Poarta auzului
Prin urmare, copiii nu trebuie sa auda nimic necuviincios, nici de la sclavi sau de la servitori, nici de la pedagogul lor si nici de la doica. Copiii sunt ca plantele, au nevoie de mai multa îngrijire când sunt mai fragile. Sa ne straduim sa le gasim o doica buna ca înca de la început sa nu primeasca nimic rau si dezvoltarea lor sa aiba o temelie sanatoasa.
Sa nu asculte, de asemenea, nici povesti babesti sau viclene sau prostesti de genul “cutare a sarutat-o pe cutare; printul si printesa au facut asa si asa”. Nimic de felul acesta, ci povesti simple, fara intrigi, spuse de parinti sau de sclavul însotitor, nu, însa, de toti sclavii. Sa nu se permita tuturor sclavilor sau servitorilor sa se amestece în educatia copilului, ci numai acelora care au fost încercati si care s-au dovedit vrednici de o asemenea însarcinare. Sa-i chemam sa ne ajute numai pe aceia care s-au dovedit priceputi sa ne sprijine în modelarea statuii noastre, care este sufletul copilului.
Gânditi-va, daca am fi constructori si am zidi casa unui mare nobil, n-am lasa orice rob sa ia parte la construirea ei, ci i-am lasa numai pe cei mai priceputi. Tot asa, noi acum construim o cetate pentru împaratul ceresc si îi zidim si pe locuitorii acestei cetati. Vom permite tuturor sa se amestece ? Nu, îi chemam sa ne ajute numai pe sclavii potriviti pentru o asemenea lucrare. Iar daca niciunul nu este potrivit, atunci sa cautam un om liber pe care sa-l platim cu simbrie, un barbat plin de virtute caruia sa-i încredintam cu inima împacata educatia copilului nostru.
Asadar, copiii sa nu asculte istorii lumesti. Dupa ce-si termina lectiile, pentru ca sufletului îi place sa asculte povesti, spune-i numai din acelea din care lipsesc purtarile asa-zise jucause sau usuratice, de fapt, copilaresti. Tu cresti un întelept, un luptator al lui Hristos si un locuitor al cetatii cerurilor.
Spune-i pentru început urmatoarea istorie (Facerea cap. 4): “Era o data un tata care avea doi fii”. Te opresti putin si continui: “Copiii erau frati buni nascuti de aceeasi mama. Unul era mai mare si celalalt mai mic. Cel mare era agricultor, iar cel mic pastor. Mezinul îsi pastea turmele prin vai si prin izlazuri”. Sa-i spui povestea cu farmec ca sa-l încânti si sa nu oboseasca ascultând-o. “Cel mare semana grâne si sadea copaci. Odata au vrut sa-L cinsteasca pe Dumnezeu si sa-I aduca jertfe. Pastorul a luat ce avea el mai bun în turma si I-a oferit lui Dumnezeu”.
Nu e mai bine decât sa-i spui de oi cu lâna de aur sau povesti înspaimântatoare cu monstri? O asemenea istorie din Scriptura are ea însasi puterea de a-i trezi sufletul, nu-i nevoie sa mai inventezi si altceva.
“Pentru ca cel mic, pastorul, Ii adusese lui Dumnezeu ce avusese el mai bun, pe îndata s-a coborât foc din cer care a luat ofrandele si le-a pus pe jertfelnicul ceresc. Fiul cel mare n-a facut la fel. El si-a îndesat în hambare cele mai frumoase roade si I le-a adus lui Dumnezeu pe cele mai putin bune. Dumnezeu nu le-a primit, Si-a întors fata de la ele si le-a lasat sa zaca nemistuite de focul Sau pe pamânt, pe când jertfele fratelui mai mic le-a primit cu bucurie “.
Asa se întâmpla si cu arendasii de pe marile mosii. Când vin la stapânul mosiei sa-si plateasca darile, mosierul pe unul îl primeste în casa, dar pe altul îl tine afara. Este tocmai istoria lui Cain si a lui Abel.
Care-i sfârsitul? “Fratele cel mare s-a mâhnit pentru ca Dumnezeu l-a dispretuit si a fost mai prejos decât fratele lui mai mic si tot umbla întunecat la fata. Dumnezeu l-a întrebat: “De ce esti suparat? Nu stiai ca lui Dumnezeu îi aduci bucatele? De ce nu M-ai cinstit cum se cuvenea? De ce anume M-ai putea învinui? De ce nu Mi-ai oferit bucatele cele mai bune?”
Si daca crezi ca trebuie sa folosesti cuvinte simple, poti sa-i spui asa: “Si fratele cel mare, neavând ce sa mai raspunda, n-a scos nici un cuvânt” sau, mai bine spune-i: “a tacut”. Vazându-l apoi pe fratele cel mic, cel mare i-a zis: “Sa mergem pe câmp”. Si, dupa ce l-a atras acolo cu gânduri viclene, l-a ucis crezând ca Dumnezeu n-avea de unde sa stie de fapta lui. Dar Dumnezeu a venit la el si l-a întrebat: “Unde este fratele tau ?” Si acela I-a raspuns: “Nu stiu, sunt eu oare pazitorul fratelui meu?”. Iar Dumnezeu i-a mai zis: “Uite, sângele fratelui tau striga din pamânt catre Mine”.
Sa stea lânga voi si mama când îi spui povestea, ca sa ajute si ea si sa intervina întrebând curioasa: “Ce s-a întâmplat dupa aceea?” Si tu sa-i raspunzi: “Dumnezeu l-a luat la ceruri pe fratele cel mic care aici pe pamânt a murit, dar care acolo în cer mai traieste si azi”.
Din astfel de istorii copilul întelege ce este învierea. Exista tot felul de povesti pline de întâmplari fantastice, cu zei, care se spun copiilor, dar ei nu stiu ce este acela un zeu. Un copil îsi închipuie o minune prin care un om a devenit ceva mai mult decât era. Cu atât mai mult ascultând istoriile Bibliei va crede în înviere si va crede ca sufletul sau se va înalta la cer.
“Si Dumnezeu l-a luat la ceruri pe fratele cel mic, iar pe cel mare care l-a omorât l-a lasat sa traiasca ani multi pe pamânt, având drept tovarasi teama si frica, suferind rele si chinuri nenumarate, pedepsit zi de zi”. Sa descrii în amanunt pedeapsa, încât copilul sa simta frica si sa-i spui: ” Dumnezeu i-a zis asa fratelui ramas: “Suspinând si tremurând sa traiesti pe pamânt”. Copilul, desigur, nu stie ce înseamna, de aceea explica-i: “Asa cum tremuri tu de frica în fata profesorului si nu stii, te bate sau nu te bate, asa si acela a trait clipa de clipa cu spaima-n suflet pentru ca legatura lui cu Dumnezeu nu mai era aceeasi”.
Atât îi va fi de ajuns. Sa-i spui istoria aceasta într-o seara, la masa. Mama sa i-o spuna din nou, peste o vreme si sa i-o mai spui de câteva ori; dupa ceva timp sa-i ceri sa ti-o istoriseasca si el tie ca sa se trezeasca în el încrederea în sine. Dupa ce o va fi învatat bine, descopera-i si ce ne învata. Desigur, sufletul lui stie de la sine sa deosebeasca si sa culeaga roadele, înainte de a i-o explica tu, dar, totusi, spune-i tu ce trebuie sa tina minte si ce trebuie sa învete: “Vezi ce mare rau este sa-l ucizi pe fratele tau? Vezi cât de rau este sa te ascunzi de Dumnezeu? Pentru ca El le vede pe toate, chiar si pe cele ce se fac pe ascuns”.
Daca îi semeni copilului în suflet fie si numai aceasta mica istorie biblica, nu va mai avea nevoie de pedagog, de vreme ce în mintea lui se va înstapâni teama de Dumnezeu mai presus de orice teama, tulburându-i sufletul.
Ia-l apoi de mâna si du-l la biserica si sa fie chiar în ziua în care se citeste tocmai istoria lui Cain si a lui Abel. O sa-l vezi cum va straluci de bucurie, cum va sari în sus de fericire, pentru ca el stia deja ceea ce altii aflau abia atunci. Sa-l vezi cum va voi s-o spuna el înaintea citetului si cum va întelege tot, folosindu-i nespus aceasta împrejurare. Astfel istoria aceasta simpla din Facere i se va întipari pentru totdeauna în memorie.
Mai poate câstiga si alte foloase. De pilda sa afle de la tine ca nu trebuie sa se mâhneasca când îi e rau si e bolnav si sa nu se teama de moarte, pentru ca Dumnezeu îl ia pe cel virtuos dupa moarte la Sine, în cer.
Dupa ce istoria aceasta se va fi întiparit bine în mintea copilului, mai spune-i una, tot cu doi frati (Facerea cap. 27). Zi-i asa: “Mai erau si alti doi frati, ca si ceilalti, unul mai mare si altul mai mic. Cel mare era vânator si cel mic ajuta pe lânga casa”. Istoria aceasta e înca si mai frumoasa si mai interesanta. Spune-i: “Acesti frati erau gemeni, dar pe cel mic îl iubea mai mult mama, iar pe cel mare îl iubea mai mult tata. Cel mare îsi petrecea cea mai mare parte din timp pe câmp, iar cel mic ajuta la treburile casei. Dupa ce s-au facut mari si tatal lor a îmbatrânit, acesta i-a spus celui pe care-l iubea mai mult: “Am îmbatrânit, fiul meu. Du-te pe câmp, prinde vreo salbaticiune si adu-mi-o. O caprioara sau un iepure. Frige-mi-o si s-o manânc si sa te binecuvântez”.
Celui mic nu i-a spus nimic. Auzind mama celor doi frati ce dorea tatal sa faca, l-a chemat pe cel mic si i-a zis: “Fiul meu, tatal tau i-a poruncit fratelui tau sa-i aduca vânat sa-l manânce ca apoi sa-i dea lui binecuvântarea. Tu asculta-ma. Du-te la turma si adu-mi doi iezi bine hraniti. Eu o sa-i gatesc cum îi place tatalui tau si tu o sa îi duci sa-i manânce. Pe tine te va binecuvânta”. Tatal era deja batrân si nu mai vedea bine. Dupa ce a adus cel mic iezii, mama i-a gatit, i-a pus pe o tava si i-a dat celui mic sa-i duca tatalui, dar numai dupa ce l-a înfasurat în blana iezilor, ca sa nu-l recunoasca, pentru ca cel mic nu avea par pe trup cum avea fratele lui.
Asa l-au înselat pe tatal care a crezut ca fratele cel mare i-a adus mâncarea. Asadar tatal l-a binecuvântat pe fiul cel mic, crezând ca era cel mare. Dupa aceasta, cel mare a venit si el de la câmp aducând vânatul. Când a vazut ce se petrecuse a scos un strigat de disperare si a plâns”.
Fii atent câte lucruri bune poti sa-l înveti pe copil de aici. Nu-i spune toata istoria. Fii atent, repet, câte lucruri bune poti sa-l înveti. Mai întâi faptul ca fiii trebuie sa-si respecte parintii, vazând cât de pretuita este binecuvântarea tatalui, încât ar îndura lovituri peste lovituri, numai ca nu cumva sa auda blestem din gura parintilor.
Daca povestea unui strain este în stare sa tina sufletul unui copil în frâu, aceasta deoarece copilul este convins ca e adevarata, cum nu-l vor înfrâna istoriile adevarate si cum nu-l vor umple de frica? Copilul trebuie sa învete sa-si înfrâneze stomacul. Spunându-i-o, trebuie sa-l ajuti sa înteleaga ca la nimic nu i-a folosit fratelui celui mare faptul ca era întâiul-nascut, pentru ca nu-si înfrâna pântecele, tradând darul de a fi primul nascut.
Dupa ce copilul tau o va învata bine si pe aceasta, într-o seara, roaga-l sa ti-o spuna. Zi-i asa: “Nu vrei sa-mi spui istoria celor doi frati?” Si daca începe sa-ti spuna istoria lui Cain si a lui Abel, opreste-l si zi-i: “Nu pe aceasta o vreau, ci istoria celorlalti doi frati, cea în care tatal a dat binecuvântarea”. Adu-i apoi aminte în câteva cuvinte, dar nu-i spune nici un nume. Dupa ce ti-o va povesti, poti sa-i spui si continuarea. Povesteste: “Asculta ce s-a întâmplat mai departe. Fratele cel mare a vrut sa-l ucida pe cel mic, asa cum era în prima poveste.
A asteptat sa moara tatal, dar mama a aflat ce avea de gând si l-a sfatuit pe cel mic sa fuga de acasa si sa se ascunda”. Spune-i apoi despre întelepciunea fratelui celui mic. E adevarat, copilul nu prea întelege, dar e posibil ca, daca are râvna si tu stii cum sa-i vorbesti cât mai limpede, pilda aceasta sa rodeasca în mintea lui frageda. Sa mergi apoi mai departe cu istorisirea: “Fratele cel mic, dupa de a fugit de acasa ca sa se ascunda, a ajuns într-un loc pustiu si nu avea pe nimeni cu el, nici sclav, nici doica, nici pedagog.
El s-a rugat la Dumnezeu asa: “Doamne, da-mi pâine si ceva haine si scapa-ma”. Dupa ce a rostit acestea cuprins de durere, l-a luat somnul, a adormit si a visat o scara care ajungea pâna la cer. Pe scara urcau si coborau îngerii lui Dumnezeu, iar sus, în capul scarii statea Dumnezeu Insusi (Facerea 28, 11-22). Baiatul I-a spus: “Binecuvânteaza-ma. Atunci Dumnezeu l-a binecuvântat si i-a dat numele Israel”.
Sa mergem acum la o alta poarta, apropiata de cea a gurii, anume la poarta auzului. Daca pe prima cetatenii cetatii pot doar sa iasa si nu sa intre, prin aceasta ei pot doar sa intre si nu sa si iasa. Aceste doua porti sunt foarte asemanatoare. Daca poarta auzului nu lasa sa intre nici un gând pervertit sau pervertitor, atunci nici gura nu sufera. Daca copilul nu aude cuvinte rusinoase sau pline de rautate sau de viclenie, atunci nici nu spune astfel de cuvinte. Invers, daca îsi lasa auzul larg deschis spre toate, va distruge si gura si va provoca o mare tulburare tuturor cetatenilor cetatii sufletului.
Sa nu asculte, de asemenea, nici povesti babesti sau viclene sau prostesti de genul “cutare a sarutat-o pe cutare; printul si printesa au facut asa si asa”. Nimic de felul acesta, ci povesti simple, fara intrigi, spuse de parinti sau de sclavul însotitor, nu, însa, de toti sclavii. Sa nu se permita tuturor sclavilor sau servitorilor sa se amestece în educatia copilului, ci numai acelora care au fost încercati si care s-au dovedit vrednici de o asemenea însarcinare. Sa-i chemam sa ne ajute numai pe aceia care s-au dovedit priceputi sa ne sprijine în modelarea statuii noastre, care este sufletul copilului.
Gânditi-va, daca am fi constructori si am zidi casa unui mare nobil, n-am lasa orice rob sa ia parte la construirea ei, ci i-am lasa numai pe cei mai priceputi. Tot asa, noi acum construim o cetate pentru împaratul ceresc si îi zidim si pe locuitorii acestei cetati. Vom permite tuturor sa se amestece ? Nu, îi chemam sa ne ajute numai pe sclavii potriviti pentru o asemenea lucrare. Iar daca niciunul nu este potrivit, atunci sa cautam un om liber pe care sa-l platim cu simbrie, un barbat plin de virtute caruia sa-i încredintam cu inima împacata educatia copilului nostru.
Asadar, copiii sa nu asculte istorii lumesti. Dupa ce-si termina lectiile, pentru ca sufletului îi place sa asculte povesti, spune-i numai din acelea din care lipsesc purtarile asa-zise jucause sau usuratice, de fapt, copilaresti. Tu cresti un întelept, un luptator al lui Hristos si un locuitor al cetatii cerurilor.
Spune-i pentru început urmatoarea istorie (Facerea cap. 4): “Era o data un tata care avea doi fii”. Te opresti putin si continui: “Copiii erau frati buni nascuti de aceeasi mama. Unul era mai mare si celalalt mai mic. Cel mare era agricultor, iar cel mic pastor. Mezinul îsi pastea turmele prin vai si prin izlazuri”. Sa-i spui povestea cu farmec ca sa-l încânti si sa nu oboseasca ascultând-o. “Cel mare semana grâne si sadea copaci. Odata au vrut sa-L cinsteasca pe Dumnezeu si sa-I aduca jertfe. Pastorul a luat ce avea el mai bun în turma si I-a oferit lui Dumnezeu”.
Nu e mai bine decât sa-i spui de oi cu lâna de aur sau povesti înspaimântatoare cu monstri? O asemenea istorie din Scriptura are ea însasi puterea de a-i trezi sufletul, nu-i nevoie sa mai inventezi si altceva.
“Pentru ca cel mic, pastorul, Ii adusese lui Dumnezeu ce avusese el mai bun, pe îndata s-a coborât foc din cer care a luat ofrandele si le-a pus pe jertfelnicul ceresc. Fiul cel mare n-a facut la fel. El si-a îndesat în hambare cele mai frumoase roade si I le-a adus lui Dumnezeu pe cele mai putin bune. Dumnezeu nu le-a primit, Si-a întors fata de la ele si le-a lasat sa zaca nemistuite de focul Sau pe pamânt, pe când jertfele fratelui mai mic le-a primit cu bucurie “.
Asa se întâmpla si cu arendasii de pe marile mosii. Când vin la stapânul mosiei sa-si plateasca darile, mosierul pe unul îl primeste în casa, dar pe altul îl tine afara. Este tocmai istoria lui Cain si a lui Abel.
Care-i sfârsitul? “Fratele cel mare s-a mâhnit pentru ca Dumnezeu l-a dispretuit si a fost mai prejos decât fratele lui mai mic si tot umbla întunecat la fata. Dumnezeu l-a întrebat: “De ce esti suparat? Nu stiai ca lui Dumnezeu îi aduci bucatele? De ce nu M-ai cinstit cum se cuvenea? De ce anume M-ai putea învinui? De ce nu Mi-ai oferit bucatele cele mai bune?”
Si daca crezi ca trebuie sa folosesti cuvinte simple, poti sa-i spui asa: “Si fratele cel mare, neavând ce sa mai raspunda, n-a scos nici un cuvânt” sau, mai bine spune-i: “a tacut”. Vazându-l apoi pe fratele cel mic, cel mare i-a zis: “Sa mergem pe câmp”. Si, dupa ce l-a atras acolo cu gânduri viclene, l-a ucis crezând ca Dumnezeu n-avea de unde sa stie de fapta lui. Dar Dumnezeu a venit la el si l-a întrebat: “Unde este fratele tau ?” Si acela I-a raspuns: “Nu stiu, sunt eu oare pazitorul fratelui meu?”. Iar Dumnezeu i-a mai zis: “Uite, sângele fratelui tau striga din pamânt catre Mine”.
Sa stea lânga voi si mama când îi spui povestea, ca sa ajute si ea si sa intervina întrebând curioasa: “Ce s-a întâmplat dupa aceea?” Si tu sa-i raspunzi: “Dumnezeu l-a luat la ceruri pe fratele cel mic care aici pe pamânt a murit, dar care acolo în cer mai traieste si azi”.
Din astfel de istorii copilul întelege ce este învierea. Exista tot felul de povesti pline de întâmplari fantastice, cu zei, care se spun copiilor, dar ei nu stiu ce este acela un zeu. Un copil îsi închipuie o minune prin care un om a devenit ceva mai mult decât era. Cu atât mai mult ascultând istoriile Bibliei va crede în înviere si va crede ca sufletul sau se va înalta la cer.
“Si Dumnezeu l-a luat la ceruri pe fratele cel mic, iar pe cel mare care l-a omorât l-a lasat sa traiasca ani multi pe pamânt, având drept tovarasi teama si frica, suferind rele si chinuri nenumarate, pedepsit zi de zi”. Sa descrii în amanunt pedeapsa, încât copilul sa simta frica si sa-i spui: ” Dumnezeu i-a zis asa fratelui ramas: “Suspinând si tremurând sa traiesti pe pamânt”. Copilul, desigur, nu stie ce înseamna, de aceea explica-i: “Asa cum tremuri tu de frica în fata profesorului si nu stii, te bate sau nu te bate, asa si acela a trait clipa de clipa cu spaima-n suflet pentru ca legatura lui cu Dumnezeu nu mai era aceeasi”.
Atât îi va fi de ajuns. Sa-i spui istoria aceasta într-o seara, la masa. Mama sa i-o spuna din nou, peste o vreme si sa i-o mai spui de câteva ori; dupa ceva timp sa-i ceri sa ti-o istoriseasca si el tie ca sa se trezeasca în el încrederea în sine. Dupa ce o va fi învatat bine, descopera-i si ce ne învata. Desigur, sufletul lui stie de la sine sa deosebeasca si sa culeaga roadele, înainte de a i-o explica tu, dar, totusi, spune-i tu ce trebuie sa tina minte si ce trebuie sa învete: “Vezi ce mare rau este sa-l ucizi pe fratele tau? Vezi cât de rau este sa te ascunzi de Dumnezeu? Pentru ca El le vede pe toate, chiar si pe cele ce se fac pe ascuns”.
Daca îi semeni copilului în suflet fie si numai aceasta mica istorie biblica, nu va mai avea nevoie de pedagog, de vreme ce în mintea lui se va înstapâni teama de Dumnezeu mai presus de orice teama, tulburându-i sufletul.
Ia-l apoi de mâna si du-l la biserica si sa fie chiar în ziua în care se citeste tocmai istoria lui Cain si a lui Abel. O sa-l vezi cum va straluci de bucurie, cum va sari în sus de fericire, pentru ca el stia deja ceea ce altii aflau abia atunci. Sa-l vezi cum va voi s-o spuna el înaintea citetului si cum va întelege tot, folosindu-i nespus aceasta împrejurare. Astfel istoria aceasta simpla din Facere i se va întipari pentru totdeauna în memorie.
Mai poate câstiga si alte foloase. De pilda sa afle de la tine ca nu trebuie sa se mâhneasca când îi e rau si e bolnav si sa nu se teama de moarte, pentru ca Dumnezeu îl ia pe cel virtuos dupa moarte la Sine, în cer.
Dupa ce istoria aceasta se va fi întiparit bine în mintea copilului, mai spune-i una, tot cu doi frati (Facerea cap. 27). Zi-i asa: “Mai erau si alti doi frati, ca si ceilalti, unul mai mare si altul mai mic. Cel mare era vânator si cel mic ajuta pe lânga casa”. Istoria aceasta e înca si mai frumoasa si mai interesanta. Spune-i: “Acesti frati erau gemeni, dar pe cel mic îl iubea mai mult mama, iar pe cel mare îl iubea mai mult tata. Cel mare îsi petrecea cea mai mare parte din timp pe câmp, iar cel mic ajuta la treburile casei. Dupa ce s-au facut mari si tatal lor a îmbatrânit, acesta i-a spus celui pe care-l iubea mai mult: “Am îmbatrânit, fiul meu. Du-te pe câmp, prinde vreo salbaticiune si adu-mi-o. O caprioara sau un iepure. Frige-mi-o si s-o manânc si sa te binecuvântez”.
Celui mic nu i-a spus nimic. Auzind mama celor doi frati ce dorea tatal sa faca, l-a chemat pe cel mic si i-a zis: “Fiul meu, tatal tau i-a poruncit fratelui tau sa-i aduca vânat sa-l manânce ca apoi sa-i dea lui binecuvântarea. Tu asculta-ma. Du-te la turma si adu-mi doi iezi bine hraniti. Eu o sa-i gatesc cum îi place tatalui tau si tu o sa îi duci sa-i manânce. Pe tine te va binecuvânta”. Tatal era deja batrân si nu mai vedea bine. Dupa ce a adus cel mic iezii, mama i-a gatit, i-a pus pe o tava si i-a dat celui mic sa-i duca tatalui, dar numai dupa ce l-a înfasurat în blana iezilor, ca sa nu-l recunoasca, pentru ca cel mic nu avea par pe trup cum avea fratele lui.
Asa l-au înselat pe tatal care a crezut ca fratele cel mare i-a adus mâncarea. Asadar tatal l-a binecuvântat pe fiul cel mic, crezând ca era cel mare. Dupa aceasta, cel mare a venit si el de la câmp aducând vânatul. Când a vazut ce se petrecuse a scos un strigat de disperare si a plâns”.
Fii atent câte lucruri bune poti sa-l înveti pe copil de aici. Nu-i spune toata istoria. Fii atent, repet, câte lucruri bune poti sa-l înveti. Mai întâi faptul ca fiii trebuie sa-si respecte parintii, vazând cât de pretuita este binecuvântarea tatalui, încât ar îndura lovituri peste lovituri, numai ca nu cumva sa auda blestem din gura parintilor.
Daca povestea unui strain este în stare sa tina sufletul unui copil în frâu, aceasta deoarece copilul este convins ca e adevarata, cum nu-l vor înfrâna istoriile adevarate si cum nu-l vor umple de frica? Copilul trebuie sa învete sa-si înfrâneze stomacul. Spunându-i-o, trebuie sa-l ajuti sa înteleaga ca la nimic nu i-a folosit fratelui celui mare faptul ca era întâiul-nascut, pentru ca nu-si înfrâna pântecele, tradând darul de a fi primul nascut.
Dupa ce copilul tau o va învata bine si pe aceasta, într-o seara, roaga-l sa ti-o spuna. Zi-i asa: “Nu vrei sa-mi spui istoria celor doi frati?” Si daca începe sa-ti spuna istoria lui Cain si a lui Abel, opreste-l si zi-i: “Nu pe aceasta o vreau, ci istoria celorlalti doi frati, cea în care tatal a dat binecuvântarea”. Adu-i apoi aminte în câteva cuvinte, dar nu-i spune nici un nume. Dupa ce ti-o va povesti, poti sa-i spui si continuarea. Povesteste: “Asculta ce s-a întâmplat mai departe. Fratele cel mare a vrut sa-l ucida pe cel mic, asa cum era în prima poveste.
A asteptat sa moara tatal, dar mama a aflat ce avea de gând si l-a sfatuit pe cel mic sa fuga de acasa si sa se ascunda”. Spune-i apoi despre întelepciunea fratelui celui mic. E adevarat, copilul nu prea întelege, dar e posibil ca, daca are râvna si tu stii cum sa-i vorbesti cât mai limpede, pilda aceasta sa rodeasca în mintea lui frageda. Sa mergi apoi mai departe cu istorisirea: “Fratele cel mic, dupa de a fugit de acasa ca sa se ascunda, a ajuns într-un loc pustiu si nu avea pe nimeni cu el, nici sclav, nici doica, nici pedagog.
El s-a rugat la Dumnezeu asa: “Doamne, da-mi pâine si ceva haine si scapa-ma”. Dupa ce a rostit acestea cuprins de durere, l-a luat somnul, a adormit si a visat o scara care ajungea pâna la cer. Pe scara urcau si coborau îngerii lui Dumnezeu, iar sus, în capul scarii statea Dumnezeu Insusi (Facerea 28, 11-22). Baiatul I-a spus: “Binecuvânteaza-ma. Atunci Dumnezeu l-a binecuvântat si i-a dat numele Israel”.
din Sf. Ioan Gură de Aur, “Parinti, copii si cresterea lor”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial