marți, 23 iulie 2013

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/8

1 Bisericile creștine s-au apropiat toate cu aceeași intenție la dialogul ecumenic?


În mod fundamental, toate Bisericile, chiar dacă în timpuri diferite și în măsură diferită, au aderat la dialogul ecumenic. Unele din ele au dat naștere acesttei mișcări, altele în schimb au intrat mai târziu, după ce au depășit dificultăți de natură teologică, istorică și chiar emoțională, care le ținuseră  până în acel moment departe de a întreprinde acest pas. Și chiar dacă implicarea lor în mișcarea ecumenică a fost întârziată în timp, totuși, ele au întreprins dialogul în mod conștient și cu profunda convingere că el este semnul timpurilor și că, deci, a lua parte la acest dialog face parte din voința Celui Preaînalt.
Momentul inserării în dialogul ecumenic este fără îndoială important, dar nu mai puțin important este duhul cu care fiecare se apropie de el. Acesta face ca, în ciuda numeroaselor dificultăți, dialogul de iubire să nu se oprească și ca fidelitatea față de porunca divină a unității să rămână totdeauna vie. Atunci când unele Biserici acuză o anumită oboseală în dialog, altele, care au intrat puțin mai târziu, exprimă, contrar, o mare voință de a depăși dificultățile și se inserează în drumul spre unitate. Acestea din urmă, de aceea, sprijină Bisericile slăbite pe calea dialogului, permițându-le să depășească momentele dificile, descurajarea și să învingă tentațiile.

Ecumenismul seamănă cu o familie în care trăiesc împreună mai multe generații: bunicii, fii lor și nepoții. O familie de acest fel se îmbogățește de una singură, pentru că înțelepciunea bunicilor merge mână în mână cu experiența fiilor și cu tinerețea nepoților. La fel se întâmplă cu dialogul ecumenic dus înainte de diferitele Biserici creștine, în care este loc pentru tradiție, înțelepciune, emoții, rațiune, prudență și așteptări. În acest fel, chiar dacă nu toate Bisericile s-au apropiat în același timp de dialogul ecumenic, toate folosesc în aceeași măsură cauzei unității în inimi și în rugăciunile credincioșilor lor.     

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/7

1Când au avut loc primele încercări de dialog ecumenic și cine a fost promotorul lor?


Tentativele întreprinse cu scopul de a apropia între ele Bisericile creștine sunt rezultatul câtorva factori. Procesul ecumenic, început în primul rând între Bisericile tradiției protestante s-a transferat succesiv și spre alte Biserici. Printre factorii cei mai cunoscuți amintim următoarele[1]:

1.     Procesul de înmulțire violentă a diviziunilor în Bisericile tradiției protestante și anglicane, care a contrâns indirect credincioșii să se opună acestora. În acest context încep să se nască diferite forme de dialog comun, care au contribuit la reconstruirea unității pierdute între creștinii divizați. Acestora le aparține Alianța evanghelică mondială, care a apărut în anul 1847. Succesiv, douăzeci de ani mai târziu, în anul 1867, a fost instituită Conferința episcopilor anglicani care, din anul 1888 a intrat să facă parte în mod stabil din structurile Bisericii anglicane, cu numele de Conferința de la Lambeth. Tema prima întâlniri a fost tocmai chestiunea unității creștine. Un obiectiv asemănător își puneau și alte organizații apărute în acea perioadă. Dintre acestea amintim: Alianța reformată mondială, născută în anul 1875, și Conferinț metodistă mondială.
2.     Solicitudinea față de activitatea misionară. Secolul al XIX-lea a fost martorul unei dezvoltări foarte dinamice a misiunilor protestante. Cu toate acestea, diviziunile în credință, care se creau între diferitele Biserici, au condus la antagonisme, la o rivalitate care a avut efecte negative și inoportune, nu rareori motiv de scandal.
3.     Problemele sociale și economice. Într-o societate europeană în rapidă transformare, Bisericile creștine au fost constrânse să întreprindă inițiative comune pentru a rezolva diferitele dificultăți sociale, ca de exemplu șomajul crescând, exploatarea socială, îmbogățirea nedreaptă a unora și sărăcirea altora. La inițiativa Alianței evanghelice internaționale s-a născut, în anul 1835 Young Men’s Christian Association (YMCA). În anul 1893, în schimb, a fost creată o asociație analogă care unea femeile, numită Young Women’s Christian Association (YWCA). Doi ani mai târziu, în anul 1895, se unea acestora Federația mondială a studenților creștini (WSCF).
4.     Chestiunile politice, conviețuirea dintre popoare și salvgardarea păcii. Este necesar să se țină prezent că după Revoluția franceză creștinismul a fost deseori obiect de atac din partea unei stângi tot mai puternice și a unor grupuri în mod deschis ateiste. Această situație a împins creștinii să fac front comun împotriva lor. În această direcție s-a mișcat Alianța mondială pentru promovarea prieteniei internaționale cu jautorul Bisericilor, creată în anul 1914. Programul ei a fost realizat de unul din principalele curente ale ecumenismului modern, așa numita mișcare a creștinismului practic.
5.     Un anumit sens de amenințare din partea Bisericii Catolice. Acesta a mobilitat versantul catolic să întreprindă inițiative în vederea unei colaborări mai bune și mai ample.
Toți acești factori au împins credincioșii Bisericilor creștine să caute formele adecvate unei mai strânse și reciproce colaborări. Aceasta a dat început a ceea ce succesiv a fost înțeleasă ca fiind dialogul ecumenic.   



[1] S. NAGY, La Chiesa sulle vie dell’unità, Wroclaw 1985, pp. 26-32.

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/6

   Cine a dat început dialogului ecumenic?


La începutul dialogului ecumenic se află Dumnezeu însuși, care a infuzat dorința de unitate a Bisericii. Acest lucru este învățat în mod clar de către Conciliul al II-lea din Vatican:

Stăpânul veacurilor, care își urmărește cu înțelepciune și răbdare planul harului Său față de noi păcătoșii, în vremurile din urmă a început să reverse mai îmbelșugat asupra creștinilor despărțiți între ei părerea de rău lăuntrică și dorința de unire. Nenumărați oameni au fost pretutindeni îndemnați de acest har și, sub acțiunea Duhului Sfânt, a apărut și între frații noștri despărțiți o mișcare din zi în zi mai largă pentru restabilirea unității tuturor creștinilor (UR, Introducere).

Deci, dialogul ecumenic este, înainte de toate și în primul rând opera iubirii trinitare. Acest adevăr este un nesecat izvor de speranță și de optimism pentru viitor: ea permite într-adevăr să se pună încrederea în Dumnezeul care, imutabil în planurile sale, va continua opera deja începută până când nu va exista numai o singură turmă și un singur păstor (cf. In  10, 16). Înainte de toate, este Dumnezeu cel care se preocupă de unitatea Bisericii sale. Isus nu încetează să se roage: „Rămâneți în mine și eu în voi. Așa cum mlădița nu poate aduce rod de la sine dacă nu rămâne în viță, tot la fel nici voi, dacă nu rămâneți în mine. Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel care rămâne în mine și eu în el, acela aduce rod mult, pentru că fără mine nu puteți face nimic” (In 15, 4-5).

Acesta este marele adevăr al mișcării ecumenice. De aceea, oricine întreprinde drumul dialogului ecumenic, trebuie să-și amintească că prin aceasta el face voința Domnului. Adeziunea la acest dialog nu este ceva întâmplător sau ceva trecător, dar este răspunsul la cea mai profundă dorință a lui Dumnezeu, pentru că cei care se recunosc în El să creeze o familie armonioasă. Numai în acest fel vor putea să de-a lumii o mărturie clară a credinței lor vii în Isus Cristos și al apartenenței lor la Biserică. Nu oamenii, deci, au dat început mișcării ecumenice, ci Duhul lui Dumnezeu, care a zguduit  inimile multor credincioși, încurajându-i în căutarea unității pierdute. La fel, le-a dat acestora încrederea că această unitate, pentru care Isus s-a rugat înainte să se înalțe la Tatăl că, deși dificilă, ea se va putea obține. Cu toate acestea, rămân necunoscute timpurile și modalitățile care, în intențiile lui Dumnezeu vor fi necesare pentru creearea unității Bisericii sale.

Credința în Providența divină, care dintotdeauna conduce destinele lumii, ale Bisericii și ale credincioșilor, devine în acest fel izvor de bucurie, chiar și în momentele dificile, de optimism în situațiile aparent fără cale de ieșire, și de putere, mai ales atunci când alții încep să se îndoiască. Numai pe această bază este posibil să se vorbească de contribuția adusă de oameni, citând personalitățile istorice care au început sau care continuă dialogul ecumenic.   

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/5

  Ce sunt tradiția reformată și tradiția luterană?


Sunt numite Biserici reformate Bisericile non luterane, protagoniste ale celui de-al doilea val al Reformei (reprezentanții lor au fost U. Zwingli și I. Calvin), care au fost recunoscute din punct de vedere juridic cu pacea de la Westfalia din anul 1648. În secolul al XVI-lea acest termen a avut un uz sporadic, în timp ce s-a afirmat stabil în secolul următor, mai ales pe continentul european; în lumea anglo-saxonă, Bisericile acestei tradiții au luat denumirea de Biserici prezbiteriene. În secolul al XVI-lea, vorbind de Biserica Reformată, s-a readus atenția asupra faptului că Biserica lui Isus Cristos, una și indivizibilă, necesita de o continuă reformă, concept care era exprimat prin motto-ul: ecclesia reformata et semper reformanda.
Prin expresia „reformată” se voia a se sublinia mai marea importanță atribuită organizării ecleziastice mai degrabă decât principiilor doctrinale ca atare[1]. Organizarea ecleziastică elaborată de către Calvin a devenit un model de Biserică independentă față de Stat și condusă de reguli proprii. Bisericile Reformate anunță nu numai îndreptățirea ce provine din credință, dar atribuie la fel de mare importanță sfințirii, care nu privește numai viața privată, dar și structurile sociale și politice.
Reintră, deci, în tradiția reformată acele Biserici care au aderat la reforma propusă de Ioan Calvin și de discipolii lui. Aceste Biserici formează Alianța reformată mondială (World Alliance of Reformed Churches, WARC). Existentă din anul 1875, este cea mai veche asociație confesională din lume. Bisericile Reformate sunt unite de o concepție specifică a Bisericii, tipică teologiei reformate, care este exprimată în preambulul statutului WARC:

Biserica se fondează numai și exclusiv în Isus Cristos, Domnul ei, unde Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut trup și de care dă mărturie Sf. Scriptură; Biserica aici pe pământ, chiar dacă este alcătuită din mulți membri, constituie în comunitatea Duhului Sfânt un singur trup, al cărei cap este unicul Domn Isus Cristos[2].

La ora actuală, Alianța reunește 107 Biserici, care îmbrățișează mai mult de 600 de milioane de credincioși. Dintre acestea, 31 se află în Africa, 14 în Asia, 6 în Caraibe, 27 în Europa, 13 în America Meridională, 2 în Orientul Apropiat, 2 în America de Sud și 12 în teritoriile Pacificului. Aceste Biserici poartă numele de Biserici reformare, evanghelice, protestante și prezbiteriene.
Tradiția luterană se recheamă la numele reformatorului Martin Luther. Ea cuprinde Bisericile care recunosc varietatea structurilor ecleziale și ale formelor de cult, dar atribuie o mare importanță expresiei de credință comune. Servesc acestui scop operele confesionale ale lui Martin Luther și ale colaboratorilor acestuia, printre care merită amintit Filip Melanton care, împreună cu cele trei profesiuni de credință: Crezurile apostolice, niceno-constantinopolitan și atanazian, au intrat să facă parte în anul 1580 din Cartea Concordiei. Element comun pentru Bisericile tradiției luterane (vom scrie mai multe despre acest aspect în capitolul dedicat Bisericii evanghelice luterane) este convingerea că Dumnezeu operează mântuirea omului nu în baza faptelor sale, ci în baza meritelor lui Isus Cristos. Acest lucru are loc cu ajutorul harului (sola gratia) prin credință (sola fides). Sf. Scriptură este unica normă cu autoritate în viața Bisericii. Asemenea Bisericilor tradiției reformate, și tradiția luterană recunoaște numai două sacramente: botezul și cina Domnului. În fiecare cină, după teologii luterani, sunt prezente trupul și sângele lui Isus Cristos cel înviat. Dăruindu-se pe sine pentru noi, Cristos ne face părtași ai reconcilierii – împlinită pe cruce – dintre Dumnezeu și oameni, dăruindu-ne, în același timp iertarea păcatelor, viața și mântuirea.
Bisericile tradiției luterane aparțin de Federația luterană mondială, pe care o vom trata la întrebarea nr. 51.  



[1] Cf. K. KARSKI, Symbolika. Zarys wiedzy o Kościołach i wspólnotach chrześcijańskich [Simbolica. Compendio sulle Chiese e le comunità cristiane], Warszawa 1994, p. 145.
[2] Idem, p. 161.