Vorbirea în limbi străine a Apostolilor, ca dar al
Cincizecimii, confirmă lucrarea Duhului Sfânt în viaţa Bisericii de pretutindeni
şi dintotdeauna, făcând posibilă propovăduirea Evangheliei până la marginile
pământului. Harisma vorbirii în limbi nu a fost un scop în sine al manifestării
Sfântului Duh, ci a reprezentat împlinirea unei nevoi misionare specifice în
istoria şi gândirea Bisericii primare.
Pogorârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii constituie
împlinirea cuvintelor Mântuitorului adresate ucenicilor Săi în seara Cinei celei
de Taină (In. 14, 16-17). Evenimentul este istorisit de Evanghelistul Luca,
clar, concis, în cartea Faptele Apostolilor. El ne spune că Apostolii erau
adunaţi "la un loc, toţi într-un cuget". Şi iată că "fără de veste s-a făcut din
cer un vuiet ca de suflare de vânt ce vine repede şi a umplut toată casa unde
şedeau. Şi limbi ca de foc li s-au arătat, împărţite, şi au şezut pe fiecare din
ei. Şi s-au umplut toţi de Duh Sfânt şi au început să grăiască în alte limbi,
precum le dădea lor Duhul a grăi" (Fap. 2, 2-4).
La ultima Cină, Hristos promite pe Duhul Apostolilor
Săi
Uluiţi de acest fenomen, care nu se arăta a fi ceva ce se
petrecea în fiecare zi, Apostolii au ieşit afară şi au început să vorbească cu
cei care, la auzul sunetului aceluia, se adunaseră în jurul casei. Toţi cei
care-i ascultau, deşi erau de foarte multe naţionalităţi, "din tot neamul de sub
cer", îi înţelegeau perfect pe Apostoli în ceea ce grăiau (Fap. 2, 5). Aşadar,
fiecare îi înţelegea în limba lui de acasă, în limba lui maternă.
Evenimentul venirii Sfântului Duh, în ziua Cincizecimii (Fap.
2, 1-4), este descris de către Evanghelistul Luca prin intermediul unei
incluziuni: "erau toţi împreună la un loc" şi "s-au umplut toţi de Duh Sfânt".
Fenomenului auditiv: "vuietul ca de suflare de vânt", i se adaugă un altul, cu
caracter vizual: "limbi ca de foc li s-au arătat, împărţite, şi s-au aşezat pe
fiecare din ei", adică peste Apostoli, şi nu peste toţi cei care erau împreună
cu ei, adunaţi la un loc, şi anume cei 120 de Ucenici (Fap. 2, 15). Promisiunea
venirii Duhului, la ultima Cină Pascală, s-a dat numai Apostolilor, nu şi
celorlalţi ucenici, aceştia nefiind prezenţi la acest eveniment, petrecut doar
cu câteva ceasuri înainte de Patima Sa. Aşadar, cuvântul "toţi" trebuie referit
numai la Apostoli, nu şi la ceilalţi Ucenici şi "fraţi" care erau împreună cu
Apostolii Domnului.
Desigur, întrebarea care se pune în acest context şi pe care
şi-au pus-o de-a lungul timpului numeroşi exegeţi este dacă Apostolii au vorbit
real limbile celor prezenţi la eveniment sau Duhul Sfânt traducea ascultătorilor
ceea ce Apostolii vorbeau într-o singură limbă?
Nu putem accepta decât un singur răspuns: Apostolii au vorbit
real limbile celor prezenţi la Ierusalim cu ocazia sărbătorii Cincizecimii şi
care au fost martorii efectului real al venirii Duhului Sfânt peste ei. Altfel,
aşa cum constată şi Sfântul Grigorie de Nazianz, "minunea ar fi fost mai degrabă
la cei ce ascultau decât la cei ce vorbeau". Or, Sfinţii Apostoli au fost cei
ce-au primit glossolalia, sau harisma vorbirii în limbi, ca dar al Sfântului
Duh.
Dar înţelegerea harismei "vorbirii în alte limbi" este
determinată, în textul mai sus amintit, de interpretarea evenimentului
Cincizecimii. Este acesta o minune auditivă, argument în acest
sens fiind faptul că fiecare dintre iudeii veniţi din diasporă "îi auzea
pe ei grăind în limba sa" (Fap. 2, 6) şi se întreba: "cum de auzim noi
fiecare limba noastră (Fap. 2, 8), sau este o minune a limbajului,
deoarece Apostolii grăiau în limba celor veniţi (Fap. 2, 6),
fiind subliniat şi conţinutul vorbirii lor: "vorbind în limbile noastre
despre măreţiile lui Dumnezeu" (Fap. 2, 11)?
Cartea Faptele Apostolilor relatează foarte clar că toţi cei
umpluţi de Duh Sfânt "au început să grăiască în alte limbi, precum le dădea lor
Duhul a grăi", înainte ca mulţimea să se adune (Fap. 2, 6). Minunea a fost la
nivelul vorbitorilor în limbi, nu la cel al ascultătorilor, scopul ei fiind de a
demonstra că Duhul Sfânt se pogorâse asupra vorbitorilor, nu asupra
ascultătorilor.
Faptul că unii dintre iudeii din Ierusalim, care i-au auzit
vorbind, i-au luat "în bătaie de joc" (Fap. 2, 13) subliniază ideea că "vorbirea
în alte limbi" indică prezenţa unei alte limbi, diferită de cea nativă a celor
ce ascultau. Iar faptul că pentru toţi cei menţionaţi în versetele 2, 8-11
(parţi, mezi, elamiţi) limba vorbită de către Apostoli nu era o limbă străină
lor accentuează cât se poate de clar opinia potrivit căreia "vorbirea în alte
limbi" era un fapt inteligibil. Dacă toţi cei prezenţi observă faptul că acei
"Galileieni" vorbeau limba în care ei (ascultătorii) s-au născut, putem astfel
concluziona că limba vorbită de Apostoli, fiind una inteligibilă, nu avea nevoie
de traducere.
Pe de altă parte, Sfântul Apostol Petru interpretează minunea
de la Cincizecime în lumina profeţiei lui Ioil, dându-i valoarea eshatologică a
judecăţii lui Dumnezeu. În lumina paralelei cu textul din Isaia 28, semnul
vorbirii în limbi trebuia să fie un semn al vestirii judecăţii lui Dumnezeu.
Dacă vorbirea în limbi, de la Cincizecime, n-ar fi fost înţeleasă de cei care o
auzeau, ea s-ar fi transformat pentru ei în mesajul judecăţii, nu în cel
al mântuirii. Aşa se face că Sfântul Apostol Petru se ridică să tâlcuiască ceea
ce s-a vorbit în alte limbi şi pentru iudeii care nu cunoşteau limbile în care
Duhul le-a dat ucenicilor să vorbească.
Cunoscători ai limbii aramaice, Apostolii erau împuterniciţi să
propovăduiască Evanghelia la "toate neamurile" (Mt. 28, 20). De aceea, Sfântul
Ioan Hrisostom se întreabă: "Şi cum anume i-au convertit Apostolii pe aceştia?
Din moment ce cunoşteau o singură limbă, cea a iudeilor, cum au putut să-l
convingă pe scit, pe ind şi pe trac? Primind desigur, prin harul Sfântului Duh,
darul de a vorbi în limba fiecăruia".
Sfântul Grigorie de Nyssa propune aceeaşi perspectivă de
înţelegere a evenimentului: "Aşadar, aceştia (Apostolii) vorbeau parţial
elamiţilor, mezilor şi celorlalte neamuri, schimbându-şi, după voie, graiurile
lor în limbile neamurilor..."
Minunea vorbirii în limbi şi logica omenească
Desigur, tot acest mod de descriere a efectului venirii Duhului
peste Apostoli, manifestat în vorbirea de limbi străine, fără să fi fost
învăţate în prealabil, sfidează orice logică omenească. Şi trebuie să
recunoaştem că aşa este. Dar este aşa numai după logica noastră pământească. Ne
mirăm, ne întrebăm, şi nici mirarea şi nici întrebarea nu ni le pot lua nimeni.
Avem dreptul să ne mirăm şi să ne întrebăm! Important este însă ce răspuns găsim
la mirarea şi întrebările noastre. Aşadar, pot avea lucrurile, în cazul nostru,
vorbirea Apostolilor în limbi neînvăţate de ei, şi o altă logică decât aceea pe
care noi o înţelegem? Desigur că da! E logica lui Dumnezeu. Şi logica lui
Dumnezeu o putem descifra doar cu ajutorul Sfintei Scripturi, pentru că ea
porneşte, aproape întotdeauna, de la alte premise decât cele înţelese de noi. Pe
acestea le acceptăm şi le recunoaştem doar pe bază de credinţă. Pescarii de
odinioară, neînvăţaţi, aproape analfabeţi, devin acum învăţaţi, autori de
metafore, de poeme, de cărţi, de Evanghelii scrise atât de frumos şi pe care le
avem păstrate în textul Noului Testament; devin predicatori, şi încă predicatori
cu logică, coerenţi, cu un sistem de gândire; fricoşii de odinioară devin acum
îndrăzneţi, eroi. Şi nu numai unul, ci toţi! N-au fost la nici o şcoală, şi
totuşi, aceşti oameni, după pogorârea Sfântului Duh, încep să scrie, şi încă
frumos, profund, filozofic. Încep să vorbească limbi pe care nu le-au învăţat,
şi toţi să-i înţeleagă. Toate acestea sunt fapte evidente, consemnate de
istorie, ajunse la noi prin martori oculari, şi care fapte sunt efectul lucrării
Duhului în lume prin Apostoli şi prin urmaşii lor.
Prin evenimentul Pogorârii Sfântului Duh peste Apostoli, la
Cincizecimea iudaică, Evanghelistul Luca subliniază ideea că harisma "vorbirii
în alte limbi", ca efect al prezenţei Duhului Sfânt, este o minune a
limbajului, manifestându-se printr-o limbă inteligibilă, alta decât cea
nativă a glossolalului, şi necunoscută lui, care nu avea nevoie de traducere
pentru auditoriu, confirmând pe de o parte lucrarea Duhului Sfânt în viaţa
Bisericii şi autentificând, pe de altă parte, misiunea viitoare a acesteia în
lume.
Autor: Prof. S. Tofană
Sursa: www.ziarullumina.ro