marți, 9 iulie 2013

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/3

3. Care au fost cauzele diviziunii Bisericii în Orient?

În decursul veacurilor, între Bisericile ortodoxe, deja diferențiate și despărțite una de cealaltă, s-au dezvoltat cinci centre de tradiție liturgică. Merită să punem în evidență mai de aproape multiplele cauze ale acestor diviziuni, care demonstrează că Biserica s-a legat totdeauna foarte mult de un determinat context local și de persoanele care făceau parte din ea, mândre de propria istorie, de dorințe, cultură și convingeri particulare. Tocmai astfel s-au întâmplat lucrurile în vechiul Orient, în ale cărui regiuni s-a răspândit creștinismul. Orientul, în creearea unui nou tip de spiritualitate, s-a inspirat contemporan din valorile deja prezente în acele locuri. Această diferențiere (diviziune) nu a avut însă loc în mod intențional și planificat de sus, ci mai degrabă cazual, și a fost condiționată de diferite elemente legate de credința profesată. Acestea, în baza localizării geografice, confereau un determinat, un special aspect comunității creștine a locului. Pe lângă numeroasele elemente de mai mică importanță, istoricii Bisericii s-au oprit în special asupra a patru factori, considerați mai importanți în procesul de formare a diferitelor rituri. Iată-le în continuare:
- factorul apostolic. Comunitățile locale făceau cu plăcere referință la unul sau la mai mulți apostoli ca fiind fondatorii lor. Creștinii din Ierusalim făceau referință la apostolul Iacob, „fratele” Domnului și primul episcop-martir al cetății care a văzut predicarea, moartea și învierea Mântuitorului. 
- factorul politic. Foarte degrabă, credincioșii au început să de-a viață unor comunități mai mari, în jurul acelor centre a căror autorități obțineau dreptul de control asupra comunităților vecine, astfel ca să evite acestora izolarea. Bisericile unor provincii au început să instituie mitropolii în jurul persoanelor mitropoliților. Mai trebuie să amintim că nu toate comunitățile creștine locuiau regiunile Imperiului Roman. Pentru numeroșii creștini care abandonaseră granițele Imperiului Roman, dependența de dreptul roman la care erau supuși în schimb credincioșii rămași în interiorul granițelor autorității imperiale, era foarte slabă sau chiar inexistentă. La fel cu împărații romani, nici suveranii pe pământul cărora trăiau creștinii, care rămâneau dușmanii autorității romane, nu-și doreau ca supușii lor să se simtă dependenții unei puteri străine, dar reclamau respectarea drepturilor în vigoare pe teritoriul pe care locuiau și pe care le supuseseră. Acest lucru a avut o semnificație fundamentală pentru creștinii care se aflau în Persia sau în alte țări asiatice. 
- factorul cultural. Între granițele Imperiului Roman existau numeroase naționalități, ca de exemplu greco-elenă, egipteană, coptă, semitică sau siriană. Fiecare din acestea se folosea de o limbă diferită, de un diferit fel de gândire (filosofia), de diferite referințe iconografice, de o diferită sensibilitate spirituală și escatologică. În consecință, în interiorul unicului Imperiu, în care erau în vigoare aceleași sau foarte asemănătoare norme administrative, era prezentă o puternică diferențiere culturală. Aceasta nu era produsul eclusiv al trecutului istoric, deseori foarte bogat, ci al fricii pierderii identității și a disoluției într-o mare de națiuni diferite, în fața căruia se reacționa ostentând propria limbă, propria moștenire istorică și bogățiile spirituale, etc. Într-adevăr, multe din popoarele cucerite de către romani posedau  o mare bogăție culturală și spirituală, care le dădea lor forța de a rezista și de a se dezvolta, în ciuda pierderii suveranității. Bogata moștenire a trecutului ducea la interpretări ușor diferite ale Sf. Scripturi. Nu era vorba de interpretări greșite sau eretice, ci de o diferită distribuire a accentelor, de un alt incipit de reflecție și de alte obiective pe care creștinii puteau să le pună cu o asemenea lectură. 
- factorul credinței. Fără îndoială, acest element trebuie inclus printre cauzele importante care au condus la diversificarea Bisericilor din Orient. Controversele trinitare și cristologice din secolele IV-V au divizat comunitățile credincioșilor în Cristos. Deciziile Conciliului din Efes (431), care au condamnat doctrina lui Nestoriu, au dat început așa numitei tradiții creștine siro-orientale, care nu a acceptat deciziile conciliare. Membrii acesteia au fost numiți nestorieni, de la numele figurii centrale a acestei controverse, Nestoriu. Douăzeci de ani mai târziu, un alt grup de creștini a refuzat la rândul lui decretele Conciliului din Calcedonia (451), care stabileau unitatea persoanei lui Isus Cristos și dualitatea naturii lui. Deoarece decretele conciliare combăteau învățăturile greșite ale lui Eutihie, discipol al școlii alexandrine, aproape întreaga tradiție alexandrină, o bună parte din tradiția siro-occidentală (Antiohia) și tradiția armenă, nu au acceptat sentințele conciliare și se rupseră de comunitate. În trecut, aceste comunități erau numite Biserici „monofizite”. Totuși, această denumire nu este potrivită, pentru că nici una din ele nu neagă realitatea umanității lui Cristos, ci numai o explică într-un alt fel. De aceea, este de preferat să fie numite Biserici „ne-calcedoniene” sau „precalcedoniene”. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial