O istorie a medicinii prin intermediul sfinţilor

Arta de a vindeca relatată de Paolo Gulisano

De Antonio Gaspari

Istoria Medicinii nu este numai istoria de invenţii, de descoperiri, de progrese ştiinţifice. Este şi istoria de oameni care şi-au dedicat viaţa pentru a se îngriji de cel care suferă. Medici, dar şi infirmieri, sau alte figuri care încă din antichitate au practicat în mod eroic, până la sfinţenie, arta vindecării.

Este ceea ce susţine Paolo Gulisano în volumul "Arta de a vindeca. Istoria medicinii prin intermediul sfinţilor" (Ancora Editrice).

Paolo Gulisano este medic şi publicist, studios de Istoria Medicinii, colaborator la diferite reviste şi situri web despre teme şi probleme biomedicale, autor de volume istorice şi literare.

Agenţia Zenit l-a intervievat:

Ce legătură au sfinţii cu istoria medicinii?

Gulisano: Istoria Medicinii au scris-o şi sfinţii. Din antichitate până astăzi firul roşu al artei de a vindeca, o artă ale cărei fundamente sunt în însăşi figura lui Isus Cristos, se află într-o angajare la care cei care întreprind această cale profesională nu pot să renunţe: să trăiască până la capăt iubirea faţă de aproapele, actualizând în istorie victoria iubirii asupra urii şi a libertăţii asupra sclaviei.

Un gest este gratuit şi liber, neoportunist sau instrumental: este gestul unei inimi care iubeşte şi al unei minţi care ştie că există realmente Cineva pentru care merită să dedici şi să dăruieşti viaţa. O iubire convinsă că orice persoană poartă în inimă o întrebare care se referă la propriul bine, propria sănătate dar şi propria mântuire. Cel care are harul de a-l fi întâlnit pe Dumnezeu, de la Cozma şi Damian până la Riccardo Pampuri şi Gianna Beretta Molla, cel care îl cunoaşte şi îl iubeşte pe Dumnezeu nu poate să nu-i ajute pe fraţi să-l întâlnească pe Isus Cristos, cel care într-adevăr ne eliberează de rău, de orice rău.

Ce a caracterizat în decursul secolelor pe cei care s-au ocupat de asistare şi de îngrijire într-o perspectivă creştină?

Gulisano: Sfinţii îngrijirii au fost cu toţii conştienţi că angajarea lor, dacă ar fi fost numai lucrarea lor, ar fi fost ineficace. Mai mult, ar fi putut să determine în ei prezumţia autosuficienţei. În schimb mărturia lor este aceea a celui care a ştiut să invoce puterea care vine de la Dumnezeu pentru ca lucrarea bună a vindecării să fie consecinţă a acelei noi realităţi în care au intrat prin har, mărturisind cu bucurie credinţa în Dumnezeul cel viu, în Dumnezeul vieţii. De la Cozma şi Damian la Hildegard din Bingen, de la Nicola Stenone la Camil de Lellis, de la Giuseppe Moscati la Gianna Beretta Molla, ceea ce uimeşte, în evenimentele personale şi profesionale ale acestor sfinţi "sanitari" - medici, infirmieri, farmacişti - canonizaţi sau nu, este faptul că şi-au dedicat vieţilor lor pentru a alina relele trupului fără a uita exigenţele sufletului. Mulţi dintre ei au trăit virtuţile lor cu umilinţă, în ascundere, aşa cum timp de secole mulţi medici şi infirmieri necunoscuţi şi-au dedicat în tăcere şi în umilinţă viaţa lor pentru binele aproapelui, peste tot, în orice colţ al lumii.

Este o caracteristică a creştinilor aceea de a învinge răul prin bine şi caritate.

Gulisano: Creştinilor nu le-a fost frică să dedice pentru acest scop viaţa lor, înfruntând atât răul care există în lume, valorizând binele mult care există încă. Martiri, episcopi, eremiţi, călugări, mistici, predicatori, misionari, taumaturgi, parohi, lucrători sanitari... De două mii de ani creştinii au fraţi şi surori de excepţie, care în roluri şi pe drumuri diversificate au dat exemplul unui răspuns fără rezerve la chemarea Evangheliei. Biserica, proclamând fericiţi şi sfinţi, i-a propus omenirii ca modele. Însă credincioşii obişnuiţi s-au apropiat de ei mai ales pentru a primi ocrotirea şi întărirea lor în truda zilnică a vieţii şi în mizeriile din această "vale de lacrimi", încrezându-se în mijlocirea lor la Domnul.

În carte dumneavoastră susţineţi că între ştiinţă şi credinţă nu există opoziţie ci colaborare.

Gulisano: Exact. Din păcate este încă opinie răspândită că creştinismul a fost un obstacol pentru progresul ştiinţelor, inclusiv cea medicală. Cei două mii de ani de istorie pe care i-am reparcurs demonstrează în schimb că creştinii au simţit din totdeauna ca obligaţia lor primară îngrijirea bolnavilor, până acolo încât, după cotitura lui Constantin care, cu edictul din anul 313, a pus capăt persecuţiilor, printre primele opere realizate de discipolii lui Isus au fost primele spitale, expresie de asistenţă conform învăţăturilor lui Cristos. Ulterior medicina a fost cultivată şi practicată în mănăstiri, mai ales benedictine. Abia mai târziu, cu Renaşterea, şi apoi iar în Modernitatea scientistă, îngrijirea bolnavilor este desfăcută de sensul religios al vieţii şi al morţii, al suferinţei şi al îngrijirii şi devine o meserie, o activitate care de atunci în continuare asumă conotaţii tot mai tehnice, aşa cum o cunoaştem astăzi. Biserica de-a lungul secolelor a dat un mare impuls Medicinii şi printre rândurile sale se pot număra apostoli ai carităţii, ca Ioan al lui Dumnezeu, dar şi oameni de ştiinţă, de la Pietro Ispano (un medic pionier al oculisticii care în secolul al XIII-lea a devenit preot şi apoi chiar Papă, până la Giuseppe Moscati.

A deveni medic este o vocaţie spre sfinţenie?

Gulisano: Profesiile medicale, arta de a se îngriji de aproapele, pot să fie un mod de a realiza mai mult faptul că suntem după imaginea lui Dumnezeu, în beneficiul omenirii. A exercita profesia medicală poate să devină deci o reflexie a iubirii lui Dumnezeu faţă de om şi este ceea ce găsim mărturisit în secole de istorie de medicină sfântă. În sfârşit medicii sfinţi ne oferă un alt mare dar: cel al speranţei, pentru a reînsufleţi resursele de inimă şi de inteligenţă, în aşa fel încât să poată înfrunta marile provocări care sunt în faţa noastră şi înlăuntrul nostru.

(După Zenit, 23 noiembrie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu