luni, 6 februarie 2012

Ce înseamnă profesia de politician?: Credincioşii binelui comun

Cetăţenii obişnuiţi pierd şirul deciziilor politice în încercarea temerară de a ţine pasul cu ce se mai întâmplă. Au şi motive serioase, din moment ce îşi aleg periodic reprezentanţi care să le transforme voinţa în politici publice. În virtutea cărei legături dintre cetăţean şi politician este posibilă funcţionarea democraţiei moderne al cărei miez este tocmai reprezentarea politică?

Că politica este o profesie o ştim uitându-ne la televizor. Există oameni care nu ratează nici o prezenţă publică, propunându-şi ca la fiecare patru ani să obţină votul cetăţenilor. Se ridică după fiecare eşec, construiesc noi proiecte, desenează coaliţii, se alătură altor partide şi îi numim generic clasă politică. Toţi aceştia sunt diferiţi de elita politică, formată din politicienii de ocazie pe care îi vedem pentru scurt timp în posturi mai puţin electorale, cum ar fi cele de consilier. Însă cum a apărut profesia de politician?
Primii politicieni
Ca să identificăm primii politicieni de profesie trebuie să coborâm mult în istorie, dar să nu ne depărtăm de Biserică. Orice principe medieval nevoit să-şi negocieze suveranitatea cu aristocraţia s-a sprijinit pe o pătură utilizabilă politic şi care nu aparţinea boierimii. Fie că vorbim de Japonia budistă, Mongolia lamaistă sau Europa creştină, în toate cazurile, această pătură a reprezentat-o clerul superior. Folosiţi deci de principi în vederea alcătuirii unui corp administrativ, aceştia erau singurii care beneficiau conform raţionamentului de mai sus de două calităţi fundamentale: erau ştiutori de carte şi nu-şi propuneau să atenteze la poziţia suveranului. Nici nu exista alternativă. Din Franţa, unde episcopii au fost primii colectori de taxe ai regelui, sau Marea Britanie, unde încă sunt membrii de drept ai Camerei Lorzilor, şi până în Principatele Române, unde prezidau adunările cu caracter politic, episcopii şi alţi clerici superiori au fost primii politicieni de profesie. Odată însă ce statele s-au modernizat, iar apele s-au despărţit în diferite etape ale istoriei, aparatele şi procesele administrative au rămas integral monopoluri ale suveranilor politici.
Etica convingerii şi etica responsabilităţii
Întreaga politică modernă a păstrat însă ceva din vechea matrice structurală din care a luat naştere. Elementul comun care uneşte clericii şi politicienii este credinţa. Şi unii, şi alţii sunt animaţi de diferite credinţe care îmbracă forma unor etici oarecum opuse. Biserica, însemnând deopotrivă clerici şi credincioşi, caută să înfăptuiască binele din convingere şi lasă rezultatul (mântuirea) pe seama dreptăţii lui Dumnezeu. Este aşadar animată de o etică a convingerii depline în voinţa lui Dumnezeu, deopotrivă Autor şi Judecător al Legii. Pe de altă parte, politicienii trebuie să aibă în vedere o etică a responsabilităţii, de vreme ce poartă responsabilitatea acţiunilor lor şi se prezintă la bilanţ în faţa electoratului. Analizând politica drept profesie, Max Weber arată că politicianul, ghidându-se după etica responsabilităţii, este constrâns de consecinţele propriilor fapte. Aşa cum credinciosul în drumul mântuirii trebuie să se separe de ceea ce îi tulbură concentrarea duhovnicească, adică de ispite, tot astfel politicianul care-şi respectă meseria se distanţează de lucruri şi oameni. Mai presus de toate este credinţa, care ia forme diferite în cazul preoţilor şi al politicienilor: "Cine caută mântuirea sufletului său şi salvarea altor suflete n-o face pe calea politicii, care are cu totul alte ţeluri, ce nu pot fi atinse decât prin constrângere. Geniul sau demonul politicii este într-o continuă tensiune interioară cu Dumnezeul iubirii" (Max Weber).
Greve şi sfinţi
Spirit antisocialist şi atent observator al modernităţii, sociologul Max Weber recomanda încă din 1919 celor care "vor să trăiască după etica Evangheliei să se abţină de la greve" deoarece convingerea pe care ţi-o dă credinţa religioasă transcende orice preocupare lumească. Altfel spus, însuşi urcuşul spre sfinţenie atunci când este animat de cea mai convingătoare credinţă nu poate intra în grevă.
Pe de altă parte, dat fiind faptul că şi politicienilor li se cere un anumit tip de credinţă, ne punem întrebarea: Cine sunt aceştia pentru noi? Care trebuie să fie credinţa lor dictată de etica responsabilităţii faţă de noi? Mandatul politicienilor este de a pune în formulă practică interesul general şi binele comun al cetăţenilor, adică să asigure acele condiţii sociale prin care individul poate accede la propria bunăstare şi-şi poate urma vocaţia. Mai mult decât atât, aşa cum preotului nu îi este permisă dezertarea din credinţa sa în voinţa lui Dumnezeu şi refugierea în greve, tot astfel trebuie să avem exigenţa de a pretinde politicienilor să încerce să fie nişte "sfinţi" ai binelui comun.

Autor: C. Raiu

Un gând împotriva uitării

Cu câteva zile în urmă, mai precis la 27 ianuarie, a fost Ziua Internaţională a Amintirii Victimelor Holocaustului. O zi pentru a nu uita ororile din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar şi ziua de amintire a acelora care au avut curajul să-i apere pe cei persecutaţi.

La 27 ianuarie 1945, armata sovietică a eliberat lagărul nazist de concentrare de la Auschwitz. Atunci a început să se dezvăluie lumii adevărul cu privire la ce se întâmpla dincolo de porţile acelui loc.
La Auschwitz, la fel ca în alte lagăre de exterminare, oamenii - bărbaţi şi femei, copii, tineri şi bătrâni - nu mai erau fiinţe umane. Numele persoanei era înlocuit cu un număr. Porţiile de mâncare reduse împreună cu munca forţată duceau la epuizare. Totul era calculat pentru anihilarea fizică şi ştergerea demnităţii umane. Mulţi au fost ucişi.
Numărul total al victimelor nu se ştie. Cele mai moderate statistici vorbesc de 11 milioane de persoane: 6 milioane de evrei, 2-3 milioane de prizonieri ruşi, între 1,8 şi 2 milioane de etnici est-europeni, polonezi, sloveni sau sârbi, între 220.000 şi 1,5 milioane de ţigani, restul bolnavi, oameni politici, preoţi, călugări, filozofi etc. Cele întâmplate şi semnificaţia suferinţelor pot fi citite prin ochii supravieţuitorilor. Mulţi dintre ei, precum Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel, s-au întrebat: "Unde era Dumnezeu atunci?". Dar supravieţuitorii evrei religioşi spun că au experimentat prezenţa divină, chiar şi în cele mai rele locuri.
Un reportaj publicat de Associated Press redă gândurile câtorva dintre ei. Astăzi există aproape 800.000 de evrei ultraconservatori (recunoscuţi după perciunii lungi, bărbile bărbaţilor şi hainele negre). În cel de-al Doilea Război Mondial, ei au fost primii decimaţi. Şcolile le-au fost distruse, rabinii au fost ucişi. Puţini au supravieţuit.
Gabriel Klein, 74 de ani, este unul dintre ei. "Este greu să vorbesc despre asta, pentru că de fiecare dată retrăiesc cele întâmplate", a declarat el. "Este ca şi cum aş vedea din nou cele văzute acolo."
Ziua Memoriei înseamnă şi amintirea persoanelor care i-au ajutat sau i-au salvat pe cei care erau vânaţi în timpul războiului. Numai în Italia, peste 400 de persoane au primit distincţia "Drept între naţiuni" pentru că au activat în favoarea evreilor destinaţi morţii. Printre ei se numără şi preotul catolic italian Gaetano Tantalo, paroh la Tagliacozzo (centrul Italiei). În anul 1943, el a ascuns în casa parohială timp de nouă luni şi jumătate o familie de evrei care fugise din Roma: familia lui Natan Orvieto, intervievat recent de Radio Vatican.
"Ne aflam într-un sat de vacanţă, povesteşte el, la Magliano dei Marsi, iar eu aveam cinci ani şi jumătate. Acolo ne-a surprins renumitul armistiţiu de la 8 septembrie. O doamnă, prietenă foarte bună din sat, i-a spus tatălui meu: "Domnule Orvieto, fugi, fugi pentru că există un mandat de arestare din partea comandamentului german". Nu ştia încotro s-o apuce. În cele din urmă a avut o intuiţie: şi-a amintit că trei ani mai înainte îl cunoscuse pe pr. Gaetano Tantalo."
Natan Orvieto descrie în interviu şi bucuria eliberării, când trupele aliate au ajuns la Tagliacozzo la 10 iunie 1944 şi toată lumea a coborât în piaţă. Clopotele bisericii au început să bată: "Le mai aud şi acum în urechile mele, aş putea să reproduc şi acum sunetul acela... o fericire imensă!". În curând, bucuria supravieţuirii avea să fie umbrită de ştirile despre cei care au căzut victime în "industria morţii, despre rudele apropiate care nu aveau să se mai întoarcă acasă niciodată".
Ziua Internaţională a Amintirii Victimelor Holocaustului a fost adoptată în anul 2005 de Organizaţia Naţiunilor Unite ca o zi care să aducă în centrul atenţiei tragedia care a avut loc în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pentru a nu permite să se mai întâmple. "Dacă a înţelege este imposibil - a scris evreul italian Primo Levi -, a cunoaşte este necesar." Şi tot el adaugă: "Pentru tine şi pentru copiii tăi, cenuşa de la Auschwitz avertizează. Fă ca fructele urii, din care se văd urmele, să nu dea din nou seminţe nici mâine şi nici altă dată".

Autor: pr. Cornel Cadar