Astăzi, unul din aspectele care sunt
lăsate cel mai mult la o parte
este cu siguranță cel al luptei spirituale,
element fundamental în vederea edificării unei personalități umane, mai înainte
încă de a fi creștină, stabilă și matură. Relativismul etic și cultura
predominantă a et-et, care face să se viseze posibilitatea unui stil de viață
lipsit de riscul și efortul alegerii, par să elimine reflecția asupra
necesității luptei interioare. Cu toate acestea, pentru fiecare creștin – nu
numai pentru călugări – lupta spirituală este mai mult decât esențială. Este
vorba de o luptă invizibilă, în care omul opune rezistentță răului și luptă
pentru a nu fi învins de ispite, de acele pulsiuni și sugestii care dormitează
în profunzimea inimii lui, dar care deseori se trezesc și ies la suprafață cu o
putere agresivă, până a a asuma chipul unor tentații seducătoare. Omul poate să
contrasteze amăgirile ispitei, dar nu poate să le distrugă odată pentru
totdeauna, și din acest motiv creștinul se roagă în fiecare zi să nu cedeze în
fața ispitei (cf. Mt 6, 13). Într-adevăr, după acuta sinteză a lui Origen,
„ispita îl poate face pe om martir sau idolatru”. Din păcate, câți mai cunosc
astăzi această artă a luptei, pe care generația mea a primit-o ca moștenire de
la comuni și nu rari ghizi spirituali? Victimele unei astfel de ignoranțe,
mulți creștini s-au obișnuit să sucombe tentațiilor, convinși că împotriva lor
nu se poate face nimic, pentru că nimic au învățat în această privință.
Ei bine, lupta împotriva ispitelor
este foarte grea, dar fără această luptă creștinul se abandonează mentalității
lumii, cedează răului; el începe prin a face să conviețuiască în sine atitudini
religioase și alienări idolatrice, într-o specie de schizofrenie spirituală,
pentru a ajunge apoi să golească de tot credința. într-adevăr, atunci când omul
începe să nu trăiască așa cum gândește, sfârșește prin a gândi așa cum
trăiește! De aceea este necesar să ia în serios această luptă: cine râde de Sf.
Anton Abate, oprimat în deșertul duhurilor rele care-i apar „sun chip de bestii
și de șerpi” este un om superficial, care nu se cunoaște pe sine, ori este o
persoană constant învinsă de ispite, până la punctul că nu-și mai dă seama de
acest lucru. De aceea trebuie să spunem clar: nu este posibilă construirea unei
personalități umane și spirituale robuste fără luptă interioară, fără o
exercitare în discernământul binelui și al răului, astfel ca să ajungă să spună
„da” convinse și „nu-uri” eficace: „da” pentru ceea ce putem fii și face
conform lui Cristos; „nu” impulsurilor egocentrice care ne alienează și
contrazic raporturile cu noi înșine, cu Dumnezeu, cu ceilalți și cu lucrurile,
raporturi chemate să fie caracterizate de libertate și de iubire. A relua
această tematică nu înseamnă, de aceea, nici a cădea într-un dualism spiritual,
după care, pentru a-l recunoaște pe Dumnezeu ar fi necesară negarea umanului,
nici să cădem într-o atitudine pietistă și individualistă. Echivalează în
schimb a afirma esențialitatea umană și creștină a unei asceze – cuvânt care,
nu trebuie uitat, înseamnă „exercițiu” – al unei lupte pentru a ajunge la o
viață plină și împlinită: viața creștină, viață „după statura lui Cristos” (Ef
4, 13).
