Ce sunt tradiția
reformată și tradiția luterană?
Sunt numite Biserici reformate Bisericile non luterane, protagoniste ale celui de-al
doilea val al Reformei (reprezentanții lor au fost U. Zwingli și I. Calvin),
care au fost recunoscute din punct de vedere juridic cu pacea de la Westfalia
din anul 1648. În secolul al XVI-lea acest termen a avut un uz sporadic, în
timp ce s-a afirmat stabil în secolul următor, mai ales pe continentul
european; în lumea anglo-saxonă, Bisericile acestei tradiții au luat denumirea
de Biserici prezbiteriene. În secolul al XVI-lea, vorbind de Biserica
Reformată, s-a readus atenția asupra faptului că Biserica lui Isus Cristos, una
și indivizibilă, necesita de o continuă reformă, concept care era exprimat prin
motto-ul: ecclesia reformata et semper
reformanda.
Prin
expresia „reformată” se voia a se sublinia mai marea importanță atribuită
organizării ecleziastice mai degrabă decât principiilor doctrinale ca atare[1].
Organizarea ecleziastică elaborată de către Calvin a devenit un model de
Biserică independentă față de Stat și condusă de reguli proprii. Bisericile
Reformate anunță nu numai îndreptățirea ce
provine din credință, dar atribuie la fel de mare importanță sfințirii, care nu privește numai viața
privată, dar și structurile sociale și politice.
Reintră,
deci, în tradiția reformată acele Biserici care au aderat la reforma propusă de
Ioan Calvin și de discipolii lui. Aceste Biserici formează Alianța reformată
mondială (World Alliance of Reformed
Churches, WARC). Existentă din anul 1875, este cea mai veche asociație
confesională din lume. Bisericile Reformate sunt unite de o concepție specifică
a Bisericii, tipică teologiei reformate, care este exprimată în preambulul
statutului WARC:
Biserica se fondează numai și exclusiv în Isus Cristos, Domnul ei, unde
Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut trup și de care dă mărturie Sf. Scriptură;
Biserica aici pe pământ, chiar dacă este alcătuită din mulți membri, constituie
în comunitatea Duhului Sfânt un singur trup, al cărei cap este unicul Domn Isus
Cristos[2].
La ora
actuală, Alianța reunește 107 Biserici, care îmbrățișează mai mult de 600 de
milioane de credincioși. Dintre acestea, 31 se află în Africa, 14 în Asia, 6 în
Caraibe, 27 în Europa, 13 în America Meridională, 2 în Orientul Apropiat, 2 în
America de Sud și 12 în teritoriile Pacificului. Aceste Biserici poartă numele
de Biserici reformare, evanghelice, protestante și prezbiteriene.
Tradiția
luterană se recheamă la numele reformatorului Martin Luther. Ea cuprinde
Bisericile care recunosc varietatea structurilor ecleziale și ale formelor de
cult, dar atribuie o mare importanță expresiei de credință comune. Servesc
acestui scop operele confesionale ale lui Martin Luther și ale colaboratorilor
acestuia, printre care merită amintit Filip Melanton care, împreună cu cele
trei profesiuni de credință: Crezurile apostolice, niceno-constantinopolitan și
atanazian, au intrat să facă parte în anul 1580 din Cartea Concordiei. Element comun pentru Bisericile tradiției luterane
(vom scrie mai multe despre acest aspect în capitolul dedicat Bisericii
evanghelice luterane) este convingerea că Dumnezeu operează mântuirea omului nu
în baza faptelor sale, ci în baza meritelor lui Isus Cristos. Acest lucru are
loc cu ajutorul harului (sola gratia)
prin credință (sola fides). Sf.
Scriptură este unica normă cu autoritate în viața Bisericii. Asemenea Bisericilor
tradiției reformate, și tradiția luterană recunoaște numai două sacramente:
botezul și cina Domnului. În fiecare cină, după teologii luterani, sunt
prezente trupul și sângele lui Isus Cristos cel înviat. Dăruindu-se pe sine
pentru noi, Cristos ne face părtași ai reconcilierii – împlinită pe cruce –
dintre Dumnezeu și oameni, dăruindu-ne, în același timp iertarea păcatelor,
viața și mântuirea.
Bisericile
tradiției luterane aparțin de Federația luterană mondială, pe care o vom trata
la întrebarea nr. 51.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial