Cine a dat început dialogului ecumenic?
La
începutul dialogului ecumenic se află Dumnezeu însuși, care a infuzat dorința
de unitate a Bisericii. Acest lucru este învățat în mod clar de către Conciliul
al II-lea din Vatican:
Stăpânul veacurilor, care își urmărește cu înțelepciune și răbdare
planul harului Său față de noi păcătoșii, în vremurile din urmă a început să
reverse mai îmbelșugat asupra creștinilor despărțiți între ei părerea de rău
lăuntrică și dorința de unire. Nenumărați oameni au fost pretutindeni îndemnați
de acest har și, sub acțiunea Duhului Sfânt, a apărut și între frații noștri
despărțiți o mișcare din zi în zi mai largă pentru restabilirea unității
tuturor creștinilor (UR, Introducere).
Deci, dialogul ecumenic este, înainte
de toate și în primul rând opera iubirii trinitare. Acest adevăr este un
nesecat izvor de speranță și de optimism pentru viitor: ea permite într-adevăr
să se pună încrederea în Dumnezeul care, imutabil în planurile sale, va
continua opera deja începută până când nu va exista numai o singură turmă și un
singur păstor (cf. In 10, 16). Înainte de toate, este Dumnezeu cel
care se preocupă de unitatea Bisericii sale. Isus nu încetează să se roage:
„Rămâneți în mine și eu în voi. Așa cum mlădița nu poate aduce rod de la sine
dacă nu rămâne în viță, tot la fel nici voi, dacă nu rămâneți în mine. Eu sunt
vița, voi sunteți mlădițele. Cel care rămâne în mine și eu în el, acela aduce
rod mult, pentru că fără mine nu puteți face nimic” (In 15, 4-5).
Acesta este marele adevăr al
mișcării ecumenice. De aceea, oricine întreprinde drumul dialogului ecumenic,
trebuie să-și amintească că prin aceasta el face voința Domnului. Adeziunea la
acest dialog nu este ceva întâmplător sau ceva trecător, dar este răspunsul la
cea mai profundă dorință a lui Dumnezeu, pentru că cei care se recunosc în El
să creeze o familie armonioasă. Numai în acest fel vor putea să de-a lumii o
mărturie clară a credinței lor vii în Isus Cristos și al apartenenței lor la
Biserică. Nu oamenii, deci, au dat început mișcării ecumenice, ci Duhul lui
Dumnezeu, care a zguduit inimile multor
credincioși, încurajându-i în căutarea unității pierdute. La fel, le-a dat
acestora încrederea că această unitate, pentru care Isus s-a rugat înainte să
se înalțe la Tatăl că, deși dificilă, ea se va putea obține. Cu toate acestea,
rămân necunoscute timpurile și modalitățile care, în intențiile lui Dumnezeu
vor fi necesare pentru creearea unității Bisericii sale.
Credința în Providența divină, care
dintotdeauna conduce destinele lumii, ale Bisericii și ale credincioșilor,
devine în acest fel izvor de bucurie, chiar și în momentele dificile, de
optimism în situațiile aparent fără cale de ieșire, și de putere, mai ales
atunci când alții încep să se îndoiască. Numai pe această bază este posibil să
se vorbească de contribuția adusă de oameni, citând personalitățile istorice
care au început sau care continuă dialogul ecumenic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial