NECREDINȚA CREDINCIOSULUI ȘI TĂCEREA LUI DUMNEZEU (I)

Moise a strigat numele acelui loc:
Massa și Meriba (adică Încercare și Ceartă)
De aceea s-a pus locului aceluia numele:
Masa şi Meriba, pentru că acolo cârtiseră fiii lui Israel
şi pentru că ispitiseră pe Domnul, zicând: "Este, oare,
Domnul în mijlocul nostru sau nu?" (Ex 17, 7)

Această întrebare legată pentru totdeauna de Încercare și Ceartă, ispită, nu este întrebare a necredinciosului, al celui care nu crede, al celui care nu mărturisește un singur Dumnezeu și Domn, al ateului, ci al martorului marii lucrări a lui Dumnezeu, adică eliberarea din casa sclaviei, martorul ieșirii din Egipt, cel care crede în Dumnezeul go’el, eliberator. Este o întrebare care, în contextul exodului apare ca o ispită față de Dumnezeu, o gravă contradicție față de darul eliberării și, deci, o contradicție față de însuși Dumnezeu, până la punctul că textul este aproape constrâns să continue cu ajutorul cuvintelor: „Atunci au venit Amaleciţii să se bată cu Israeliţii la Rafidim” (Ex 17, 8). Din acest motiv, creștinul își începe ziua făcând memorie evenimentului de la Massa și Meriba, rugându-se cu Psalmul 95: „O, de ați asculta astăzi glasul lui: Nu vă împietriți inimile ca la Meriba, ca în ziua de la Massa în pustiu” (Ps 94 [95], 8), deci, primind avertismentul de a priveghea împotriva posibilei incredulități care îl face să spună din profunzimea inimii lui: „Este, oare, Domnul în mijlocul nostru sau nu?” (Ex 17, 7).  

Și totuși, această întrebare uneori dormitează, alteori țâșnește din inima credinciosului, până la a deveni strigăt, invocație sau înjurătură (cine știe?).

Cel care scrie aceste pagini este un creștin și un călugăr preot, sau mai bine spus, unul care s-a simțit și se simte căutat și chemat de Domnul Isus Cristos, și cu ajutorul Lui s-a simțit iubit de Dumnezeu, unul care-și propune să răspundă acestei har prevenitor, trăind în mod radical și coerent evanghelia după tradiția franciscană, fără scutiri sau separări, dar în legătură efectivă cu Biserica. Cu toate acestea, și tocmai plecând de la acestea, de la viața mea creștină de fiecare zi, voi încerca în această conferință să gânguresc o mărturie imperfectă, nu asupra credinței, ci asupra necredinței, asupra necredinței credinciosului, a creștinului. Numai plecând de la această mărturie voi putea încerca să fac acea precizare cu privire la experiența de Dumnezeu, și despre ceea ce apare uneori a fi tăcerea lui Dumnezeu.

Nu aș vrea să rănesc pe nimeni și nici măcar să scandalizez pe niciunul, dar aș vrea să spun că necredința este un fapt, este o realitate de luat în serios, pentru că există oameni care spun că sunt și se simt necredincioși, și, de aceea, este o epifanie pentru credincioși, este, paradoxal, o ocazie de binecuvântare[1].

Necredința, ateismul, agnosticismul – din păcate toate locuțiuni negative care indică numai negarea unei poziții, cea a credinței –, tocmai pentru că sunt fapte, realități, mă învață că afirmarea lui Dumnezeu nu este urgentă și, dacă eu nu sunt constrâns la a crede, atunci credința mea este un act de libertate, nu este ceva impus. Dar dacă există din aceia care nu cred, există și un necredincios în mine, iar eu sunt obligat să mărturisesc că credința și necredința locuiesc în mine și mă inundă, că frontiera trece prin mine. S-a spus în acest sens, în mod paradoxal, că cel credincios este un ateu care se ignoră…

Distincția dintre credincioși și necredincioși ca linie de separare între oameni este, uneori – trebuie să o spunem – foarte comodă, pentru că alungă din cel credincios problema incredulității care îl inundă și care sălășluiește în el. este dificil de recunoscut că multe din întrebările ateului, ale celui ce nu crede, nu sunt străine inimii credinciosului; este dificil de acceptat că ateismul, necredința, se află în inima credinței așa cum negația se află în inima afirmației. Probabil multe reacții de intoleranță a credincioșilor se datorează tocmai refuzului unei tensiuni interioare, sunt încercări de a dezamorsa confruntarea amenințătoare care îl locuiesc. Din incredulitate credinciosul ar trebui să învețe să nu fie nici arogant, nici fanatic, ar trebui să știe să accepte enigma ca o dimensiune care face parte din el, să accepte rana arzândă care se află în el, și slăbiciunea și fragilitatea lui care nu sunt în nici un caz o rușine.

Credința și căutarea nu se exclud reciproc, și cine poate spune că credința implică excluderea definitivă a oricărui interogativ în privința credinței înseși? Incertitudinea, îndoiala, pot să conviețuiască cu credința, iar credinciosul este invitat astfel să se interogheze asupra părții de incredulitate pe care o descoperă în sine, acceptând astfel o mare solidaritate cu cei care nu cred și cu ateii. Aici oamenii sunt cu adevărat rude foarte apropiate! Creștinul se află totdeauna pe drum, este unul pe cale (astfel sunt numiți creștinii în Fapte 9, 2), dar cu prea mare ingenuitate crede că a purces succesiv prin etapele incredulității, apoi ale convertirii și, în sfârșit, poate să se așeze în etapa căutării perfecțiunii. În realitate, aceste linii de forțe diferite se intersectează și, din acest motiv, creștinul ar trebui să se simtă totdeauna în stare de convertire, totdeauna nevoiaș de a se reîntoarce și de a reîncepe.

Ascultând Scripturile, mi se pare că pot identifica trei tipuri de incredulitate ale credinciosului: incredulitatea ca idolatrie, incredulitatea ca puțină credință, și incredulitatea ca întuneric[2].

---

[1] Auzim deseori spunându-se: Îi mulțumesc lui Dumnezeu că sunt ateu; Mai bine un ateu credincios, decât un credincios ateu; L-am căutat pe Dumnezeu toată viața, dar am făcut în așa fel să nu-l găsesc; etc.

[2] Este interesantă invocația pe care Sf. Grigore Palama o îndrepta spre Dumnezeu la începutul vieții lui monahale: Doamne, luminează întunericul din mine.