rațiunii atunci când în joc este credința creștină.  Dată fiind cultura prezentă astăzi în Europa, se situează aici pentru Bisericile creștine una din problemele cele mai urgente. Ea, pentru a o spune cu cuvintele P. Rossano, nu este atât conflictul dintre știință și credință, cât mai ales eclipsa rațiunii și a adevărului, este golul pe care scientismul tehnologic îl lasă în ordinea etică, metafizică și religioasă . Tocmai în acest gol ar putea să se așeze tendințele bolnave descrise cu atâta ușurință ca reîntoarcerea religiei.

Îmi propun în acest pagini nu atât să demonstrez credința creștină, care în acest caz nu ar mai fi credință, dar să arăt că este rațional să se creadă în Cristos pentru că această credință se bazează pe fundamente solide. Sintetic s-ar putea exprima acest lucru cu ajutorul cuvintelor lui A. Manaranche: noi nu credem datorită motivelor, dar avem motive pentru a crede .

Interogativul cu care suntem în mod necesar confruntați este deci următorul: există rațiuni suficient de valide și solide pentru a crede în Isus Cristos? Sau că credința creștină este o alegere care nu poate fi motivată, nu poate fi verificată, o opțiune voluntaristă și emoțională având graniță cu ceea ce englezii numesc question of taste (chestiune de gusturi)? Pentru un răspuns corect este necesar să identificăm cele pe care P. Rossano le numește presupozițiile  epistemologice pentru actul credinței: valoarea subiectului uman ca individ și ca persoană capabilă dă de-a un răspuns liber și personal unui altuia și Altuia care-l interpelează; capacitatea de transcendență și de infinit sădite în om; capacitatea de a cunoaște adevărul ființei dincolo de sensibil; cunoașterea istorică și obiectivă a lui Isus Cristos în baza izvoarelor care vorbesc despre El; deschiderea spre marile interogative care apar în inima omului și care privesc realitățile ultime (escatologice). Sunt acestea, cel puțin în parte, chestiunile pe care un timp teologia fundamentală le trata mai ales în capitolul preambul afidei, un capitol care insista mai ales pe semnele externe (perspectivă extrinsecistă) ale creștinismului (miracolele și împlinirea profețiilor), cărora le era încredințată sarcina de a face plauzibil actul de credință și să fondeze obligația morală a credinței. Așa cum vom vedea într-o altă meditație, actuala teologie fundamentală caută să legitimeze credința plecând de la însuși centrul a ceea ce credința crede, după o perspectivă intrinsecistă: credința demonstrează adevărul său plecând de la propriul conținut, pentru că logosul creștin este dotat cu sens și cu rațiune. Din acest motiv, credinciosul are posibilitatea să se asigure de consistența și plauzibilitatea umană a credinței numai în însuși sânul credinței înseși. Teologia fundamentală contemporană, în funcțiunea strict apologetică a creștinismului, se îngrijește mai ales să expliciteze sensul și legitimitatea antropologică a ceea ce înțelege prin revelație creștină, promovând un schimb fecund între creștinism și proiectele diferitelor antropologii și explicitând trăirea experienței creștine. 

În loc să se ocupe prea mult de chestiuni organizative sau să se interogheze cu neliniște de propriul viitor în termeni numerici, creștinii ar trebui să aibă mai multă încredere în adevărul propriului mesaj (care evident ar trebui să fie cunoscut în profunzime), în capacitatea pe care acesta îl are să interpreteze situația umană și să-i ofere acesteia mântuire și răscumpărare în cazul în care se reușește să se perceapă corelarea, nu totdeauna pacifică, uneori critică, existentă între logica creștinismului și logica existenței umane. Celui care nu împărtășește credința creștină i se va cere să nu respingă a priori raționalitatea înnăscută în conținutul însuși al credinței, acuzând prea repede această credință ca fugă spre mit și în voluntarism, sau ca sacrificiu a inteligenței și suicid intelectual. Celui care crede îi este cerut să întreprindă un drum lung în tovărășia celui care crede sau a celui care se îndoiește. Teren fecund de întâlnire ar putea fi chiar teologia fundamentală în care, rațiunea nu introduce formal valențele credinței în propriul discurs, însă lucrează sub exigența productivă a acestor valențe. Aceasta necesită colaborare și respect între diferitele forme de cunoaștere și de apropiere de realitate. Se impune, deci, o corectă epistemologie a cunoașterilor și o clară distincție a gradelor și a sferelor de gândire, fiecare cu obiectul său, metodologia și limitele sale. Cunoașterea științifică, filosofică, teologică, poetică și mistică au proprii parametrii, un mod particular de a se raporta la realitate, și o capacitate euristică și un limbaj propriu, care trebuie respectate… Dar distincția gradelor de cunoaștere se află în funcție a convergerea și integrarea lor în concretul existenței, în slujba creșterii omului în subiectivitatea sa integrală, materială și spirituală.

Cel puțin în trei sectoare ale cunoașterii umane se poate verifica o confruntare și un control asupra plauzibilității și fundamentării credinței creștine: istoria, care cercetează despre Isus și originile creștine; filosofia, care reflectează asupra interogativelor fundamentale ale omului; științele umane, uneori caracterizate de o tendință reductivă în a evalua religia ca iluzie, proiecție, etc, rodul dorinței sau al fricii. Credința creștină trimite la un Cuvânt și la un Eveniment care nu se găsește la sfârșitul unei experiențe cosmice a sacrului, și nici la sfârșitul unui efort al rațiunii, dar provine din mărturia dată de alți credincioși în urma unei manifestări (revelații) istorice a lui Dumnezeu (și, deci, în unele aspecte chiar controlabilă), care este percepută ca plauzibilă grație unei cercetări omenești a ceva mai mult decât el. Două verificări sunt deci posibile: verificarea istorică care se referă la evenimentul fondator (concret: istoria lui Isus) și verificarea interioară (concret: întâlnirea dintre experiența creștină și dorința/dinamismul uman ca o întrebare nelimitată în căutarea plenitudinii și a integrării). Cuvântul care vine din altă parte, din exterior, cum se spune de obicei, și deci pe care nu-l găsim noi singuri, ci mai degrabă suntem găsiți și aflați de el (credința depinde de vestire, spune Sf. Paul în Rom 10, 17) și cuvântul care găsește în noi o rezonanță mântuitoare: iată cele două poluri de verificabilitate a credinței asupra cărora, alternant, a insistat apologetica creștină. Creștinismul se numește și vestea cea bună, frumoasa veste care constă în a ne descoperi absolut iubiți și iertați, în a putea învăța bunătatea posibilă și suferința împărtășită, în a spera că din strâmbăturile istoriei să se poată nască un sens și să se poată scăpa de caducitatea întregii lumi.

Da, se poate trăi, uneori destul de bine, fără credința creștină. Dar există o bucurie care se naște dintr-însa și o mulțumire care conduce să o dorești multora, care ar putea fi și ei fericiți.

Un istoric francez contemporan, autor al unei cărți în care încearcă să facă apologia lui Dumnezeu, a Dumnezeului creștin, a scris: Există ceva mai mult decât apologetica, este evanghelizarea, și ceva mai eficace, sfințenia. Una nu o exclude pe cealaltă. Sfințenia și martiriul sunt cele mai bune lucruri, dar nu la îndemâna tuturor. Atunci este nevoie să avem umilința de a întreprinde ceva mult mai puțin prețios și mult mai puțin eficace: să eliberăm terenul de prejudecăți, să oferim stimule și cunoștințe care să fie de ajutor pentru o corectă punere a problemei; este ceea ce vom face în paginile care urmează, cu conștiința că fiecare persoană are întrebările sale, deseori condiționate de evenimentele personale și sociale. 

Înainte de naștere, unde mă aflam?

Într-una din zile, micuțul Tarciziu o întrebă pe mama lui:

- Înainte de naștere, unde mă aflam?

- În mintea lui Dumnezeu, răspunse mama.

Iar Tarciziu adăugă: înseamnă că dacă înainte de naștere mă aflam în mintea lui Dumnezeu, acum că m-am născut, Dumnezeu trebuie să fie totdeauna în mintea mea. 

„Părinte, tu mi-l oferi pe Fiul tău, iar eu ți-l ofer pe al meu!”

Mons. Lemaitre povestește o scenă emoționantă văzută de el în Sudan. Toți credincioșii mergeau în fiecare dimineață la biserică, ducând cu ei pe copii lor. La momentul Ofertoriului, un preot sau un catehet explicau semnificația darurilor sfinte care se aflau pe altar: Veșnicul Părinte îl oferă tuturor pe propriul său Fiul, pentru ca toți să meargă să-L primească; în schimb, și credincioșii trebuie să-i ofere lui Dumnezeu ce au ei mai de preț. Au înțeles cu toții; iar la momentul ridicării Ostiei sfinte, mamele prezente ridicau copii lor și murmurau această rugăciune: „Părinte, tu mi-l oferi pe Fiul tău, iar eu ți-l ofer pe al meu!

După câtăva vreme, vrând să mângâie o femeie săracă care îl pierduse pe fiul său, Monseniorul îi spuse:  - Sper ca în marea ta durere să nu te fi răzvrătit împotriva lui Dumnezeu...

- Pentru ce îmi vorbești așa? Cum ar fi putut ca inima mea să se fi răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, dacă în fiecare zi, împreună cu femeile din sat, în momentul oferirii darurilor sfinte, am spus totdeauna și eu: „Părinte, tu mi

-l oferi pe Fiul tău, iar eu ți-l ofer pe al meu!”. La Sfânta Liturghie eu l-am luat în serios pe Dumnezeu, și sper ca astăzi să i-a și el în serios cuvântul meu. Cum ai vrea să mă răzvrătesc? Crezi oare că darul meu a fost lipsit de sinceritate? 

Iată o săracă femeie care înțelesese ce vrea să spună să trăiești propria Liturghie.  (G. Baeteman)

Trebuie să-l ucidem pe omul vechi din noi

Venerabilul Gian Giacomo Olier, fondatorul Seminarului Sf. Sulpiciu din Paris invitase un predicator să țină un curs de exerciții spirituale propriilor seminariști. Într-una din conferințe, acesta se dezlănțui cu multă vehemență împotriva patimilor omenești, insistând asupra absolutei necesități de a combate împotriva omului vechi din noi. „Nu trebuie să-l lăsăm să supraviețuiască, exclama el, bătând puternic cu pumnul în masă. Existența lui este foarte dăunătoare. Trebuie să scăpăm cu orice preț de el. Trebuie să-l ucidem. 

În timp ce urla el, bătrânul grădinar al Seminarului tocmai trecea pe sub ferestrele clasei unde se ținea conferința. Se opri, și ascultând înflăcăratul discurs al predicatorului înlemni de frică, și alergă repede la rector. 

- Părinte, ajutați-mă: vor să mă omoare!

- Cine ar vrea să facă acest lucru oribil?

- Predicatorul.

- Cum poate fi posibil așa ceva? 

- Da!, Predicatorul ăla nebun vrea să-i pună pe seminariști împotriva mea. El, în clasă, le spune: „Trebuie să dispară; trebuie să-l ucidem pe omul vechi; nu trebuie în nici un caz să supraviețuiască.

După un moment de gândire, rectorul izbucni în râs. 

- Fiți liniștit; nimeni nu vrea să vă ucidă. Omul vechi împotriva căruia predică părintele nu sunteți dumneavoastră. Acela este un mod de a vorbi despre patimile omenești, care se află în inima fiecărui om.

În sfârșit, bătrânelul se liniști, și plecă la munca lui. 

Refaceți omul, iar lumea va fi din nou la locul ei

 

Dacă nu veți ierta....

Până la ce punct se poate ierta? Trebuie să iertăm chiar totul? Chiar și crimele cele mai grele, cele mai teribile? Este o întrebare care parcurge o carte recent retipărită, al unui celebru vânător al criminalilor naziști, Simon Wiesenthal. Totul începe cu o istorie adevărată, întâmplată chiar lui Wiesenthal. În timp ce este deținut într-un lagăr nazist, lucrează, împreună cu grupul lui de muncă într-un spital din Leopol. O infirmieră, văzându-i steaua galbenă de pe piept, îi face semn să-l urmeze și îl face să intre într-o cameră. Acolo se afla un tânăr, un SS, pe patul de moarte. Acesta îi povestește un coșmar care îl chinuie de mulți ani. Într-o zi, în timpul războiului din Rusia, au constrâns două sute de evrei să intre într-o clădire, apoi au dat foc la acea casă, au lansat grenade și, dacă careva încerca să sară pe fereastră, trăgeau îl el cu mitralierele. Acelea erau ordinele superiorilor, dar el nu se mai poate elibera de imaginea acelei lumi care încerca să scape de moarte, dar era împușcată..., și de mitraliera lui. Acel om este aproape de moarte, iar acum vede în ce prăpastie căzuse. El, care în copilărie fusese ministrant, apoi intrase în gruparea Tineretul hitlerist, și plecase voluntar pe front. Acum nu poate muri în pace dacă Simon, care este evreu exact ca aceia pe care-i ucisese cu mâinile lui nu-i acordă iertarea. Wiesenthal povestește – iar cuvintele lui sunt ca niște bucăți mari de gheață – că a ieșit din acea cameră fără a putea scoate un cuvânt. În lagăr nu reuși ca să nu povestească istoria acelui tânăr neamț. Aceștia se grăbiră să-i spună: „Cred că n-ai făcut greșeală să-l ierți?” Amintește-ți: „tu nu-l poți ierta! Numai cei care au fost uciși de el ar putea să-l ierte, dar aceia nu mai există!” dar apoi, într-o zi, Simon aude pe cineva în baracă rugându-se: este un tânăr polonez. Ar fi deja preot dacă nu ar fi intervenit acel război blestemat. Acestuia Simon îi adresează întrebarea care-l chinuia: „Tu, care ești credincios, spune-mi ce ar fi trebuit să fac în acea situație?” „Cu siguranță, îi răspunde polonezul, numai cei morți puteau să-l ierte. Dar spune-mi: „îi părea rău cu adevărat?” „Da!”, recunoaște Simon. „Atunci trebuia să-l ierți, conchide polonezul. În fond și Wiesenthal își dăduse seama că numai vreun fel de iertare poate construi un viitor diferit. Aceasta este lecția cea mai mare care ne vine din Evanghelie. Parabola iertării de șaptezeci de ori câte șapte ne pune cu spatele la zid, și după ce ne-a amintit de datoriile noastre (mari) față de Dumnezeu, ne împinge să iertăm datoriile (mici) pe care alții le au față de noi. 

IERTAREA ESTE SCANDALOASĂ DEOARECE RECLAMĂ CONVERTIREA NU A ACELUIA CARE A COMIS RĂUL, CI A CELUI CARE A PRIMIT ȘI A SUFERIT ACEL RĂU. Atunci când, în fața unei ofense, cred că voi recupera datoria de la celălalt printr-o altă ofensă, nu fac altceva decât să întețesc nivelul durerii și al violenței. În loc să mă eliberez de datorie, eu mai adaug încă o bară la poarta închisorii. VREAU SĂ VINDEC O RANĂ RĂNIND LA RÂNDUL MEU. CA ȘI CUM RĂUL AR PUTEA FI REPARAT, CICATRIZAT CU AJUTORUL ALTUI RĂU. ÎN ACEL CAZ NU VA MAI FI O RANĂ, CI DOUĂ RĂNI CARE VOR SÂNGERA. 

Evanghelia ne amintește că NOI SUNTEM MAI MARI DECÂT ISTORIA CARE NE-A ZĂMISLIT ȘI NE-A RĂNIT. Timpul iertării este curajul anticipării: iartă fără să aștepți ca toate condițiile tale să se verifice și toate să fie la locul lor; este curajul începuturilor și al restartărilor, deoarece IERTAREA NU ELIBEREAZĂ TRECUTUL, DAR FACE MAI LIBER VIITORUL. 

Apoi exigența finală: a ierta DIN INIMĂ... Sf. Francisc îi scrie superiorului unei comunități care se plângea de frații săi: „îi vei face să vadă în ochii tăi iertarea. Nu iertarea cu porția, nu iertarea obosită, chinuită, nu cea cu fața încruntată, dar cea care iese din ochi, cea a privirii noi și bune, care schimbă felul de a vedea persoana. Iar acești ochi devin ochi care au grijă de tine, ochi în care te simți acasă. CEL CARE IARTĂ ARE OCHII LUI DUMNEZEU, ADICĂ ESTE CAPABIL SĂ VADĂ PRIMĂVERI ÎMBOBOCITE ÎN MIJLOCUL IERNILOR MELE (Donato Grilli).      

Micutul Carol, martirul Euharistiei

În anul 1927, anul persecuției lui Calles, Carol Betanzos, de numai opt anișori, se pregătea pentru Prima Sfântă Împărtășanie. Tatăl lui, catolic fervent, a fost arestat și aruncat în închisoare. După câteva zile, refuzând să-și renege credința, după un proces sumar, a fost condamnat la moarte.

Cu ajutorul unei gărzi, reuși să trimită un mesaj soției și copilașului lui: Caută ca fiul nostru Carol să se pregătească bine pentru Prima Împărtășanie, și roagă-te ca cineva să-mi poată aduce și mie Sf. Împărtășanie. Sunt în mâinile lui Dumnezeu. Nu vă faceți griji pentru mine”.

În sala unui palat, în Ciudad de Mexic, în mod clandestin, se celebra o Sfântă Liturghie: invitații sunt puțini, pentru a evita represaliile poliției lui Calles. Micuțul Carol îl primește pe Isus Euharisticul și cere harul de a-i putea duce el însuși Împărtășania tatălui său, care aștepta să fie împușcat dintr-o clipă în alta. El știe că într-un caz de extremă necesitate ca acela, se poate permite și unui copil, așa cum este el, în mod extraordinar, să-l ducă pe Isus, Pâinea vieții veșnice, condamnaților din pușcării. În veacul al treilea, în jurul anului 250, același lucru îl făcuse adolescentul Tarciziu, și murise martir, mai degrabă decât să dea păgânilor ostia pe care o ținea strânsă la inimă.

La sfârșitul Liturghiei, preotul celebrant i-a predat ostia micuțului Carol, care era persoana cea mai indicată pentru a evita orice suspiciune, și să scape mai ușor de controlul gărzilor. Mama i-a spus: „Sărută-l pe tatăl tău și din partea mea, și spune-i că suntem orgolioși să avem un martir în familie... Mai spune-i să se roage pentru noi și să ne aștepte în Rai”.

Preotul a pus ostia sfântă într-o cutiuță și a ascuns-o bine la pieptul copilașului, care plecă radiind de bucurie spre singulara lui misiune. Ajuns la pușcărie, santinelele nu voiau să-l lase să intre: „Orice vizită este interzisă!”. Carol insistă: „Vreau să-l văd pe tatăl meu!”. Santinelele îi spun că are nevoie de o permisiune din partea directorului închisorii.

-       Dar este timp pierdut, spune Carol. Acela te mănâncă de viu numai dacă te vede, îi spun santinelele.

-       „Mie nu mi-e frică, răspunde Carol. Lăsați-mă să intru!

Santinelele îl lasă să intre.

Directorul închisorii, cinic și crud, îl primește cufundat în fotoliul său moale.

-       Ce vrei de la mine, maimuțoi mic?

-       Vreau să-l mai văd odată pe tatăl meu!

-       Cum îl cheamă pe tatăl tău?

-       Alois Betanzos.

-       Ahaa, acel animal turbat! Dar nu va mai lătra în curând!

-       Știu, dar lăsați-mă să-l mai sărut încă odată.

-       Sigur îl vei vedea... și mulțumește diavolului, pentru că astăzi vreau să mă distrez tare de tot.

-       Mulțumesc, domnule director.

-       Un moment, nu pleca încă! Vino aici, pentru că trebuie să te dezinfectez înainte să intri în pușcărie...

Directorul îi apucă brațul. Carol tremură din toate încheieturile, nu pentru injecție, ci pentru că se teme ca nu cumva directorul să găsească cutiuța cu Sf. Ostie.

-       Nu tremura, pentru că acum trebuie să te mângâi un pic cu acul ăsta.

Și înfige acul în brațul fraged al lui Carol.

-       Acum poți pleca, pentru că te-am aranjat bine,.... pentru a evita ca și tu să devi ca tatăl tău.

Carol intră în celula unde se află tatăl său. Mișcat profund de acea vizită neașteptată, tatăl îl primește cu brațele deschise și îl sărută.

-       Repede, tată!, azi dimineață am făcut Prima Sfântă Împărtășanie și acum l-am adus pe Isus și ție. Scoate cu delicatețe Ostia Sfântă de la piept, spunând: Repede, tată... pentru că nu mă simt bine deloc... Să recităm împreună Actul de căință.

Odată consumată Sf. Împărtășanie, tatăl și fiul se strâng într-o îmbrățișare, care ar vrea să nu se mai termine niciodată. Alois Betanzos simte că fiul lui tremură ca o frunză. Îl privește cu atenție: venele de la gât sunt îngroșate foarte mult.

-       „Ce s-a întâmplat, micuțul meu Carol?”

-       Directorul închisorii mi-a făcut o injecție... A a a a adio... tat........

O clipă mai târziu, micuțul Carol cade fără viață la pământ. Fusese otrăvit. Și el martir pentru Isus Cristos, ca Tarciziu, Pancrațiu și Agneza, din primele veacuri creștine; ca Ioachim, Emanuel, Iosif, Toma, în Mexicul lui martir...

 

    

 

 

Falimentul creștinismului

În piața londoneză din Hide Park, unde toți oratorii pot vorbi liber, un comunist întărâta mulțimea cu aceste cuvinte: „Creștinismul a dat faliment cu misiunea lui în societatea umană. Vreți o dovadă? Gândiți-vă la câți mizerabili nu au încă hrana necesară: creștinismul nu a fost capabil să vindece această plagă socială...

În acel moment, un tânăr catolic îl întrerupse:

-       Aici, aproape de noi este o fântână cu apă limpede: cum de tu ai gâtul atât de murdar?...

Rușinat, oratorul dispăru, în râsul ironic al celor prezenți

CREDINȚĂ ȘI RELIGIE. ÎN CE/CINE SE CREDE? Răspunsul lui Dostoievsky

Pr. conf. univ. dr. Damian Ghe. Pătrașcu

Institutul Teologic Romano-Catolic Franciscan – Roman (NT)

         Timpul nostru este unul plin de contraste. Lumini şi umbre se urmăresc şi se ciocnesc, deseori în ritmuri convulsive, şi fac dificilă analiza situaţiei. Pericolul maniheismului stă la pândă, sugerat de ambiguitatea condiţionărilor în care omul se găseşte. Ca întotdeauna în istorie, binele şi răul influenţează societatea şi o orientează într-un sens sau altul, neavând însă niciodată o dominaţie definitivă. Pentru o analiză obiectivă a situaţiei este necesară nu numai o seninătate în judecată, ci şi o capacitate de a vedea dincolo de aparenţe.

         Cu siguranţă, aspectele pozitive, capabile să alimenteze speranţa, nu

lipsesc astăzi. În enciclica Redemptoris missio (7 decembrie 1990), Fericitul Ioan Paul al II-lea vorbeşte de o progresivă convergenţă a popoarelor faţă de idealurile şi valorile evanghelice, şi enumeră unele: refuzul violenţei şi al războiului, respectul faţă de persoana umană şi drepturile acesteia, dorinţa de libertate, dreptate şi fraternitate, tendinţa de depăşire a rasismelor, afirmarea demnităţii şi valorizarea femeii. Pe alte fronturi se vorbeşte de o redeşteptare a sacrului, o răspândire a nostalgiei faţă de Absolutul care ia locul afirmării ateismului dintr-o anumită perioadă, destul de recentă. Şi Scrisoarea Apostolică Mottu proprio Porta Fidei a Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea, emisă cu ocazia anunţării Anului Credinţei, aminteşte că „se întâmplă destul de des ca oamenii creştini să se preocupe mai mult de consecinţele sociale, culturale şi politice ale angajării lor, continuând să se gândească la credinţă ca o  condiţie evidentă a convieţuirii” (nr. 2).

         Dacă aspectele pozitive nu lipsesc, cele negative sunt numeroase şi îngrijorătoare. Indiferentismul, agnosticismul, ateismul, mai mult practic decât teoretic, relativismul, au cucerit largi straturi ale societăţii noastre. Statisticile spun că 89% (10% nu, 1% nu ştie) din români se declară religioşi/creştini[1]. Să nu ne lăsăm înşelaţi! Cât priveşte credinţa, numai o minoritate profesează „toată” credinţa Bisericii. În privinţa incidenţei credinţei în propria viaţă, numai pentru puţini ea are o influenţă puternică; pentru majoritatea, importanţa credinţei este minoră sau chiar nulă. Pentru a sintetiza, am putea spune că suntem mai mult religioşi, decât credincioşi.

         Să ne gândim, de exemplu, la sectorul mass media. Răsfoind unele ziare şi privind anumite programe la televizor, mi-ar veni să spun că trăim într-o epocă postcreştină, foarte pacific secularizată. Practica religioasă trezeşte uimire, ca fiind ceva arhaic, în vreme ce abandonarea şi negarea – sau mai bine spus, uitarea – lui Dumnezeu nu mai interesează pe nimeni: dacă este luată în consideraţie, aceasta se face pentru a mai avea un breaking news în plus.

         Aţi urmărit anumite programe de serviciu? În ambiente elegante, el, ea, celălalt, cealaltă, cu multă candoare povestesc aventurile lor extraconjugale, ca şi cum ar fi vorba de episoade din punct de vedere moral licite, ba chiar pozitive. Mai grav apoi este să notăm cum valori ca: fidelitatea, castitatea, rugăciunea, umilinţa, sunt respinse sau uitate, considerate relicve ale trecutului. Multe pagini ale celor mai răspândite ziare sunt pline de pornografie, iar publicitatea se foloseşte de trupul femeii chiar şi pentru a vinde mai multă brânză sau  şuncă.

         O altă dificultate pentru credinţa creştină, de această dată strict pentru ambientul nostru din România, este creată de emigrarea multor credincioşi de-ai noştri în ţări cu o veche tradiţie creştină, dar care în aceşti ultimi ani suferă de o amnezie şi o carenţă destul de gravă în transmiterea credinţei. Dar, pentru că acest argument ar merita un simpozion aparte, mă opresc aici, limitându-mă numai să-l semnalez.  

         Problema este gravă: se creează o cultură vătămătoare pentru credinţă şi pentru viaţa morală, mai ales printre tineri.

         Acum vrem să încercăm să răspundem unui interogativ, vechi dar totdeauna nou, astăzi foarte urgent pentru trezirea conştiinţelor din letargie: de ce nu se mai crede? De ce, după educaţia religioasă avută în copilărie, ne găsim pe căi atee, agnostice şi indiferente? Chestiunea este complexă; ea implică psihologia, pedagogia, etica, dogmatica, sociologia. Pentru un răspuns la aceste interogaţii dăm cuvântul acum lui Feodor Dostoievsky, cunoscutul scriitor rus de faimă mondială, care, consider, nu mai are nevoie de alte prezentări.

***

         În ultimii ani ai vieţii Dostoievsky devenise un fel de stareţ, consilier spiritual, mai ales al tinerilor; „ghidul spiritual al poporului rus” îl numea Berdjaev. Lumea, şi mai ales tinerii, i se adresa pentru a primi mângâiere, sfaturi, explicaţii. Cu un an înaintea morţii (1881), primea o scrisoare de la o tânără studentă. Tânăra îi mărturisea propria suferinţă pentru că şi-a pierdut credinţa. În data 15 ianuarie 1880, scriitorul răspundea:

„[…]. Cât priveşte scrisoarea dumneavoastră, ce aş putea să vă răspund? Acestor întrebări nu se poate răspunde printr-o scrisoare […]. Dacă vreţi, treceţi pe la mine şi, chiar dacă de obicei am puţin timp, între patru ochi se vede şi se spune mult mai mult decât într-o scrisoare, în care tonul este abstract. Scrisoarea dumneavoastră este caldă, cordială şi sinceră. Dumneavoastră suferiţi cu adevărat şi nu puteţi să nu suferiţi; de ce vă chinuiţi atâta? Şi alţii şi-au pierdut credinţa, dar sau mântuit. Îmi scrieţi că au distrus în dumneavoastră credinţa în Cristos. Dar cum de nu v-aţi pus, înainte de toate, întrebarea: cine sunt cei care îl neagă pe Cristos ca Mântuitor? Eu nu întreb dacă sunt buni sau răi, ci dacă-l cunosc pe Cristos în substanţa lui. Credeţi-mă, nu-l cunosc, pentru că, după ce l-ar fi cunoscut, chiar şi numai în parte, nu se poate să nu se vadă că este ceva excepţional şi nu o fiinţă comună/obişnuită, asemănător cu toţi oamenii buni sau răi. În al doilea rând, toţi aceia sunt aşa de slabi pentru că nu au nici măcar o minimă pregătire ştiinţifică pentru a cunoaşte ceea ce neagă. Aceştia neagă cu mintea. Dar este pură mintea lor şi este senină inima lor?

Repet, eu nu spun că sunt oameni răi, dar sunt contagiaţi de acel element morbid general care se află în toţi ruşii din intelighentia, de felul lejer de a trata argumentele, de o prezumţie atât de excepţională, la care nici măcar marile minţi europene nu ar fi visat, în sfârşit, de fenomenala ignoranţă a ceea ce judecă.

Ar fi de ajuns aceste consideraţii, cred, pentru a vă opri în negarea dumneavoastră, sau cel puţin pentru a vă face să reflectaţi, să vă îndoiţi. Eu cunosc numeroşi negatori care, la sfârşit, au trecut cu toată fiinţa lor la Cristos. Dar aceştia aveau sete sinceră după adevăr, şi cel care caută nu poate să nu găsească. Vă mulţumesc mult pentru caldele dumneavoastră cuvinte adresate mie şi despre mine. Vă strâng mâna şi, dacă veţi vrea, la revedere. Al Dumneavoastră F. Dostoievsky”[2].

***

Această scrisoare merită o reflecţie atentă pentru că este foarte actuală, punctuală şi clară, în particular pentru creştinismul nostru din România, şi în general pentru cel  din Europa.

Înainte de toate, o premisă: nu suntem credincioşi pentru că suntem buni, sau atei, sau răi. Credinţa şi necredinţa au alte rădăcini, chiar dacă bunătatea sau răutatea sunt elemente ce determină sufletul să accepte sau să respingă credinţa.

După Dostoievsky, prima cauză a necredinţei este ignoranţa privitoare la „substanţa” lui Cristos. Cristos nu este cunoscut în „substanţa lui, adică în profunzimea lui, în misterul personalităţii lui unice şi transcendente, ca cel care a rostit  «cuvinte veşnice», care este mântuirea omului (pentru că omul nu este în stare să se mântuiască, ci este mântuit de revelaţie şi apoi de Cristos, adică de intervenţia directă a lui Dumnezeu în viaţa lui), ca cel care «poartă în sine şi în Cuvântul lui idealul frumuseţii», «omul fără măsură, fără limite bun». Cu alte cuvinte, ca cel în care se manifestă plinătatea umanităţii şi a divinităţii”.

Astfel îl cunoscuse Dostoievsky pe Cristos, după ani de suferinţă interioară. „Nu asemenea unui copil eu cred în Cristos şi îl profesez, ci osana mea a trecut prin marele cuptor al îndoielilor”[3]. „Marele cuptor al îndoielilor” se referă mai înainte la tentaţia atee, apoi la cea iluministă, care vede în Cristos „omul divin”, adică omul în care se manifestă maximumul de înţelepciune şi de moralitate, dar nu Dumnezeul întrupat. Studiul Părinţilor Bisericii iluminase căutarea interioară a scriitorului şi îl ajutase să ajungă la credinţa Bisericii, singura capabilă să mântuiască. „Mulţi cred că este suficient să creadă în morala lui Cristos pentru a fi creştini. Nu morala lui Cristos, nici învăţătura lui Cristos nu vor fi cele care vor salva lumea, ci credinţa în acestea, faptul că Isus Cristos s-a întrupat”[4].

A doua cauză a necredinţei – tot după Dostoievsky – este superficialitatea. Este un apendice al ignoranţei, se hrăneşte cu diletantism cultural, se ornează cu beteli ciudate, deseori este umflată şi cârcotaşă. Ultima cauză este impuritatea minţii şi a inimii (Este pură mintea şi este senină inima lor?). Scriitorul face aluzie la prejudecăţile intelectuale, la prezumţia de a şti şi de a defini totul, la lipsa luminii interioare, cauzată de păcatul care împiedică să se vadă şi să se înţeleagă.

  ***

Analiza făcută de Dostoievsky este substanţial exactă. Pentru a o înţelege mai bine, precizăm câteva adevăruri teologice. Credinţa nu este opera inteligenţei şi a voinţei omului, ci darul lui Dumnezeu, un har a cărui origine şi al cărui motiv se găsesc numai în iubirea lui Dumnezeu şi în voinţa lui de a mântui oamenii. A spune acest lucru nu înseamnă a afirma că omul nu poate şi nu trebuie să facă nimic pentru a ajunge la credinţă şi a persevera în ea. Primatul harului în credinţă nu distruge libertatea omului: el poate să consimtă şi să coopereze cu harul credinţei, dar poate şi să refuze să-şi dea propriul asentiment şi propria cooperare, şi să rămână, astfel, în necredinţă. Acceptarea credinţei depinde totdeauna de libertatea umană.

Două sunt principalele elemente care împiedică dezvoltarea şi viaţa credinţei: întunericul minţii şi îngreunarea inimii. În privinţa primului element este oportun să amintim învăţătura Sf. Augustin. Credinţa – aminteşte Sfântul – precedă raţiunea. Deci, crede ut intelligas[5], adică pentru a înţelege trebuie să crezi, pentru că inteligenţa este premiul credinţei; dar este adevărat şi contrariul: intellige ut credas[6], pentru că este raţiunea cea care demonstrează „cui trebuie să se creadă”[7]. Mai mult încă, „a crede nu este altceva decât un gând însoţit de asentiment. Nu oricine gândeşte, crede […], dar oricine crede, gândeşte; şi gândeşte crezând şi crede gândind”[8].

Intellige ut credas augustinian se poate parafraza astfel: forţează-te, cu ajutorul studiului aprofundat, să descoperi valoarea şi puterea motivelor de credibilitate, să înţelegi din interior creştinismul tău, să observi lumina pe care aceasta o proiectează asupra existenţei noastre, să-i percepi profunda frumuseţe, pentru ca actul tău de credinţă să fie mai deplin, mai personal şi mai matur; să fie mai puţin dependent de condiţionările sociologice şi psihologice externe, şi mai mult „al tău”; să fie mai bucuros, mai iradiant asupra celor care te întâlnesc.

Acum este necesar să recunoaştem că mulţi dintre contemporanii noştri, din punct de vedere spiritual şi intelectual adulţi, pe teren religios au rămas la un nivel elementar. Mai rău încă, şi-au „creat” o credinţă proprie, apelând la izvoare contaminate, superficiale, foarte bine îngropate, pentru a ascunde inconsistenţa ei. În acest sens apar continuu „cărţi”, „romane”[9], „descoperiri”[10] prezentate pe posturi de televiziune ca Discovery, şi cântăreţi care se folosesc de simboluri creştine pentru a provoca şi a-şi creşte audienţa, ca de exemplu Madonna care s-a arătat crucificată, sau Lady Gaga care poartă crucea în părţile joase ale corpului.

Ne întrebăm: ce poate găsi un cititor obişnuit în lectura sau vizionarea acestor cărţi şi emisiuni? Dacă are o credinţă robustă va încerca o tristeţe profundă faţă de superficialitatea şi banalitatea cu care se tratează argumente atât de grave şi atât de delicate; dacă nu are credinţă, sau are puţină, va sfârşi prin a se complace şi mai mult în letargia agnostică.

Nu arareori ignoranţa religioasă determină omul să-şi construiască un dumnezeu după propria imagine şi asemănare, şi aceasta este, cred, forma cea mai răspândită în zilele noastre. Atunci când această construcţie este ornată de artă, rezultă statui de idoli înaintea cărora se prosternează autori şi admiratori. A propos de dumnezeul lui Sartre, Julien Green scria în jurnalul său, în ziua de 20 ianuarie 1951: „Muştele a lui Sartre, operă superbă şi plină de forţă, nu lipsită de frumuseţe. Discursul Electrei în faţa statuii lui Zeus […]. Aici autorul se dezlănţuie în ateismul său şi cred că va tulbura mulţi spectatori. Dar dumnezeul pe care Sartre ni-l prezintă este atât de mediocru şi limitat, încât nu este dificil să înţelegem ateismul autorului faţă de un asemenea dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar fi dumnezeul lui Sartre, eu aş fi ateu de douăzeci de ori în loc de una, aş fi ateu de acel dumnezeu, şi încă unul fanatic. Dar, aşa cum se întâmplă, există totdeauna o eroare de persoană”.

***

Celălalt element negativ pentru credinţă este îngreunarea inimii, adică imoralitatea în sensul cel mai vast. A crede nu înseamnă în primul rând a adera la un complex de adevăruri, ci a adera la Isus Cristos, a fonda pe el viaţa noastră. Cu alte cuvinte, „înseamnă a-l privi pe Cristos faţă în faţă, a aşeza persoana noastră în raport cu viaţa lui, a ne pune sub privirea lui, a primi de la el adevărul nostru, a învăţa de la el cine suntem şi cine trebuie să fim. Înseamnă a accepta cu inteligenţa noastră că în el ne este dată puterea de a deveni ceea ce el este, şi a adera la această putere cu întreaga noastră inimă şi cu toată voinţa noastră”[11].

În consecinţă, credinţa este un raport interpersonal între Cristos şi om: raport liber, plin de iubire, încrezător. Atunci când omul în mod liber comite păcatul, rupe acest raport pentru că îl refuză pe Cristos. Se verifică aici ceea ce spune Sf. Augustin: păcatul „tulbură, închide şi orbeşte ochiul inimii cu care se vede Dumnezeu”.  Aşa cum ochiul exterior, dacă este bolnav, fuge de lumina pentru care este făcut, „la fel şi ochiul inimii, tulburat şi rănit, se depărtează de  lumina dreptăţii, nu îndrăzneşte să o contemple, nu este capabil să facă acest pas”. De aceea, „sarcina noastră în această viaţă constă în a păstra sănătos ochiul inimii pentru a-l putea vedea pe Dumnezeu. Cu acest scop se celebrează sfintele mistere şi se ascultă Cuvântul lui Dumnezeu”. Acum, „ce anume tulbură ochiul inimii? Cupiditatea, avariţia, fărădelegea, concupiscenţa: toate acestea tulbură, închid, orbesc ochiul inimii”[12].

Din aceste consideraţii este uşor să deducem că într-o societate ca a noastră, impregnată de erotism, permisivă şi libertină, lacomă de avere şi de putere, pentru credinţă nu mai este loc, pentru că ea înfloreşte pe terenul umilinţei minţii şi pe deschiderea sufletului faţă de har. Dostoievsky nu era cu siguranţă un sfânt, dar era conştient că păcătuieşte şi, în consecinţă, că are nevoie de iertare, şi se ruga, frecventa biserica. Astăzi, în schimb, se exaltă transgresiunea, se neagă păcatul, se uită rugăciunea. Pentru a lansa o carte sau un spectacol termenul cel mai eficace este transgresiv, adică – în cuvinte simple – este împotriva oricărei legi civile şi morale, blasfemică, impudică. Păcatul? Dar nu este un reziduu al tradiţiei iudaico-creştine, de acum depăşit? Şi rugăciunea nu este alienare şi drog? Exact acest lucru este ilustrat de Peter Weiss în drama Persecuţia şi asasinarea lui Jean Paul Marat: că rugăciunea stinge indignarea împotriva nedreptăţii şi contribuie la afirmarea opresiunii. Fără a incomoda eroul sartrian din opera Muştele care afirma: „Fiecare om trebuie să-şi găsească drumul său”, deoarece „nu mai există nici bine nici rău, şi nu mai există nimeni care să-mi poruncească”, să ne gândim la actualul libertinism radical care condamnă ca tabu normele morale sexuale şi exaltă totala libertate în acest câmp, ca o eliberare şi o maturizare umană.

În acest sens, Dostoievsky scria:

„Fără Dumnezeu, conştiinţa este înfricoşătoare, poate să se rătăcească până la a comite faptele cele mai imorale”[13], şi iarăşi, „În Occident l-au pierdut pe Cristos […], şi din acest motiv Occidentul cade, exclusiv din acest motiv”[14].

***

De ce nu se mai crede? L-am ascultat pe Dostoievsky punctând câteva idei de-ale sale. Nu am vrea însă ca discursul nostru să pară pesimist şi generalizant. Dacă este adevărat că astăzi ateismul şi descreştinizarea se prezintă ca fenomene masive şi arogante, este şi adevărat că sentimentul religios şi nostalgia după Evanghelie revin să atingă inimile, nu arareori cu rezultate promiţătoare. Nu ar putea fi altfel: ateismul este antiuman. Dumnezeu ne este necesar ca aerul. Nu putem trăi îndelung şi cu demnitate fără El. Dostoievsky a înţeles acest lucru şi s-a exprimat foarte frumos: „Toată legea existenţei umane constă în aceasta: ca omul să se poată închina totdeauna în faţa Celui Infinit mai mare. Dacă oamenii ar fi privaţi de Cel Infinit mai mare, ei nu ar mai putea trăi şi ar muri în disperare. Nemăsuratul şi Infinitul este indispensabil omului, la fel ca şi acea mică planetă pe care El locuieşte”[15].

A ne putea închina în faţa lui Dumnezeu şi a lui Cristos este nevoia cea mai profundă a existenţei, şi norocul ei cel mai mare. Acesta este mesajul pe care Dostoievsky îl adresează omenirii de astăzi. La începutul secolului al XXI-lea, putem înţelege acest mesaj mai bine. De ce? Pentru că idolii – de piatră, de hârtie, de carne – în faţa cărora, timp de atâtea decenii ne-am închinat, s-au năruit în mod mizerabil. Dacă încă sunt adoraţi, acest lucru se întâmplă din cauza orbirii, inerţiei şi a laşităţii. Acestea ne-au lăsat pe drumuri care au dus numai spre disperare şi neant. Dar din disperare şi neant nu se poate trăi. Din nou, Dostoievsky este cel care ne atenţionează: „Ori credinţa, ori să ardem”[16]. El a crezut, pentru a nu arde. Noi?

Noua evanghelizare, în care suntem implicaţi cu toţii, este o angajare exaltantă şi dificilă. Dificilă pentru că bariera secularizării şi a indiferentismului este masivă; exaltantă pentru că astăzi, „ispita după Dumnezeu”, adică nostalgia după adevăr şi pace, este foarte mult vehiculată  la nivel universal. Şi aceasta este bogăţia noastră.

Articol publicat în Revista Dialog Teologic, XV, 30 (2012), pag. 91-99

---

[1] Sondaj Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie (IRES), aprilie 2012.

[2] F. DOSTOIEVSKY, Epistolario, (sub îngrijirea), E. LO GATTO, vol. II, ESI, Napoli 1950, pp. 543ss.

[3] Dostoievsky inedito. Quaderni e taccuini, 1860-1881, (sub îngrijirea), L. DAL SANTO, Vallecchi, Firenze 1980, p. 424.

[4] Taccuini per i demoni», Sansoni, Firenze 1958, p. 1027.  

[5] SFÂNTUL AUGUSTIN, Sermo 43, 6, PL 38, 257.

[6] Idem, 7, 258.

[7] SFÂNTUL AUGUSTIN, De vera religione, 24, PL 34-35, 141.

[8] SFÂNTUL AUGUSTIN, De praedestinatione sanctorum, 2, 5, PL 44, 962ss.  

[9] Vezi de exemplu JOSÉ SARAMAGO, Evanghelia după Isus Cristos, Polirom, Bucureşti 2012;

[10] Vezi de exemplu descoperirea rămăşițelor pământeşti ale lui Isus Cristos, etc.

[11] J. MOINGT, «Conoscere il Padre nel Figlio», în La fede în Gesù Cristo, Ave, Roma 1968, p. 91.

[12] SFÂNTUL AUGUSTIN, Sermo 88, 5 şi 6, PL 38, 542.

[13] Dostoievsky inedito. Quaderni e taccuini, 1860-1881, (sub îngrijirea), L. DAL SANTO, Vallecchi, Firenze 1980, p. 408.

[14] DOSTOIEVSKY, Epistolario, vol. II, op. cit., p. 310.

[15] Taccuini per i demoni», Sansoni, Firenze 1958, p. 746.  

[16] Taccuini per i demoni», Sansoni, Firenze 1958, p. 1016.