Tematica luptei spirituale este una
care, înrădăcinată în mesajul biblic, a fost tratată și aprofundată de
numeroase texte ale tradiției patristice și ale literaturii ascetice, mai ales
de cea monastică, atât în Orient cât și în Occident. Operele lui Evagrie
Ponticul (345-399), și ale lui Ioan Cassian (360-435); Lupta spirituală a lui
Augustin (396); Manualul soldatului creștin al lui Erasmus din Rotterdam
(1503); celebrul tratat al lui Lorenzo Scupoli (1530-1610). Lupta spirituală
care, printre alții, a fost tradusă în grecește de Nicodim Aghioritul la
sfârșitul secolului al XVIII-lea și, prin această versiune, a ajuns și în
Rusia, unde a fost reelaborat de Teofan Sihastrul la sfârșitul secolului al
XIX-lea: sunt numai unele din cele mai semnificative opere expres sau în parte
dedicate argumentului nostru. Această moștenire pe care marii spirituali ai
trecutului ne-au lăsat-o trebuie astăzi, mai mult ca niciodată, redescoperită
și valorificată: viața în Duh (Rom 8, 5; Gal 5, 16.25) la care fiecare creștin
este chemat, comportă într-adevăr o cunoaștere de sine și a mecanismelor care
conduc la ispite, un discernământ al propriei specifice slăbiciuni pentru a
combate cu vigoare păcatul. Păcatul (hamartia) este o putere personaificată
care acționează în om și cu ajutorul omului, împotriva omului și a voinței lui,
așa cum bine a fost pus în lumină de Sf. Paul: „Nu reușesc să înțeleg ceea ce
fac: într-adevăr, eu fac nu ceea ce vreau, dar ceea ce urăsc” (Rom 7, 15). Toți
oamenii experimentează realitatea păcatului (Rom 3, 23; Gal 3, 22), o putere
deformatoare care se obiectivizează apoi în păcatele care sunt pentru toți,
deși cu manifestări diferite, forme de relație negativă și distructivă față de
umanitatea celuilalt, începând cu acel prim altul care este eul în fața
persoanei proprii. Toate păcatele pot fi recondise în profunzime la acel unic
și mare păcat: negarea alianței și a comuniunii, adică ruptura cu care eul, de
la „eu cu alții” se pervertește în „eu împotriva altora”. Această realitate
mortiferă este adevăratul și marele dușman împotriva căruia trebuie să luptăm. Și numai cel care intră în logica acestei
lupte poate să-și păstreze credința cu perseverență până la sfârșit, până a a
putea afirma: „Am luptta lupta cea bună, am terminat alergarea mea, mi-am
păstrat credința” (2Tim 4, 7).
Rădăcinile reflecției în privința luptei spirituale se găsesc în Sf.
Scriptură. Încă din primele pagini ale cărții Facerii, Vechiul Testament
cunoaște porunca de a domina instinctul cel rău care sălășluiește în inima
omului: „dacă nu faci binele, păcatul stă cuibărit la ușă. El
caută să te domine, dar tu trebuie să-l stăpânești” (Gen 4, 7); „gândurile
inimii omului sunt rele din tinerețea lui” (Gen 8, 21). Această luptă este atât
de necesară încât nici măcar Isus nu i s-a substras, iar confruntarea Lui în
deșert cu Ispititorul ne arată clar acest lucru (Mc 1, 12-13; Mt 4, 1-11; Lc 4,
1-13). Mai mult încă, așa cum Isus, imediat după ce a fost botezat de către
Ioan, a cunoscut asaltul Satanei, la fel fiecare botezat va trebui să se
aștepte la o dură opoziție din partea Adversarului, care va încerca să-l
ndepărteze din drumul său de urmare a Mântuitorului. Deci, pentru creștin lupta
spirituală este o exigență inclusă în botez și contribuie la definirea înseși a
identității lui de credință: „Cu botezul creștinul se angajează să rămână toată
viața în ținută militară, să îmbrace ceea ce Paul numește „armele dreptății”
(Rom 6, 13-14) și „armele luminii” (Rom 13, 12).
Dezvoltând aceste
instanțe, Noul Testament se oprește de mai mult ori asupra descrierii vieții
creștine ca luptă. Nu este vorba de o luptă împotriva altor oameni, dar de una
împotriva dominantelor răului și ale păcatului (Ef 6, 1-17): este „lupta
credinței” (1Tim 6, 12), adică acea luptă care se naște din credință și tinde
către ea (cf. 2Tim 4, 7); este o luptă interioară pe care credinciosul trebuie
să o pună în act, pentru a se opune „legii păcatului care se războiește cu
legea lui Dumnezeu” (Rom 7, 22-23), „se opune „patimilor care combat în
mădularele lui” (Iac 4, 1), „dorințelor cărnii care fac război întregii vieți”
(1Pt 2, 11).
Această luptă are ca
adversar „păcatul care ne asediază” 9Ev 12, 1); așa numitele „puteri ale
aerului” (Ef 2, 2), indicate cu nume diferite (Ef 6, 12); „diavolul” (Ef 6,
11); „cel Rău” (Ef 6, 16): într-un cuvânt, toate puterile malefice, interne și
externe creștinului, care caută să-l reconducă la condiția lui pre-baptismală
de idolatru.
Lupta spirituală ne
cere să predispunem orice fibră a ființei noastre spre acțiunea operată de
Dumnezeu în noi: Lucrul cel mai rău în ispite, constă în a crede că noi luptăm
de unul singuri. Nu, Dumnezeu ne întinde mâna lui, luptă pentru noi și cu noi.
Este o luptă care-l are protagonist pe Cristos; este El cel pe care-l putem
invoca cu ajutorul cuvintelor psalmistului: „Îl upta mea, fii tu acela care
lupți!” (Ps 43, 1; 119, 154). Aceasta este marea învățătură lăsată nouă încă
odată de Sf. Anton Abate: „Fiecare din cei care astfel se luptă poate să spună:
«Nu eu, ci harul lui Dumnezeu care se află în mine»
(1Cor 15, 10). A alunga demonii este un dar al Domnului”. Numai Cristos, care
trăiește în fiecare din noi, poate să învingă răul care locuiește în noi, iar
lupta spirituală este exact spațiul în care viața lui Cristos triumfă supra
puterilor răului, al păcatului și al morții. În fond, această luptă are ca unic
scop cel de a ne „îmbrăca cu Domnul nostru Isus Cristos” (Rom „3, 14), până la
a putea repeta cu Sf. Paul: „Nu mai sunt eu cel care trăiește, dar este Cristos
cel care trăiește în mine” (Gal 2, 20). Desigur, cea a luptei spirituale este o
tematică care necesită astăzi a fi reformulată, regândită în lumina
categoriilor antropologice și a cunoștințelor psihologice pe care contemporanii
– diferit de Sf. Scriptură și Sf. Părinți – le posedă; cu alte cuvinte, este
necesar a decodifica limbajul Scripturii și a Sf. Părinți.
Pe de altă parte,
chiar dacă folosirea cuvintelor „luptă” și „combatere” poate să trezească mai
mult decât o perplexitate, cred totuși că este oportun să ținem cont de această
terminologie tradițională: într-adevăr, aceasta, în duritatea și lipsa de popularitate
a ei, are avantajul să pună în lumină imediat asprimea care caracterizează
lupta despre care vom vorbi și, în consecință, constituie o invitație clară
pentru a o lua în serios. Scria Martyrios, un părinte sirian din secolul al
VII-lea: „Lupta interioară, pentru a face față gândurilor și patimilor nu este
oare la fel de grea așa cum sunt războaiele exterioare împotriva persecutorilor
și torturile fizice? Mie m-i se pare că lupta spirituală este și mai dură, așa
cum este adevărat că Satana este mai crud și mai rău decât oamenii răi. Până când
va exista suflu în nările noastre, nu vom înceta să combatem; să nu ne lăsăm
învinși, nici să nu fugim, ci să perseverăm în lupta împotriva Satanei până la
moarte, pentru a primi de la Domnul coroana victoriei în ziua recompensei”
(2Tim 4, 8).
Autor: Enzo
Bianchi
Sursa: www.monasterodibose.it
Traducere:
Pr. Pătrașcu Damian
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial