marți, 28 iunie 2011

SF. SCRIPTURĂ, SUFLETUL TEOLOGIEI (II)

6) „Via eminentiae”: în Tăcerea lui Dumnezeu. Este calea dialectică care rezumă și depășește celelalte două căi, pentru că recunoaște între Cuvânt și Tăcere un raport care este în același timp de continuitate și de distincție, o specie de „eminență” a Tăcerii asupra Cuvântului, pentru că este Origine și Destin, și a Cuvântului asupra Tăcerii, în calitate de Cuvânt al comunicării și a participării vieții divine oamenilor. Continuitatea dintre Generant și Generat arată reciproca imanență a Cuvântului și a Tăcerii: „Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în mine” (In 14, 11). Cuvântul sălășluiește în Tăcere: retrimite la originea și patria lui, cerând să fie continuu întrecută în direcția insondabilelor profunzimi ale lui Dumnezeu, de la care provine și de care este învăluit. De aceea, a primi Cuvântul înseamnă a asculta Tăcerea în care locuiește și de la care din veșnicie este generat. Dar și Tăcerea locuiește în Cuvânt: Cuvântul nu este singur învăluit de Tăcere, dar o și poartă în sine. Cuvântul prezintă stigmatele Tăcerii! Și din acest motiv este prezentă o ineliminabilă ascundere în revelație, ale cărei semne supreme sunt obscuritatea și tăcerea Crucii, abandonul Fiului, în care agonia și moartea Cuvântului se unesc nemaiauzitei tăceri a lui Dumnezeu: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mc 15, 34). Cristos abandonat este Cuvântul devenit/făcut tăcere, locul în care în infinita îndepărtare se revelează infinita comuniune a Cuvântului cu Tăcerea divină, facerea lui unul cu Tatăl în obediența iubirii. Paradoxal, deci, tocmai tăcerea lui Dumnezeu, experimentată în durere fără măsura abandonării, revelează comuniunea Tatălui cu Fiul, devenit tăcere în moartea din iubire față de noi. Totuși, unitatea nu elimină distincția: Tăcerea originii rămâne altceva decât Cuvântul rostit în veșnicie și trimis în istorie; Cuvântul nu este Tăcerea. Distincția stă tocmai în relaționarea lor: fără proveniența lui veșnică, Cuvântul s-ar reduce la un eveniment al timpului și nu ar mai fi eveniment al Veșnicului; fără venirea în Cuvânt, Tăcerea ar rămâne mută și inaccesibilă. Cuvântul se află, deci, între două Tăceri, cea a Originii și cea a Destinației, Tatăl și Duhul Sfânt, numiți și „altissima Silentia Dei”. Revelația este adventul Cuvântului, care purcede din Tăcere și conține în sine Tăcerea, lui dezvăluindu-i prezența care trimite la absență, și absență care indică profunzimea și densitatea veșnică a prezenței. Obediența credinței față de Cuvânt se deschide astfel pe căile inepuizabile ale divinei Tăceri, spre care conduce numai Cel care de la Tăcere purcede, „calea, adevărul și viața” (In 14, 6 [10]). Teologia, ca teorie critică a Cuvântului revelat deschide astfel rațiunea umană de care se folosește față de Misterul divin care o învăluie: departe de a se exclude reciproc sau de a se confunda, credința și rațiunea arată complementaritatea lor dialectică tocmai în exercițiul cunoașterii credinței, obedientă față de revelația divină. Legată de Cuvânt, obedient ei, în ascultarea divinei Tăceri, teologia nu este alternativă interogării din partea rațiunii, dar – stimulată de ea – o deschide spre căile abisale ale Misterului, tăcută și reculeasă, în fața căreia stă – deschisă și interogativă - „stupoarea rațiunii” (F. Schelling).
7) Ecclesia creatura Verbi: Cuvântul în Biserică. Ascultarea Cuvântului și a Tăcerii lui Dumnezeu, spre care deschide dialectica revelației și primirea credinței, nu se împlinește în solitudinea eului, ci în comuniunea noi-ului, în unitatea Bisericii suscitată de Cuvânt și continuu însuflețită de Duhul Sfânt: Biserica este casa Cuvântului, comunitatea transmiterii și interpretării acestuia, promovat și garantat de conducerea păstorilor, cărora Dumnezeu a voit să le încredințeze poporul său. De aceea citirea fidelă a Sf. Scripturi, nu este opera unor navigatori solitari, dar trebuie trăită în barca lui Petru: însoțită de Biserica Mamă, nici un botezat nu trebuie să se simtă indiferent față de Cuvântul lui Dumnezeu; a-l asculta, a-l vesti, a se lăsa iluminat pentru a ilumina și pe alții, este sarcina care îi privește pe toți, fiecare după darul primit și responsabilitatea ce i-a fost încredințată. Cu toții în Biserică sunt chemați să fie Biserică generată de Cuvânt - „Ecclesia creatura Verbi” - și Biserică care anunță Cuvântul - „Ecclesia ancilla Verbi”! Cel care va actualiza prezența salvifică a Domnului Isus, garantând prin ministerul apostolic al predicării și al mărturiei întregului popor al lui Dumnezeu transmiterea fidelă și exegeza Cuvântului, va fi Duhul Sfânt, memoria puternică a Domnului, care abilitează discipolii să fie martori: „Când va veni Duhul adevărului, el vă va conduce la tot adevărul, pentru că nu va vorbi de la sine, dar va spune tot ceea ce va fi auzit și vă va vesti lucrurile viitoare” (In 16, 13). Această actualizare permanentă a lui Cristos Isus în mijlocul poporului său, dusă la îndeplinire de Duhul Sfânt mai ales prin minister și primirea Cuvântului lui Dumnezeu, este ceea ce în sens teologic se definește ca și „Tradiție”: ea nu este o simplă transmitere materială a ceea ce a fost dăruit la început Apostolilor, cât mai ales prezența activă a principiului originar – Domnul Isus, cel care l-a trimis pe Duhul Sfânt – întregii istorii a comunității adunate de El. Tradiția este comuniunea Duhului Sfânt în dimensiunea lui temporală, continuitatea de El stabilită între experiența credinței apostolice, trăită în originara comunitate a discipolilor, și experiența actuală a lui Cristos proclamat în Biserică: s-ar putea spune că Tradiția este „istoria” Duhului Sfânt în istoria Bisericii Sale. În acest sens, Biserica nu există și nu va exista niciodată fără Cuvântul lui Dumnezeu, dar, la rândul lui, Cuvântul nu va ajunge la noi niciodată cu adevărat fără Biserică: „Scriptura sola, numquam sola” (Paul Althaus) – Scriptura în suveranitatea ei de Cuvânt originar și normativ nu va trăi niciodată singură, ci în Biserică și pentru Biserică. Iar Biserica – creatura Cuvântului – va trăi la rândul ei din acesta și în slujba lui. Tocmai datorită acestui motiv, textul din Dei Verbum, nr. 24, după ce a afirmat că „sacra teologie se bazează ca pe un fundament peren pe Cuvântul lui Dumnezeu scris, inseparabil de sacra Tradiție”, adaugă: „Și ministrul Cuvântului, adică predicarea pastorală, cateheza și orice fel de instruire creștină, între care omilia liturgică trebuie să aibă un loc privilegiat, găsește în acest însuși Cuvânt al Scripturii o sănătoasă hrană și o sfântă vigoare”. Să înțelegem cum poate avea loc acest lucru.

8) „Contemplata aliis tradere”: ascultarea care rodește. Termenul ultim al primirii Cuvântului revelat nu este – așa cum s-a văzut – Cuvântul însuși, ci, prin el, Persoana Tatălui; Dumnezeul ascuns în tăcere, devenit accesibil prin întruparea Fiului. Din acest motiv, primirea Cuvântului este dinamism, care trebuie să continue să se transcende: dacă este ascultare a Tăcerii, din care Cuvântul purcede, în care se odihnește și spre care trimite, insondabila profunzime a acestei divine Tăceri motivează inepuizabila căutare care, prin Cuvânt tinde să treacă dincolo de Cuvânt. Tocmai pe această cale Duhul Sfânt conduce credincioșii spre tot adevărul (cf. In 16, 13), actualizând memoria lui Cristos și învățând orice lucru: „Mângâietorul, Duhul Sfânt pe care Tatăl îl va trimite în numele meu, El vă va învăța orice lucru și ceea ce eu v-am spus” (In 14, 26). Primirea Cuvântului, ca și ascultare a divinei Tăceri în el ascuns, are ca prim rod ieșirea din sine spre profunzimea lui Dumnezeu, experiența contemplativă a misterului divin. Este ca și cum iubirea „extatică” a lui Dumnezeu, pentru care El iese din tăcere și se comunică în Cuvânt, suscită o iubire de răspuns, la fel de „extatică”, având nevoie să iasă din mica proprie lume, pentru a se arunca în căile fără sfârșit ale Tăcerii, spre care conduce evenimentul revelației. Cu alte cuvinte, a asculta Tăcerea înseamnă a rămâne în sanctuarul adorației, lăsându-ne iubiți de Dumnezeul tăcut și atrași de El spre neînlocuibila și necesara mijlocire a Cuvântului: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (In 14, 6b). „Nimeni nu poate veni la mine dacă nu-l atrage Tatăl care m-a trimis” (In 6, 44). Comunicarea Cuvântului vieții, conținut în „sfintele pagini”, are loc, deci, sub acțiunea Duhului Sfânt și în dinamismul darului său: ea ascultă de regula „contemplata aliis tradere”, de acțiunea ca rod al contemplației iubitoare a auto-comunicării divine. Se înțelege aici profunda corespondență dintre metoda practicii „lectio divina”, așa cum este atestat în tradiția spirituală, și structura dialectico-trinitară a auto-comunicării divine: dacă „lectio divina” caută sensul literal, și, deci, cuvintele în care revelația se transmite, „meditatio” pleacă de la cuvinte la Cuvântul pe care Dumnezeu îl adresează alor săi, în vreme ce „oratio” pleacă de la Cuvântul Fiului la divina Tăcere a tatălui, în acțiunea neîncetată a Duhului care strigă: „Abba”, invocație a Fiului îndreptată spre Tăcerea Tatălui, până la a se „ascunde” cu El în Dumnezeu (cf. Col 3, 3). În sfârșit, „contemplatio”, este actul cu ajutorul căruia rugătorul se lasă restituit de la Dumnezeul cel viu la alegerile și gesturile istoriei în care este chemat să-și realizeze propria vocație și misiune. Astfel, Cuvântul hrănește credința, teologia și viața credincioșilor, și îi revigorează în comuniunea Bisericii Mame.

9) Cuvântul face liberi: rolul „deciziei”. Libera „auto-destinare” a lui Dumnezeu pentru om în darul revelației nu forțează însă niciodată primirea din partea creaturii: semnul de credibilitate nu este niciodată constrângere față de credință. Cuvântul lui Dumnezeu, deci, este cu adevărat primit numai atunci când deschiderea „implicită” a creaturii față de Mister devine „explicită” încredințare Veșnicului: tocmai aici se observă un aspect decisiv pentru eficacitatea predicării și a ascultării, decizia libertății care trece de la asentiment, fără de care nu va putea să se împlinească întâlnirea dintre exodul uman și adventul lui Dumnezeu. dacă inițiativa divină nu corespunde unei conștiente și responsabile „auto-destinări” a omului pentru Dumnezeul care se revelează, gratuita „auto-destinare” a lui Dumnezeu pentru omul căruia i se revelează rămâne lumină neprimită de întuneric, cuvânt căruia îi corespunde tăcerea indiferenței sau a refuzului și se face piatră se poticnire, cep dur de condamnare. Ascultarea conduce pe pragul Misterului, dar numai cu curajul libertății ne încredințăm acestuia, pentru a-i experimenta minunățiile. Tocmai aici, în acceptarea Cuvântului se inserează „harul lui Dumnezeu care previne și susține și ajutoarele interioare ale Duhului Sfânt, care să miște inima și să o îndrepte spre Dumnezeu, să deschidă ochii minții și să de-a tuturor dulceața în a consimți și în a crede adevărului” (Dei Verbum, nr. 5). Se realizează astfel o convergență de motive externe și de ajutoare interioare, care fac Cuvântul revelației accesibil primirii libertății umane, fără a-i elimina riscul și îndrăzneala, pentru ca să nu lipsească gratuitatea răspunsului. „Dăruirea” lui Dumnezeu în Cuvântul său reclamă, în sfârșit, ca să-i corespundă într-o formă chiar dacă numai analogică și în totalitate asimetrică, și totuși plină și adevărată „dăruire” a inimii omului Veșnicului. Cu ajutorul Cuvântului intrat în istorie creatura umană se deschide față de Mister, spre care îl împinge originara „destinație” a ființelor, și îi experimentează inepuizabila profunzime și frumusețe. A primi Cuvântul înseamnă a-l repeta în sine, lăsându-se condus de către auto-dăruirea lui Dumnezeu dăruirii de sine, care este „a rosti” și „a face” Cuvântul Domnului: „Fiți din aceia care pun în practică cuvântul și nu numai ascultători, înșelându-vă pe voi înșivă. Deoarece, dacă unul numai ascultă și nu pune în practică cuvântul, se aseamănă cu un om care-și privește chipul în oglindă: imediat după ce s-a privit, pleacă, și imediat uită cum era” (Iac 1, 22.24). „Decizia” pentru Dumnezeul care vine este moment decisiv pentru ca ministerul Cuvântului să aducă rod în viața personală și în relațiile cu alții. Rodul ascultării este practica vieții, trăirea credinței și caritatea: ascultătorul Cuvântului care nu-l primește în sincera dăruire de sine, rămâne prizonier al propriei lumi, închid în exodul în care se oglindește, nu este deschis la noutatea adventului, care numai el împlinește miracolul noului început al vieții și al lumii. „În schimb, cel care își fixează privirea asupra legii perfecte, adică legea libertății, și îi rămâne credincios, nu ca un ascultător uituc, ci ca unul care îl pune în practică, acesta va găsi fericire în a-l pune în practică” (Iac 1, 25). Acceptarea operantă a Cuvântului transformă omul în profunzime, îl eliberează în puterea adevărului, îl face discipol al Domnului: „Dacă rămâneți credincioși cuvântului meu, veți fi cu adevărat discipolii mei, veți cunoaște adevărul și adevărul că va face liberi” (In 8, 31ss.). Reflecția critică asupra Cuvântului, care este teologia, nu realizează sarcina ei, dacă nu se deschide spre acțiunea vieții noi în caritate: numai primind Cuvântul în adevărul dăruirii de sine lui Dumnezeu și oamenilor, discipolul se lasă „rostit” de Tatăl în Fiul ca și cuvânt viu al carității divine îndreptat spre umila realitate a situațiilor istoriei.

10) Cunoașterea credinței ca și „cognitio vespertina”. Primirea Cuvântului pregătește și anticipă astfel în timpul penultim ultimul timp, atunci când cuvintele vor dispărea, primite în unicul Cuvânt, îmbrățișat de Tăcerea Patriei lui, unde va răsuna în sfârșit, cântecul cel nou al celor răscumpărați de sângele Mielului: cunoașterea credinței, alimentată de o autentică teologie a Scripturii este și rămâne „cognitio vespertina”, cunoaștere în penumbra serii și în provizoritatea timpului care se scurge. „Cognitio vespertina” va aparține unui alt timp și unei alte patrii, cea care nu va trece niciodată. Spre ea tinde ca zălog și anticipare teologia hrănită de Cuvântul venit în cuvinte. Acest lucru este foarte bine exprimat de un mare martor al secolului al XIX-lea, care nu puțin a inspirat Conciliul al II-lea din Vatican, Karl Rahner: „Atunci Tu vei fi ultimul cuvânt, unica care rămâne și nu se uită niciodată. Atunci, când în moarte totul va tăcea și eu voi fi sfârșit să învăț și să sufăr, va începe marea tăcere, în interiorul căreia vei răsuna numai Tu, Cuvânt al veșniciei în veșnicie. Atunci vor tăcea toate cuvintele umane, ființă și știință, cunoașterea și experimentarea vor deveni un singur lucru. Voi cunoaște așa cum sunt cunoscut, voi intui ceea ce Tu îmi vei fi spus dintotdeauna: pe Tine însuți. Nici un cuvânt omenesc și nici un concept va sta între mine și Tine. Tu însuși vei fi unicul cuvânt de jubilare a bucuriei și a vieții, care umple toate ungherele sufletului” . Reflecția, hrănită din ascultarea Cuvântului și a Tăcerii lui Dumnezeu are ca ultim rod tensiunea proprie a speranței, acea anticipare a „escaton-ului” în inima și în viața oamenilor, care face credinciosul martor al sensului vieții și al timpului. Cuvântul credinței obediente față de Cuvântul revelației este în acest sens profeție și condiția teologului – hrănită din ascultarea revelației - și încă cea a martorului viitorului lui Dumnezeu, văzut ca orizont ultim de așteptare pentru viața și istoria oamenilor. Chiar așa, cum ne face să înțelegem un altul, extraordinarul maestru al credinței gândite, Sf. Augustin, teologia Cuvântului lui Dumnezeu este în același timp școală de umilință și exercițiu de speranță, călătorie conștientă și liberă de la cuvinte spre Cuvânt, și prin acesta și cu acesta spre ultima Tăcere a lui Dumnezeu: „Atunci când vom ajunge în prezența Ta, vor înceta aceste multe cuvinte pe care le spunem fără a ajunge la Tine; Tu vei rămâne, singur, totul în toți, și fără sfârșit vom rosti un singur cuvânt, lăudându-Te într-un unic elan, deveniți și noi un singur lucru cu Tine” . Teologia fondată pe Sfânta Scriptură se îndreaptă spre ultimul ei orizont și spre patria promisă de Dumnezeu, atunci când „logosul” uman, construit în obediență față de „Logosul” divin rostit în istorie, se va traduce pentru totdeauna în acel „hymnos” al laudei și al bucuriei adresate fără sfârșit către Mielul jertfit și înviat pentru noi.

Bibliografie

1) Totul în Le origini della teologia dialettica, a cura di J. Moltmann, Queriniana, Brescia 1976, 375-402.
2) K. Barth, Fides quaerens intellectum. La prova dell’esistenza di Dio secondo Anselmo nel contesto del suo programma teologico, Morcelliana, Brescia 2001, 73s: prima ediție germană este din anul 1931.
3) “Sacra Theologia in verbo Dei scripto, una cum Sacra Traditione, tamquam in perenni fundamento innititur, in eoque ipsa firmissime roboratur semperque iuvenescit, omnem veritatem in mysterio Christi conditam sub lumine fidei perscrutando. Sacrae autem Scripturae verbum Dei continent et, quia inspiratae, vere verbum Dei sunt; ideoque Sacrae Paginae studium sit veluti anima Sacrae Theologiae”. În notă se citează la acest punct Leone XIII (Enciclica Providentissimus Deus, 18 Noiembrie 1893: EB 114), și Benedict XV (Enciclica Spiritus Paraclitus, 15 Settembre 1920: EB 483). Numărul se încheie cu următoarele afirmații: “Eodem autem Scripturae verbo etiam ministerium verbi, pastoralis nempe praedicatio, catechesis omnisque instructio christiana, in qua homilia liturgica eximium locum habeat oportet, salubriter nutritur sancteque virescit” - “Și ministerul cuvântului, adică predicarea pastorală, cateheza și orice fel de instruire creștină, în care omilia liturgică trebuie să aibă un rol privilegiat, găsește în însuși acest cuvânt al Scripturii o hrană sănătoasă și o sfântă vigoare.”
4) “Non ille digne Theologus dicitur, qui invisibilia Dei per ea, quae facta sunt, intellecta conspicit, sed qui visibilia et posteriora Dei per passiones et crucem conspecta intelligit”: in D. Martin Luthers Werke (Weimarer Ausgabe) 1, 354, 17s.
5) Cf. J. Ratzinger, Dogmatische Konstitution über die göttliche Offenbarung. Kommentar zum II Kapitel, in Lexicon für Theologie und Kirche, Herder, Freiburg - Basel - Wien 1986 (1a ed. 1967), Band 13, 515-528.
6) „În predarea teologiei dogmatice, mai întâi să fie propuse temele biblice; apoi să se prezinte studenților contribuția Părinților Bisericii Orientale și Occidentale în fidela transmitere și cristalizare a fiecărui adevăr revelat, cât și ulterioara istorie a dogmei, considerând și raporturile acesteia cu istoria generală a Bisericii. Încă, pentru a ilustra integral cât mai posibil misterele mântuirii, studenții să învețe să le aprofundeze și pentru a vedea legătura dintre ele cu ajutorul speculației, avându-l pe Sf. Toma ca maestru; să le fie învățat lor să le recunoască prezente și operante totdeauna în acțiunile liturgice și în întreaga viață a Bisericii; iar ei să învețe să caute soluția problemelor umane în lumina revelației, și să aplice adevărul veșnic schimbătoarelor condiții ale acestei lumi și să le comunice în mod potrivit oamenilor din zilele lor”. Conciliul al II-lea din Vatican, Decret asupra formării sacerdotale Optatam Totius, nr. 16.
7) Cf. Ignazio di Antiochia, Ad Magnesios 8,2: F.X. Funk, Patres Apostolici, 2 voll., Tübingen 19012, 1,236. Ediția primită de Migne în PG 5,669s pune înainte negație la expresia „purcedând de la Tăcere (Sighé)”, aplicată Cuvântului, Fiul Isus Cristos. Așa cum observă Funk, această adăugare – prezentă numai în unele codice – este falsă, introdusă cu evidentă intenție antignostică, dat fiind uzul gnosticismului a vorbi de divina “Sighé”.
8) Cf. De divinis nominibus, VII/3: PG 3,869 872, con la parafrasi di Pachimere, che apre il passaggio alla dottrina scolastica dell’analogia: PG 3,885 888.
9) Cf. Grigore de Nissa, Viața lui Moise, II, 163: Mosè – după părerea lui Grigore – este cel care a cunoscut pe muntele sfânt „întunericul luminos” al experienței mistice a divinului (II, 163), pentru că a fost „arzătorul îndrăgostit de frumusețe” (II, 231), care nu a încetat niciodată să avanseze spre vederea lui Dumnezeu, depășind orice sosire obținută prin negație și setea unei ulterioare profunzimi: „a-l vedea pe Dumnezeu înseamnă a nu ne sătura niciodată să-l dorim… nici progresul dorinței binelui nu este împiedicat de vreo frumusețe” (II, 239). Tocmai în această creștere continuă, Moise a devenit „model de frumusețe”, care ne învață să mărturisim așa cum el a făcut „urma frumuseții care ne-a fost arătată” (II, 319).
10) K. Rahner, Tu sei il silenzio, Queriniana, Brescia 19886, 34s.
11) De Trinitate, 15, 28, 51.

SF. SCRIPTURĂ, SUFLETUL TEOLOGIEI (I)

de Mons. Bruno Forte, Arhiepiscop de Chieti-Vasto
                                             * * *
Raportul dintre teologie și Sf. Scriptură este atât de decisiv pentru gândirea credinței încât, nu din întâmplare, teologia secolului al XIX-lea a cunoscut imediat o pasională polemică privitor la aceasta: protagoniștii au fost tânărul Karl Barth – care de puțină vreme publicase a doua ediție, radical inovativă, a comentariului său la Scrisoarea către Romani (1922) - și maestrul lui berlinez, ultimul mare corifeu al teologiei liberale, Adolf von Harnack. Acesta adresase public Zece întrebări acelor teologi care disprețuiau teologia științifică, adresându-se, de fapt, vechiului elev. Barth replicase prin Cincisprezece răspunsuri către profesorul von Harnack, care, la rândul lui, i-a răspuns printr-o scrisoare deschisă, căreia i-a urmat o ulterioară replică a lui Barth și o intervenție concluzivă a lui Harnack . Maestrul berlinez le reproșa „detractorilor teologiei științifice dintre teologi” că ar fi abdicat metodei istorico-critice, singura capabilă să evite riscul de a confunda „un Cristos imaginar cu cel real”, cât și de a procura teologiei demnitate și respect între științe. era convingerea Profesorului din Berlin că cel care transformă „catedra teologică pupitru”, compromite și continuitatea dintre uman, în gradele lui cele mai elevate și divin, deschizând calea barbariilor și ateismului. O teologie dependentă de Sf. Scriptură ar fi chiar edificatoare, dar desigur puțin științifică și total incapabilă să vorbească inteligențelor libere și adulte.

În răspunsurile sale – nu lipsite de vehemența neofitului – Barth ridică degetul împotriva acelei lumi teologice „căreia i-a devenit străin și nemaiauzit conceptul de obiect normativ, în fața unicei normative a metodei”. Acolo unde se recunoaște corect primatul Obiectului pur, al Cuvântului divin în cuvintele cu care se comunică oamenilor, acolo orice subiectivism este pus pe fugă, iar teologia se întâlnește la un nivel mai înalt și fecund cu predicarea, pentru că ambele se recunosc în slujba revelației lui Dumnezeu. Arbitru și subiectivitate se insinuează, contrar, acolo unde primatul este acordat cuvintelor oamenilor mai degrabă decât auto-comunicării divine. Orice continuitate dintre dincoace și dincolo trebuie să fie refuzată: între cele două lumi va exista totdeauna „o relație dialectică, care trimite la o identitate ce nu poate fi împlinită, și de aceea, nici afirmată”. Contingența rămâne numai o palidă trimitere la etern: o teologie care nu ar depinde de Dumnezeu nu ar mai fi teologie. Și deoarece Dumnezeul cel viu stă și rămâne dincolo de orice captură umană, adevărata teologie va fi totdeauna luminoasă ca întunericul, obscuritate iluminată numai de lumina credinței, generată de Cuvântul Revelației.

Abisul dintre cei doi teologi este cel dintre două epoci: veacul al XVIII-lea liberal și burghez, deja pe calea apusului, și efervescenta „teologie dialectică” a secolului al XIX-lea, pe care Barth o inaugurează, punându-se în ascultarea Apostolului Paul din Scrisoarea către Romani. În comparație cu apelul final al lui Harnack față de interlocutorul său pentru ca să admită că „în vreme ce-și sună propriul instrument, Dumnezeu mai are și alte instrumente”, poziția tânărului teolog rămâne tranșantă: „totul este teribil de relativ”, numai Dumnezeu merită ascultare și obediență. Câțiva ani mai târziu, Barth va reitera aceeași teză în importanta cercetare asupra lui Anselm din Aosta, interpretat ca fiind martorul absolutului primat al lui Dumnezeu asupra inteligenței care caută: „O știință a credinței care ar nega sau ar pune la îndoială credința… ar înceta nu numai ipso facto să fie credincioasă, dar și de a fi științifică. Negațiile lui, încă de la început nu ar fi mai bune decât o dispută între lilieci sau bufnițe cu acvile asupra realității razelor soarelui din miezul zilei” . În sfârșit, teologia, stă sau cade cu ascultarea obedientă a Cuvântului lui Dumnezeu, și, deci, chestiunea raportului ei cu Sf. Scriptură este ca atare decisivă.

Se va ocupa de aceste lucru, în întreaga ei relevanță, Conciliul al II-lea din Vatican: receptând rezultatele așa numitului „ressourcement” biblic, patristic și liturgic ale deceniilor care îl precedaseră, Conciliul produce ca rod matur Constituția dogmatică asupra divinei revelații Dei Verbum. Aici, la numărul 24 – în cadrul capitolului final, dedicat Sfintei Scripturi în viața Bisericii – se afirmă: „Sacra teologie se bazează ca pe un fundament peren asupra Cuvântului lui Dumnezeu scris, inseparabil de Sfânta Tradiție; în el, în mod viguros se consolidează și reîntinerește totdeauna, scrutând în lumina credinței orice adevăr conținut în misterul lui Cristos. Sfintele Scripturi conțin Cuvântul lui Dumnezeu și, pentru că sunt inspirate, sunt cu adevărat Cuvânt al lui Dumnezeu; să fie, deci, studiul sacrelor pagini ca sufletul sfintei teologii” . Importanța acestui text se percepe imediat dacă ne gândim la polemica începută odată cu Reforma împotriva aridității teologiei în școli, care reducea uzul teologiei la așa numitele “dicta probantia”, aservite primatului argumentării conceptuale. Astfel, tânărul Luther, în tezele 19 și 20 din Disputatio de la Heidelberg (1518), nu ezitase să contrapună pe adevăratul teolog, care depinde în totalitate de revelația conținută în Scriptură, falsului teolog, care speculează numai în termeni umani: „Nu se poate numi cu adevărat teolog cel care scrutează profunzimile invizibile ale lui Dumnezeu, crezând să le cunoască cu ajutorul a ceea ce a fost creat, dar numai cel care despre Dumnezeu cunoaște ceea ce s-a făcut vizibil și s-a adresat nouă ca din spate prin patima și moartea lui” .

În textul citat din Dei Verbum, Conciliul al II-lea din Vatican afirmă cu claritate absolută primatul Cuvântului revelat asupra oricărei cunoașteri a credinței: așa cum observa deja Joseph Ratzinger într-un celebru comentariu la textul conciliar , dacă folosirea metaforei „fundamentului” arată solida continuitate că referința normativă la Scriptură dă gândirii credinței, caracterul static al acestei imagini este îmbogățit și dinamizat de două verbe: „roboratur” (se consolidează) și „iuvenescit” (întinerește), care arată cum teologia nu este un edificiu construit odată pentru totdeauna, dar reclamă continuu un angajament de aprofundare și de creștere pe baza fundamentului scripturistic. A treia imagine folosită de Conciliu, apoi, este cel al studiului Scripturilor ca „anima Sacrae Theologiae”, pe care Decretul Optatam Totius al aceluiași Conciliul o va clarifica la nr. 16 [6], obținând din premisele puse consecințele decisive ale metodei teologice, unde nu se pleacă de la prezent pentru a justifica mai mult sau mai puțin forțat teze actuale făcând recurs la trecutul izvorâtor, dar – exact contrar – se pleacă de la Biblie, citită în contextul ei, pentru a ne lăsa provocați de noi chestiuni și să ne lăsăm iluminați de parcursurile apropiate pentru a răspunde, numai astfel obținând adevărata bogăție a Tradiției ecleziale și a dezvoltării dogmei. Așa cum se vede, textul din Dei Verbum, 24, evocă o complexitate de reflecții mult mai ample decât ce pe care densa scurtime a expresiilor folosite ar putea să ne facă să gândim. Este această bogăție pe care aș vrea să o explorez, evocând importanța ei în unele puncte esențiale. Voi aduna totul în zece teze, cu caracter evocativ și având nevoie de aprofundare .

1) „In principio erat Verbum” (In 1, 1): primatul Cuvântului lui Dumnezeu. Condiția necesară a cunoașterii credinței este Cuvântul lui Dumnezeu, răsunat în istorie. Credința se naște din ascultare (cf. Rom 10, 17), împrumutat auto-comunicării divine, împlinită în evenimente și cuvinte. Deus dixit – Dumnezeu a vorbit: se află aici începutul oricărui posibil asentiment de credință, cât și al oricărei cunoașteri reflectate de experiența de credință, și, deci, „fundamentul”oricărei teologii, ca inteligență a conținutului ei noetic, teorie critică a practicii creștine și ecleziale. Obediența credinței față de revelație nu este o posesie facilă, ci ascultare profundă (oboedentia de la ob audio=yp-akoé), acceptare a ceea ce stă sub și dincolo (ob, ypó) de cuvintele auto-comunicării divine. Se ascultă cu adevărat de Cuvântul lui Dumnezeu numai atunci când se ascultă „trecând dincolo de”, ascultând, adică, ceea ce stă dincolo de el și de unde el provine. În Biserica de la începuturi, acest dincolo de el al Cuvântului a fost desemnat deseori prin numele Tăcerii : recurgând la această terminologie, s-ar putea afirma că adevărata primire a Cuvântului este ascultarea Tăcerii care o întrece și de care el este originat. A crede înseamnă a ne da acordul Cuvântului ieșit din Tăcerea divină! Fiul trimite la Tatăl, Cuvântul la Tăcere, cel Revelat în secret la Secretul în revelație. Dacă, deci, „sacra teologie” se bazează ca pe un fundament peren pe Cuvântul scris al lui Dumnezeu (Dei Verbum nr. 24), a atinge la acest izvor este sarcină primară și originară a cunoașterii credinței, care va trebui să-i scruteze abisala profunzime, rămânând nu mai puțin „legată” de Cuvântul lui Dumnezeu, și în același timp deschisă față de Tăcerea de la care provine și se răspândește. Astfel făcând, teologia „în mod viguros se consolidează și întinerește totdeauna”, scrutând „orice adevăr conținut în misterul lui Cristos” (Ibidem). A asculta de Cuvânt înseamnă pentru cunoașterea credinței o totdeauna nouă intrare prin el în abisurile divinei Tăceri. Acest itinerar în Tăcere, scrutat grație Cuvântului și în obediență față de el, caracterizează acel „cognitio fidei”, atât în aspectul ei teologic, cât și în cel mistic. La originea gândirii credinței se află totdeauna Cuvântul, pe care Dumnezeu l-a adresat oamenilor ca unor prieteni! Și astfel, “in principio erat Verbum”!

2) Dialectica revelației: în ascultarea Cuvântului și a Tăcerii lui Dumnezeu. Dubla semnificație a cuvântului „revelatio” reiese aici în întreaga ei densitate: în a îndepărta vălul (re-velare, unde re vrea să spună a aboli) este prezentă o densificare a aceluiași văl (re-velare, unde re înseamnă repetarea actului); în a se revela o prezentare și o ascundere. Ascultarea credincioasă ajunge pe cel Revelat, pentru a merge grație lui și prin el spre cel Ascuns: ypakoé, obediența credinței, tinde spre ceea ce stă dincolo de Cuvânt (ypó=sub, dincolo, în spate); oboedentia este ascultare îndreptată dincolo de verset (ob=spre, indicativ de loc, cât și de scop, de finalitatea ultimă). Cuvântul este mijlocirea, Tăcerea este profunzimea ascunsă dincolo de el, ținta ultimă a obedienței credinței prestată Cuvântului. Fără Cuvânt nu ar exista acces la Tăcere; fără Tăcere, Cuvântul nu ar trimite la o altă lume și la o altă patrie, și totul s-ar rezolva în descoperirea deplin împlinită. Numai pentru că trimite la veșnica Tăcere, Cuvântul reclamă obediența credinței; numai comunicându-se în Cuvânt, cel nespus devine accesibil și provoacă răspunsul intenționalității încrezătoare, ca deschiderea inimii spre insondabilele profunzimi ale lui Dumnezeu. În acest sens se înțelege cum cuvintele scrise ale revelației lui Dumnezeu pot să conțină Cuvântul veșnic adresat oamenilor pentru mântuirea oricui crede: „Sfintele Scripturi conțin cuvântul lui Dumnezeu și, pentru că sunt inspirate, sunt cu adevărat cuvânt al lui Dumnezeu” (Dei Verbum, nr. 24). Inspirația este proveniența veșnicei Tăceri, spusă în cuvintele revelației. Tocmai astfel, aceste cuvinte sunt „norma normans” al oricărei cunoașteri a credinței, care va fi totdeauna „norma normata” a Cuvântului venit din divina Tăcere să locuiască cuvintele revelației: se înțelege atunci exortația Conciliului al II-lea din Vatican, pentru care „studiul sfintelor pagini” trebuie să fie ca „sufletul sacrei teologii” (Dei Verbum, nr. 24), chemată să parcurgă neîncetat dialectica Cuvântului și a Tăcerii, proprie auto-comunicării Dumnezeului celui viu, ascultând atât de conținut, cât și de forma revelației.

3) Cele trei căi ale cunoașterii teologice „sub Verbo Dei”. Raportul dintre Cuvântul revelației și acel dincolo de el, originea și destinul lui este decisiv pentru inteligența credinței, care este teologia: cum poate fi conceput? Forma în care poate fi gândit trebuie să țină cont de continuitatea și în același timp de diferența dintre cei doi termeni de corelat, Cuvântul și Tăcerea: acolo unde nu s-ar afirma continuitatea, Tăcerea ar rămâne inaccesibilă iar Cuvântul gol; acolo unde nu s-ar ține cont de diferență, Tăcerea s-ar rezolva în Cuvânt. Este necesar, deci, ca modalitatea de a gândi raportul să nege și să afirme în același timp, și în același timp să nege și să afirme negația și afirmația la cel mai înalt nivel. Este tripla cale a gândirii credinței în ascultarea revelației, devenită clasică începând cu Pseudo-Dionis Areopagitul: via negationis, via affirmationis, via eminentiae . Dacă prima cale prin negare vrea să afirme diferența, a doua afirmație înțelege să evidențieze continuitatea: a treia cale reprezintă o depășire a primelor două, pentru că unește poli într-o indisolubilă continuitate și într-o ireductibilă distincție a raportului de cauzalitate și de proporție. Teologia, ca și exercițiu conștient al triplei căi care pleacă de la Cuvânt spre abisala Tăcere a ulteriorității și provenienței lui, spune tăcând și tace afirmând; tocmai pentru că Dumnezeu s-a revelat ascunzându-se, teologul îndrăznește să vorbească de Tăcerea lui; tocmai pentru că există Cuvântul, este posibil să accedem cu prudență și modestie la tăcutul Început. Deja aceste idei eliberează teologie de orice prezumție raționalistă și „logocentrică” și arată necesitatea înrădăcinării ei în contemplația rugătoare a Cuvântului revelat. Departe de a fi un exercițiu de dominare și de forțare asupra „sacrelor pagini”, teologia va fi tot mai fidelă sarcinii ei cu cât se va pune în ascultarea acestora și a divinei profunzimi care se ascunde în ele. O teologie a Sfintei Scripturi este prin natura ei „teo-logică”, „mistică” și „spirituală”, pentru că se lasă „atinsă” de auto-comunicarea Preasfintei Treimi și în special de acțiunea Duhului care introduce la adevărul întreg, transcendând orice umană captură.

4) „Via negationis”: de la Cuvânt la Tăcere. Raportul dintre Cuvânt, care locuiește cuvintele revelației, și Tăcere, la care trimite, este parcurs înainte de toate de via negationis: Tăcerea, față de care Cuvântul se deschide, se oferă ca Non Cuvântul, diferența față de ceea ce specifică Cuvântul ca atare. Așa cum Cuvântul are caracterul de „venire” și, deci, proximitatea imediată în lumea noastră, dicibilitatea în orizontul limbajului nostru și de aceea de comunicare face posibilă oamenilor să devină „fii în Fiul”, tot la fel Tăcerea dincolo de Cuvânt are caracterul „provenienței” ascunse, a unei profunzimi îndepărtate, și totuși unite, de întuneric ireductibil, prezent în orice comunicare a luminii divine. Tocmai aici este locul în care se înțelege preferința pe care limbajul credinței a dat-o termenilor apofatici pentru a vorbi despre Dumnezeu, ca și cum ar vrea să evoce ulterioritatea ireductibilă a Dumnezeului care vine în cuvintele Sale. Acest limbaj negativ are rădăcini deja în NT, unde, față de Fiul, care s-a făcut vizibil, Tatăl este calificat ca fiind Dumnezeul invizibil: „El este imaginea Dumnezeului invizibil” (Col 1, 15). Dacă Cuvântul este prezență și comunicare a infinitului și al veșnicului în coordonatele spațiului și ale timpului, Tăcerea este întuneric, invizibilul dincolo de vizibil, de la care imaginea provine și la care trimite. Calea negativă a teologiei conduce astfel la întunericul înțeles atât ca absență cât și ca exces de lumină . Negația, cu alte cuvinte, afirmă distincția dintre termeni, începând de la cel care ni s-a făcut accesibil nouă: cu aceasta, el nu anulează consistența Celuilalt, dar se apropie și mai mult, cu prudența și modestia unei depășiri a Cuvântului trăit în obediență față de Cuvântul însuși: „Cine mă vede pe mine, îl vede pe Tatăl” (In 14, 9; cf. 12, 45). Negația apare astfel ca o mai evidentă afirmare: cala negativă se revelează complementată celei pozitive. Tăcerea nu înseamnă mutism al nespusului, ci tăcere elocventă a celebrării, al celui care adoră să stea în deschiderea spre Transcendență. Tăcerea responsabilă față de ceea ce suntem conștienți că nu se poate vorbi este deja o afirmare tăcută și reculeasă, o trimitere, hrănită din stupoare, față de Misterul sfânt. Teologia Scripturii știe să spună tăcând și tace spunând: ea evocă, nu capturează; dezvăluie, nu închide; se apropie de „focul arzând” care nu se consumă, fără a pretinde să-l posede. Chiar așa, teologia „sub Verbo Dei” rezultă a fi liberă față de orice pretenție absolută și motivează atitudinea critică a credinței gândite față de orice raționalitate care ar vrea să fie totalizantă și, deci, de orice captură ideologică. Teologia hrănită din Scriptură este anti-ideologie: ea alimentează rezistența critică față de orice formă de totalitarism produs de pretențiile ideologice.

5) „Via affirmationis”: cuvintele divinei Tăceri. Dacă calea negativă a teologiei trimite spre dincolo de verset prin negație, calea pozitivă procedă spre Tăcere înălțând la maximul grad perfecțiunile Cuvântului: ea afirmă continuitatea în distincție, indisolubila unitate a Cuvântului și a Originii eterne. Fundamentul ei este certitudinea că adâncimea profunzimii Tăcerii dincolo de cel Revelat s-a făcut accesibil, chiar dacă prin ascunderea Lui: „Pe Dumnezeu nu l-a văzut nimeni niciodată: tocmai Fiul Unul născut, care este spre sânul Tatălui, El l-a făcut cunoscut” (In 1, 18). Fiul cel veșnic trimite la veșnicul Tată, divinul Generat la divinul Generant, Dumnezeu la Dumnezeu, Lumină la Lumină. Tăcerea dincolo de Cuvântul Revelației este veșnica Tăcere, divina Tăcere, Persoana divină consubstanțială Fiului. Cuvântul făcut trup este divin și revelator, chiar rămânând ascuns ca tăcut Început. Cum califică „via affirmationis” această divină Tăcere? Plecând de la predarea/trimiterea Fiului din iubire față de noi (cf. Gal 2, 20 și Rom 8, 32), este perfecțiunea iubirii cea care caracterizează pe Cel care pronunță Cuvântul în veșnicie și îl trimite în timp (cf. 1 In 4, 8ss.). De aceea, cunoașterea acestui Dumnezeu ascuns, care se revelează în gestul supremei iubiri care este predarea Fiului, se împlinește în iubire: „Cel care nu iubește nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire… Noi am cunoscut și am crezut iubirii pe care Dumnezeu o are față de noi; cine rămâne în iubire, locuiește în Dumnezeu și Dumnezeu locuiește în el” (1 In 4, 8.16). Continuitatea dintre Cuvânt și Tăcere, afirmată de calea pozitivă, este, deci, mai mult decât extrinsecă: ea este necesară a liberei necesități a iubirii. Calea pozitivă înalță cuvintele Scripturii spre Cuvântul spus datorită numai darului, și de la el la Tăcerea gratuitului început al iubirii, spre izvorul plinătății care se iradiază datorită unei gratuități absolute. „Via affirmationis” se revarsă atunci în constatarea primatului adventului divin: înălțarea umanului este rodul divinei coborâri; credința primește Cuvântul și în acesta ascultă Tăcerea, pentru că Tăcerea s-a exprimat în Cuvânt, chiar dacă rămâne ascunsă în ea. În vreme ce calea negativă arată inexorabila neterminare a oricărui exod uman ce se revarsă în întunericul dincolo de lumină și în tăcerea dincolo de orice cuvânt, calea afirmativă arată infinita benignitate a Iubirii, care se oferă gratuit ca izvor al luminii dincolo de orice întuneric și izvor al cuvântului dincolo de orice tăcere, ca pură și izvorâtoare auto-comunicare divină, care depășește abisul și ajunge noaptea și tăcerea lumii ca Întuneric luminos și Început al oricărei vieți. Cunoașterea credinței, hrănită din și de Cuvântul „încălcat” de-a lungul căilor Tăcerii în continuitate obedientă cu acesta, își arată aici întreaga ei greutate „performativă”: cine cunoaște divina Frumusețe în umila sa dăruire în fragment este răscumpărat și transfigurat de această Frumusețe divină. Astfel înțeleasă, teologia se oferă ca și cale de sfințenie și de slujire de sfințire pentru întreg poporul lui Dumnezeu.