100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/2

2. De unde provine termenul de ecumenism?

Termenul „ecumenism”, „ecumenic”, rezumă o profundă și sinceră preocupare a creștinilor pentru unitatea Bisericii. Termenul în sine este o derivația grecească (oikuméne). Inițiala ei definiție geografică, care indica zonele în întregime locuite (la Herodot și Aristotel), trimitea, înainte de toate, la lumea culturii elene, în contrapoziție cu zonele locuite de către „barbari”, care nu intrau în frontierele oikuméne. Astfel, adjectivul „ecumenic” îi desemna pe cei care foloseau aceeași limbă și posedau aceleași obiceiuri sau, oricum, foarte asemănătoare. Succesiv, în timpul Imperiului Roman, termenul a început să coincidă cu structura politică și juridică a unicului Imperiu Bizantin-Roman. Acest lucru a condus la identificarea pax romana cu oikuméne; în consecință, toți cei care trăiau între granițele „lumii civilizate” aparțineau oikuméne-ului. Astfel, de exemplu, împăratul roman Nero era de obicei numit „salvator și binefăcător al lumii”. În acel timp se vorbea chiar de un „sfânt și ecumenic sinod al actorilor”. Septuaginta și Noul Testament folosesc termenul oikuméne în toate cele trei semnificații amintite mai înainte. Autorii Vechiului Testament îl folosesc de mai multe ori în semnificația ei geografică. Expresia „pe întregul pământ se răspândește vocea lor” (Ps 19, 5) este deseori citată literal sau parafrazată  în texte din Vechiul Testament (cf. Ps 9, 9; 67, 5; 96, 13; 98, 9; Is 13, 14; 23; 62, 4). Autorii Noului Testament, deci, se referă la semnificația socială și politică a oikuméne-ului. Evanghelistul Luca scrie: „în acele zile, un decret al lui Cezar Augustus a poruncit ca să se facă recensământul întregului pământ (pásan ten oikuménen)” (Lc 2, 1). Într-un alt text, din nou în Luca, găsim scena în care Satana îi arată lui Isus „toate împărățiile pământului (tas basileias tes oikouménes)” (Lc 4,5).  Succesiv, cartea Faptele Apostolilor (17, 6), descrie acest episod, întâmplat la Salonic, unde mulțimea l-a târât pe Iason și pe câțiva frați la capii cetății cu următoarea acuzație: „Iată, cei care au tulburat lumea întreagă au venit și aici (hoi ten oikuménen anastatósantes)”. 

Noul Testament confirmă și folosirea termenului în semnificația geografică inițială, atunci când acesta nu se identifica cu granițele Imperiului Roman, dar cuprindea toate regiunile locuite.  Astfel, de exemplu, Matei transmite cuvintele lui Isus care le spunea discipolilor: „Și această evanghelie a împărăției va fi predicată în toată lumea, ca mărturie pentru toate neamurile (en hóle te oikouméne)” (Mt 24, 14). Din acest text reiese în mod evident că anunțul veștii celei bune și mărturirea lui Cristos cel înviat îmbrățișează întreaga lume și toate națiunile. Cu un spirit analog, au fost formulate expresii în alți termeni, ca de exemplu: Lc 4, 5; 21, 26; Fap 11, 28; 17, 31; 19, 27; 24, 5; Rom 10, 18; Ev 1, 6; Apoc 3, 10; 12, 9; 16, 14. 

În Noul Testament se întâlnește deseori și dimensiunea religioasă și escatologică a oikuméne-ului, deoarece tocmai la uniunea omului cu Dumnezeu tinde întreaga misiune a lui Isus, care a fost trimis în lume să-l răscumpere și să-l reînnoiască. La semnificația escatologică a termenului ecumenic face referință autorul Scrisorii către Evrei (2, 5), care scrie: „Nu unor îngeri  El a supus lumea viitoare, despre care vorbim”. 

Creștinismul care se năștea a făcut propriu conceptul de oikuméne din acel timp și l-a folosit pentru a defini lumea întreagă, Imperiul Roman și regiunile locuite. Astfel, de exemplu, autorul Martiriului lui Policarp, din secolul al II-lea folosește bucuros locuțiunea „biserica catolică prezentă în oikuméne”. Totuși, în limbajul oficial al bisericii, termenul a fost introdus numai în secolul al IV-lea. Numai atunci, episcopii adunați la Conciliul din Constantinopol (381), au definit Conciliul precedent, care avusese loc la Niceea în anul 325, cu expresia de „sinod universal”, adică ecumenic. Acest lucru însemna că el reprezentase întreaga, una și universala Biserică a lui Cristos, iar deciziile lui, au fost recunoscute ca fiind valabile pentru toți membri ei. Din acel moment, adjectivul ecumenic a început să fie folosit pentru a defini doctrinele și obiceiurile Bisericii care, acceptate de toți creștinii (atât cei din partea orientală, cât și cei din partea occidentală a Imperiului), erau receptate ca fiind normative și în vigoare în întreaga Biserică. 

Există, totuși, o diferență substanțială între Biserica orientală și cea occidentală privitoare  la condițiile recunoscute ca fiind necesare pentru ca un determinat conciliu să poată fi considerat ecumenic. De exemplu, Biserica catolică crede că un conciliu are caracter ecumenic atunci când el reprezintă întreaga Biserică, iar deciziile luate sunt ratificate de către episcopul Romei. Pentru Biserica ortodoxă, ecumenic poate fi numai acel conciliu a cărei învățătură a fost acceptată, adică aprobată de către Biserică, pentru a o spune așa, întreagă, nu într-un sens absolut, ci de către majoritatea credincioșilor ei. Și din acest motiv, Biserica ortodoxă definește ecumenice numai primele șapte concilii, care au enunțat doctrina ortodoxă și au fost receptate de întreaga Biserică a timpului, atât în teritoriile orientale, cât și în cele occidentale ale Imperiului Roman. 

Din vremea împăratului Iustinian (483-565), patriarhii Constantinopolului au început să se numească patriarhi ecumenici. A mai apărut obiceiul de a numi maeștrii ecumenici pe unii scriitori creștini, a căror învățătură, acceptată universal, atât în Orient cât și în Occident, fusese formulată în numele întregii Biserici. Această definiție este aplicată, de exemplu, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigore din Nazianz sau Sf. Ioan Gură de Aur. Termenul oikuméne își pierde progresiv primul înțeles, geografic, politic sau cultural, asumând un caracter mai eclezial, și începe să facă referință la ceva mai comun și mai important pentru toți creștinii, care reglementează totalitatea credincioșilor. 

Într-un moment succesiv, termenul oikuméne va fi aplicat marilor profesiuni de credință ale Bisericii antice, așa numitelor simboluri ale credinței. Din acest moment începe să se vorbească de Crezul apostolic, de Crezul niceno-constantinopolitan, sau încă de Crezul atanazian ca de simboluri ecumenice. În precedență, adjectivul ecumenic avea o dublă semnificație: directă și indirectă. În sens strict, era aplicat conciliilor și indica caracterul lor universal, cât și importanța pan-eclezială. În sens mai amplu, în schimb, trimitea direct la Biserică și îi indica unitatea, unicitatea și universalitatea care îmbrățișa lumea întreagă. 

Ruptura unității creștine, care s-a verificat înainte de toate în secolul al XI-lea, apoi în secolul al XVI-lea, a condus și la fragmentarea oikuméne-ului Bisericii lui Isus Cristos existentă în acel moment și la pierderea semnificației acestui concept. Eforturile creștinilor de a recompune unitatea pierdută au început să fie din nou definite „ecumenice” numai în secolul al XX-lea. Arhiepiscopul luteran de Uppsala, Nathan Söderblom (1866-1931), a organizat în anul 1917 o conferință  care a fost definită „ecumenică”. În anul 1919 a propus în schimb convocarea unui conciliu ecumenic al Bisericilor. Și termenii ecumenism și ecumenic au început să apară tot mai des în declarațiile creștinilor preocupați de unitatea Bisericii. În timpul primei conferințe mondiale a creștinismului practic, care s-a ținut la Stockholm în anul 1925, acești termeni erau deja amplu folosiți în multe țări europene. În anul 1937, Conferința „Credință și Constituție” ținut la Edimburg scria: 

Termenul ecumenic se referă la expresia istoriei unității deja dată Bisericii. Gândul și acțiunea Bisericii sunt ecumenice în măsura în care caută să realizeze Una Sancta, adică comunitatea creștinilor care-l recunosc pe unicul Domn.

Biserica Catolică Romană a avut de-a lungul timpului puternice rezerve față de ecumenism. Cu toate acestea, aceste dubii au fost șterse de Conciliul al II-lea din Vatican care, formulând în Decretul Unitatis redintegratio principiile catolice ale ecumenismului, a recunoscut acestuia deplină cetățenie în interiorul Bisericii Catolice. În ciuda acestui lucru, semnificația termenului  ecumenism nu totdeauna corespunde la ceea ce îi atribuie celelalte Biserici creștine. În ambientele catolice, el este înțeles într-un sens mai limitat, pentru a defini o activitate bine determinată, care are ca obiectiv restabilirea unității vizibile. Contrar, în cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor, el este înțeles într-o perspectivă mai amplă și indică mai degrabă o comunitate provizorie deja existentă, a cărei dovadă o reprezintă unele Biserici ale tradiției protestante, în cult, în slujire, în misiune și în alte inițiative. Dar oricât această din urmă formă de ecumenism pare să îmbrățișeze aproape toate Bisericile membre ale Consiliului, cu atât mai mult unitatea în cult întâlnește mari dificultăți. 

Uneori, adjectivul ecumenic este folosit cu referință la orice inițiativă care are ca obiect unificarea și reconcilierea tuturor religiilor, și cele necreștine, și chiar a popoarelor. Totuși, pare că în acest caz trebuie să se facă referință mai degrabă la conceptul de dialog interreligios, care explică mai bine specificitatea acestui dialog, izvoarele materiale la care se referă și obiectivele pe care și le propune. Într-adevăr, este necesar să se amintească că scopul dialogului ecumenic (îl spune și termenul însuși: oikós=casa; oikuméne=regiuni locuite) este construirea unei unități vizibile între creștini, făcând referință la comuna credință în Isus Cristos, la comunele izvoare biblice și la comuna istorie pluriseculară. Creștinii cred că ei constituie deja o unitate spirituală în Cristos, care trebuie să se manifeste și să asume o formă corporală. Totuși, pare că nu este posibil să se ajungă la acest fel de unitate cu credincioșii altor religii, care fac referință pentru credința lor la alte izvoare și care își propun deseori un al scop spiritual. 

Ținând prezentă această varietate de folosire a termenului ecumenic, ne vom folosi pentru scopul nostru de semnificația lui mai restrânsă și specifică, definind prin acesta mișcarea situată în direcția reconcilierii Bisericilor creștine.