Sf. Iosif. Puterea tăcerii

„Naşterea lui Isus Cristos însă a fost astfel: mama lui, Maria, fiind logodită cu Iosíf, înainte ca ei să fi fost împreună, ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt. Iosíf, soţul ei, fiind drept şi nevoind s-o expună, a vrut să o lase în ascuns. Cugetând el la acestea, iată că un înger al Domnului i-a apărut în vis, spunându-i: „Iosíf, fiul lui Davíd, nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt! Ea va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus, căci el va mântui poporul său de păcatele sale”. Toate acestea s-au petrecut ca să se împlinească ceea ce fusese spus de Domnul prin profetul care zice: „Iată, fecioara va zămisli şi va naşte un fiu şi îi vor pune numele Emanuél!”, care, tradus, înseamnă: „Dumnezeu-cu-noi”. Trezindu-se din somn, Iosíf a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat-o la sine pe soţia lui şi nu a cunoscut-o până când ea a născut un fiu. Şi i-a pus numele Isus” (Mt 1, 18-25).

Am putea crede că evangheliștii nu au considerat importante cuvintele Sf. Iosif, și de aceea nu le-au

reprodus. Eu mai degrabă aș crede că evangheliștii au considerat mai importantă tăcerea lui Iosif și, tocmai de aceea, au lăsat ca acest limbaj ascuns, tăcut al lui să transpară în fiecare pagină scrisă de ei, toate evangheliile fiind pagini dense de tăcerea lui Iosif. Din păcate, și paradoxal, pentru a vorbi despre acest argument, eu nu pot face la fel, adică să fac un discurs tăcut despre marele Sf. Iosif.

Textul citit la începutul acestei introduceri, ne spune că Iosif, soțul Mariei, fiind drept și nevoind s-o expună, a vrut s-o lase în ascuns. Iosif, deși era drept, a cugetat astfel, adică omenește, dar, cum „gândurile mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile mele – oracolul Domnului” (Is 55, 8-9), printr-un mesager, un înger, Domnul îl invită să nu se teamă. Iosif ascultă, și, după intervenția îngerului, nu numai că nu se teme să o expună, dar se expune și pe sine, împreună cu întreaga familie, oprobriului public, deși nu înțelege mare lucru. În tăcere, se încredințează misterului divin. Însă, în tăcerea lui Iosif vorbește, strigă. Tăcerea lui Iosif nu este o tăcere neputincioasă, goală, fără sens. Tăcerea lui Isus este plină de conținut, iar el înțelege că în fața misterului, a Necuprinsului, discursul cel mai frumos de ținut este a contempla, forma cea mai înaltă a rugăciunii, atunci când nu mai ai cuvinte, dar taci și privești, și te lași privit. Spune Romano Guardini în cartea Le Dieu vivant: „Lucrurile mari, importante, se fac în tăcere. Acțiunea solicită spiritul liber nu în punerea în scenă a evenimentelor exterioare, ci în claritatea limbajului interior, în mișcarea discretă a deciziei, în sacrificiile sale și în victoriile ascunse, când iubirea atinge inima, când acțiunea suscită spiritul liber. Puterile silențioase sunt puterile cu adevărat puternice. Vrem să ne concentrăm atenția la evenimentul cel mai ascuns, cel mai silențios, ale cărui resurse secrete s-au pierdut în Dumnezeu, inaccesibile privirilor umane”. Dacă nici aceste rânduri scrise de marele Guardini nu se potrivesc ad litteram Sf. Iosif, atunci nimic, nici un cuvânt din această lume nu i se poate potrivi, căci el, trăiește lucruri mari, care totdeauna se fac în tăcere, iar lucrul mare pentru Iosif este apropierea de ceea ce nu se mai întâmplase niciodată în istoria umanității, și nici a lui Dumnezeu, anume întruparea Fiului, al cărui custode el fusese ales să fie. 

În momentul în care am fost invitat să pregătesc o introducere/conferință pentru acest simpozion tocmai citeam cartea: Puterea tăcerii. Împotriva dictaturii zgomotului, o carte dialog, în care Nicolas Diat îl intervievează pe Prefectul emerit al Congregației pentru Sacramente, Robert Sarah. De aici și jumătatea de titlu, împrumutată din această carte, crezând eu că Sf. Iosif ne este model de tăcere, model de trăire și de învingere a dictaturii zgomotului. 

Dar noi am căzut captivi zgomotului, suntem deja în prăpastia acestui iad zgomotos. Răspunzând la întrebarea: „care este legătura dintre tăcere și mister, Card. Sarah spune: „Deseori cuvintele poartă cu ele iluzia transparenței, ca și cum ne-ar permite să înțelegem totul, să stăpânim totul, să ordonăm totul. Modernitatea este vorbăreață, deoarece este orgolioasă, cel puțin dacă nu este inversul valabil. Poate bavardajul nostru nesfârșit este acela care ne face orgolioși? 

Niciodată nu a vorbit lumea atât de mult despre Dumnezeu (și din ce în ce mai puțin cu Dumnezeu), despre teologie, despre rugăciune și chiar despre mistică. Dar limbajul nostru uman coboară la un nivel meschin tot ceea ce încearcă să se spună despre Dumnezeu. Cuvintele strivesc ceea ce le depășește, or, misterul este prin definiție, ceea ce se află deasupra rațiunii noastre umane. În lucrarea sa Teologie mistică, Pseudo-Dionisiu Areopagitul, scria că în fața acestei realități care există dincolo de toate, în fața misterului, suntem conduși spre «acest întuneric mai mult decât luminos al tăcerii, [...] care umple de splendori mai mari decât poate frumusețea să umple inteligențele care știu să închidă ochii». Există un avertisment veritabil pentru civilizația noastră. Dacă inteligențele noastre nu mai știu să închidă ochii, dacă nu mai știm să tăcem, vom fi privați de mister, de lumina sa care este dincolo de tenebre, de frumusețea sa care este dincolo de orice frumusețe. Fără mister, suntem reduși la banalitatea lucrurilor terestre. Deseori, mă întreb dacă tristețea societăților urbane occidentale, pline de atâtea depresii, de sinucideri și de angoase morale, nu provine din pierderea simțului misterului. Pierzând capacitatea tăcerii în fața misterului, oamenii se rup de sursa bucuriei. De fapt, ei se găsesc singuri în lume, fără nimic care să-i surclaseze și să-i susțină. Nu cunosc nimic mai înfricoșător! Cum putem înțelege altfel reflecția lui Blaise Pascal, care scrie în Pensées: „Privind Universul mut și omul lipsit de lumină, abandonat lui însuși și ca rătăcit în acest ungher al Universului, fără să știe cine l-a pus acolo, ce trebuie să facă acolo, ce va deveni după moarte, mă cuprinde groaza, ca pe un om care ar fi fost dus, dormind, într-o insulă pustie și înfricoșătoare și care s-ar trezi fără a ști unde este și fără vreun mijloc de a scăpa de acolo?”. 

Fără tăcere, suntem privați de mister, reduși la frică, la tristețe și la solitudine. A venit timpul să regăsim această tăcere. A venit timpul să regăsim această tăcere! Misterul lui Dumnezeu, incomprehensibilitatea sa, este sursă de bucurie pentru orice creștin. În fiecare zi ne bucurăm să contemplăm un Dumnezeu insondabil, al cărui mister nu se va epuiza niciodată. Eternitatea Cerului însăși va fi bucuria, tot timpul reînnoită, de a intra mai profund în Misterul divin, fără a-l epuiza niciodată. Doar tăcerea poate traduce această bucurie: „Tăcem deoarece cuvintele din care sufletele noastre doresc să trăiască nu se exprimă în cuvinte terestre”, spunea un cartuzian, al cărui nume nu-l vom ști niciodată, în Tăcerea cartuziană. 

Pentru a păstra misterul, trebuie să-l protejăm de banalitatea profană. Tăcerea își îndeplinește acest rol în mod admirabil. O comoară trebuie așezată într-un loc la care nu se poate ajunge; ceea ce este prețios rămâne întotdeauna voalat, ascuns. Însuși trupul nostru este acoperit de un veșmânt, nu pentru că ar fi rușinos sau impur, ci pentru că este sacru și misterios. În liturgie, potirul este acoperit, ciboriul și tabernacolul sunt acoperite cu un voal, atunci când conțin Prezența reală. Tăcerea este un voal sonor care protejează misterul. Nu coborâm vocea în mod spontan atunci când spunem cuvintele cele mai importante, frazele de iubire? Altădată, în liturghia latină, cuvintele atât de misterioase ale Canonului și ale consacrării, pronunțate submissa voce, se drapau într-un voal de tăcere” . 

Timp de multe secole, creștinii în loc să contemple Misterul, l-au banalizat, l-au kiciuit, l-au folclorizat. Priviți la nașterea lui Isus: l-am îmbrăcat pe Isus în pielicele, bundițe și luminițe, și ne facem cadouri. Dar realitatea nu este aia. Realitatea este că acolo, în grajd, erau trei persoane dârdâind de frig, învăluiți într-un miros pestilențial. Realitatea este că nu mai e nevoie ca Familia Sfântă să mai fie vreodată replicată, în nici un alt colț al pământului. Acolo era tăcere, pentru că le clănțăneau dinții, iar noi cântăm și facem zgomot, mult și foarte mult zgomot. 

Iosif este contemplativul și misticul prin excelență, căci stă în fața soției și a pruncului, și nu înțelege nimic, încredințându-se în totalitate Misterului care-l învăluie. Este clar că noi nu trebuie neapărat să petrecem anul acesta un Crăciun fără să cântăm, fără să facem și să primim vreun cadou. Dar n-ar strica să avem decența să ne oprim măcar câteva clipe și să adorăm Misterul. Sf. Iosif tace nu pentru că se simte în încurcătură, pentru că este stânjenit, ci pentru că în fața Nemaiauzitului, cuvintele sunt de prisos, cuvintele sunt sublimate de tăcere. Probabil dacă am putea auzi tăcerea lui Iosif am surzi odată pentru totdeauna, iar aparatele care măsoară decibelii s-ar strica dacă ar putea măsura strigătul tăcerii lui Iosif.

Iosif tace deoarece consideră că Misterul pe care-l păzește are să comunice și să spună mai multe decât ar putea spune eventualele lui sărmane cuvinte. 

Iosif ne învață cum, când și ce să vorbim, tocmai prin limbajul tăcerii pe care îl folosește din plin. Spune Qohelet: „Orice lucru, la timpul lui

Pentru toate există o vremeşi un timp, pentru toate cele plăcute sub ceruri.

Este un timp pentru a se naşte şi un timp pentru a muri;

un timp pentru a planta şi un timp pentru a smulge ce s-a plantat;

un timp pentru a ucide şi un timp pentru a vindeca;

un timp pentru a dărâma şi un timp pentru a construi;

un timp pentru a plânge şi un timp pentru a râde;

un timp pentru a geme şi un timp pentru a dansa;

un timp pentru a arunca pietre şi un timp pentru a aduna pietre;

un timp pentru a îmbrăţişa şi un timp pentru a se îndepărta de îmbrăţişare;

un timp pentru a căuta şi un timp pentru a pierde,

un timp pentru a păstra şi un timp pentru a arunca;

un timp pentru a rupe și un timp pentru a coase;

un timp pentru a tăcea şi un timp pentru a vorbi.

un timp pentru a iubi şi un timp pentru a urî;

un timp pentru luptă şi un timp pentru pace.

Dumnezeu vrea să fie temut

Ce folos are cel care lucrează din tot ceea ce trudeşte el? Am văzut îndeletnicirea pe care Dumnezeu le-a dat-o fiilor oamenilor ca să se ocupe cu ea. Toate le-a făcut frumoase la timpul lor, ba chiar a pus veşnicia în inima [omului], chiar dacă omul nu poate să afle lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu de la început şi până la sfârşit” (Qohelet, 3, 1-11).

Iosif este omul timpului potrivit, la locul potrivit. 

Pr. Damian Gheorghe Pătrașcu