marți, 9 iulie 2013

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/4

4. Care au fost cauzele diviziunii din
interiorul Bisericii Catolice în secolul al XVI-lea?

În secolul al XVI-lea s-a dezvoltat în sânul creștinismului occidental mișcarea Reformei, care a avut caracteristici atât evolutive cât și revoluționare. În trecut domnea între istorici opinia conform căreia Reforma fusese o reacție față de slăbiciunea Bisericii din acea perioadă. La ora actuală în schimb, orice cercetător recunoaște că viziunea unei Biserici din Evul Mediu în bătaia valurilor corupției și a superstiției, așa cum era prezentată o vreme de discipolii protestantismului, este prea simplistă. Este cunoscut că nu totdeauna papii, episcopii sau preoții și călugării trăiau după învățătura lui Cristos, dar pentru majoritatea oamenilor Evului Mediu Târziu, Biserica era încă o instituție sănătoasă și eficientă, care inspira respect și devoțiune. În toate țările creștine se construiau noi sanctuare și erau restaurate cele vechi. Pentru majoritatea credincioșilor, Biserica nu înceta să fie calea spre mântuire și viața veșnică: ei se considerau păcătoși, astfel că, cel puțin odată pe an erau ținuți să spovedească propriile păcate în sacramentul reconcilierii și să participe la Sf. Liturghie. Mai credeau ferm că în momentul consacrării, pâinea și vinul deveneau în mod real trupul și sângele lui Cristos. 
Cu toate acestea, spre sfârșitul Evului Mediu, s-au verificat câteva evenimente care, văzute în perspectiva secolelor, vesteau schimbări inevitabile. Conciliul ecumenic celebrat la Constanța a readus o relativă înțelegere în Biserică. Cu aprobarea, în anul 1451, a decretului Sacrosanta, s-a declarat că dispozițiile conciliului ecumenic aveau precedență asupra celei a papei, slăbind astfel autoritatea acestuia din urmă. Din acest motiv, papii nu au recunoscut această decizie. În același timp, participanții la conciliu au recunoscut ca fiind eretice tezele expuse de către John Wycliffe (1326-1384) și au condamnat doctrina lui Jan Hus (1371-1415), care a murit ars pe rug. 
Asupra slăbirii autorității papei, care avea nevoie în acel timp de un puternic sprijin politic și financiar din partea principilor, a influențat și creșterea prestigiului suveranilor statelor naționale și, în același timp, sensul profund al apartenenței naționale. Papa, în ciuda faptului că și-a menținut autoritatea, a acceptat diferite concesii în favoarea acestora. Cu aceasta, suveranii au început să câștige o tot mai mare influență asupra Bisericii în țările lor. 
Între timp, în Europa au început să apară reforme care solicitau reformarea Bisericii înseși. În unele dieceze, prelații reclamau realizarea unor reforme care ar fi trebuit să ridice nivelul moral al călugărilor. Unele ordine religioase ținteau spre reînnoirea regulii originare a vieții monastice. Totuși, un rol particular l-a avut o nouă mișcare religioasă, cunoscută ca devotio moderna, care avea ca scop șlefuirea devoțiunii individuale a laicilor. În interiorul acesteia, bărbați și femei au dat viață diferitor comunități, printre care amintim pe cea a Fraților vieții comune în Olanda, care țintea spre o profundă interpretare a spiritualității. Frații vieții comune încurajau și citirea Sf. Scripturi, unde credinciosul va putea găsi calea spre mântuire. Acestei comunități îi aparținea, printre alții, Toma de Kempis, autorul cărții Imitațiunea lui Cristos, carte care pentru mulți protestanți a devenit o specie de manual de devoțiune. 
Mai trebuie să amintim că, deja sfârșitul secolului al XII-lea și începutul celui de-al XIII-lea au fost martorii multor erezii. În Sudul Franței s-a răspândit erezia anbigenzilor și a catarilor. În Nordul și Sudul Italiei, și în Provența erau încă activi valdezii. Concepțiile acestora, condamnate de Biserica Catolică ca fiind eretice, erau răspândite de predicatori itineranți.  Este foarte cunoscut însă că nici un tip de mișcare de acest fel nu se poate dezvolta fără prezența unui teren social receptiv. Acest lucru înseamnă că existau și alte cauze care au influențat asupra evoluției de poziții similare și care le-au permis să găsească o largă răspândire. 
Secolul al XV-lea a reprezentat o perioadă de intensă retrezire intelectuală, care a coincis cu nașterea umanismului. Intelectualismul creștinismului medieval a găsit expresie în scolastică, al cărui exponent principal în secolul al XIII-lea a fost dominicanul Sf. Toma de Aquino († 1274). Autorul celebrei Summa Theologica a reușit, grație măiestriei argumentării dialectice, să combine filosofia lui Aristotel cu doctrina dogmatică și teologică a Bisericii. Filosofia acestuia, comun numită realism, a fost contestată de gânditorul franciscan Ioannes Duns Scotus († 1308). Acesta punea la îndoială, nu fără motive, posibilitatea de a se folosi cu adevărat eficacemente de rațiune pentru a demonstra adevărurile revelate. După el, acceptarea adevărului depindea exclusiv de credința omului. Atât realiștii, cum erau chemați elevii lui Toma, cât și nominaliștii, adică elevii lui Scotus, își aveau discipolii lor în universitățile medievale. Lui Luter și moștenitorilor doctrinei lui le era mai apropiată concepția lui Scotus, adică accentul pus pe credință ca și cale de mântuire, și recunoașterea atotputerniciei absolute a Creatorului. 
Deja în secolul al XV-lea, scolastica nu mai număra mari nume, nici mulți discipoli în rândul ei. Grație accesului mai ușor la gândirea greacă, s-a afirmat interesul față de studiul clasicilor antichității, contactul intelectual cu care a produs o mai mare aversiune pentru sterilele discuții scolastice, cât și dorința de a citi operele Părinților Bisericii și Sf. Scripturi în original. În lumina acestor lecturi, era analizată și judecată viața contemporană a Bisericii. Umanismul a furnizat, deci, instrumentele care mai târziu au fost exploatate de către reformatori. 
În această perioadă s-a bucurat de o mare stimă și notorietate intelectuală olandezul Erasm din Rotterdam (1467-1536) care, în trecut, fusese călugăr. Fusese format într-o comunitate a Fraților vieții comune din Deventer. Acesta s-a ocupat de publicarea operelor Părinților Bisericii și, mai ales, de editarea Noului Testament, pe baza izvoarelor originale. Ediția pregătită de el în anul 1516 era în realitate imperfectă, dar continua munca începută de Wycliff. O poziție particulară în cadrul operei lui era ocupată de Elogiul nebuniei (1511), în care autorul ridiculiza manifestările religioase contemporane lui. Văzând în Biserica Catolică multe aspecte negative, a rechemat creștinismul la reînnoire (restitutio). Nu s-a declarat însă pentru Reformă și a murit în sânul Bisericii Catolice în anul 1536. A fost înmormântat în catedrala din Basel. Încă și astăzi mulți îl definesc părintele spiritual al Reformei . 
O enormă importanță a avut-o invenția tiparului. Generala ei accesibilitate a permis în mare măsură triumful Reformei. Faptul că în Europa multe opuscule s-au aflat foarte repede în circulație, și că în secolul al XV-lea au apărut numeroase universități și școli, arată o capacitate de lectură și de scriere tot mai răspândită. Fără îndoială, aceasta a contribuit la receptarea tot mai ușoară a noilor idei. Și dezvoltarea orașelor și chiar activitatea primilor capitaliști, care îi invidiau pe călugări de bogăția pe care o posedau, au reprezentat impulsul pentru adeziunea la noile idei, care dădeau posibilitatea pentru îmbogățirea materială. 
Aceasta era, în linii mari, scenariul evenimentelor lumii Evului Mediu Târziu, lume în care au apărut Martin Luter, Ioan Calvin, Ulrich Zwingli și mulți alții. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial