SĂ TRĂIM SĂRACI ȘI LIBERI

A devenit de acum o obișnuință, aproape o inflație verbală, a identifica sărăcia cu Sf. Francisc de Assisi. Nu lipsesc nici bancurile despre „sărăcia” proverbială a franciscanilor din toate timpurile. Într-adevăr, sărăcia ocupă un amplu spațiu în spiritualitatea trăită și propusă de el. Aceasta a fost totdeauna o tematică cheie care a trezit în marea familie franciscană multe dezbateri apasionate în decursul veacurilor. Rămâne un element important în Regula  franciscanilor, acolo unde este enunțată proiectul lor de viață. Astăzi cum stau lucrurile?

Să trecem de la un „discurs edificator” la luciditate

Astăzi, plecând de la studiile biblice și de la noua realitate sociologică, s-a ajuns la o mai mare clarificare a termenilor folosiți în această privință, astfel ca evităm confuzii inutile. Deci, se face distincție între „sărăcie-mizerie”, un rău care umilește omul și-l ofensează pe Dumnezeu; „sărăcie spirituală”, ca atitudine fundamentală a omului deschis spre proiectul lui Dumnezeu, și „sărăcie-cale”, ca itinerar privilegiat pentru a merge pe urmele lui Cristos. Nu vom aprofunda aceste distincții în această meditație. Cu toate acestea, vom încerca să evităm să cădem în „supranaturalism”, adică să facem literatură edificatoare asupra sărăciei. Așadar, nu vom vorbi de viața Sf. Francisc ca fiind un freamăt de fervoare sentimentală, deși o astfel de abordare nu ar deranja poate deloc felul nostru de viață, nici nu vom pune în discuție structurile sociale nedrepte ale societății noastre, pentru că ar deveni o insuportabilă luare în râs a milioane de săraci oprimați de nenorocirea lor, și care lasă indiferenți pe mulți din contemporanii noștri.

Vom dezvolta meditația noastră în două etape. În prima etapă, acceptând intuițiile și gesturile profetice ale Sf. Francisc, vom clarifica contextul socio-economic care în vreun fel le condiționează. De exemplu, nu ne va spune practic nimic asupra urgenței procesului eliberării oamenilor și a națiunilor actualmente exploatate și furate. Aceasta nu este o problemă numai a epocii lui. Într-un al doilea moment, , după o analiză lucidă și curajoasă a epocii noastre, vom propune întrupări concrete, noi, personale și colective, a sărăciei evanghelice, pentru zilele noastre.  

La fiecare mare schimbare culturală și economică, frații și surorile Sf. Francisc, ca de altfel toți creștinii, se întreabă: „Ce înseamnă pentru noi, astăzi, să trăim sărăcia evanghelică?”. Și fiecare generație descoperă propriile răspunsuri adecvate evangheliei și aspirațiilor contemporanilor lor. A lupta împotriva „sărăciei-mizerie”, a aprofunda „sărăcia spirituală”, a intra liberi și bucuroși în „sărăcia-cale”, pe urmele lui Cristos, este o aventură totdeauna fascinantă și plină de teamă, în același timp. Numai Duhul lui Dumnezeu ne poate conduce pe acest drum, progresiv, în măsura în care ne deschidem Cuvântului și nevoilor fraților noștri. A duce la bun sfârșit această aventură este un dar al Domnului, dar pe care trebuie să-l cerem cu multă umilință.

Contextul socio-economic al veacului Sf. Francisc

Contextul socio-economic al lui Francisc nu explică cu siguranță toate motivațiile alegerii lui radicale, deși și aceasta a contribuit la formarea deciziei lui. Occidentul este în plină relansare. Economia feudală cedează locul celei mercantile. Vechea nobilime, ale cărei bunuri proveneau din exploatarea imenselor proprietăți de pământ se vede întrecută de comercianți. Burghezia care apare i-a în mână hățurile puterii, iar banul devine rege. Acesta permite cumpărarea bunăstării, a puterii și a onorurilor. Totul se poate cumpăra, incluse fiind aici titlurile nobiliare și beneficiile ecleziastice. Materialismul, cu toate dezechilibrele lui umane și spirituale, se află pe valuri. Această societate produce imediat un mic popor de marginalizați și un pre-proletariat foarte mult exploatat. Fundamentul socio-economic al vieții materiale a preoților și a călugărilor împărtășește tot sistemul feudal: venituri și beneficii legate de pământ și case.

Francisc, tânăr burghez, se folosește și abuzează foarte larg de bani. Până în ziua în care, deja nesatisfăcut de această viață ușuratică dar destul de goală, îi întâlnește pe cei excluși ai societății. Fără îndoială, îi întrezărise și îi atinsese oarecum până și în acest moment, așa cum și noi îi vedem din fugă că dorm în ungherul vreunei piețe, sau în emisiunile televizate pe care le privim. Într-una din zile însă, el îi vede și îi întâlnește cu adevărat. Ei nu mai sunt un fundal anonim pe bordura existenței lui liniștite, dar îi devin apropiați, iar el se face aproapele lor. De azi înainte săracii vor avea un nume, un chip, mâini, dorințe și necesități în viața lui.

Francisc nu se mărginește să le dea lor, nepăsător, un bănuț, continuându-și drumul, dar merge la ei, stă între ei, îi ascultă și îi slujește. Francisc nu mai este bogatul care le face lor o vizită grăbită, dar se unește cu ei. A devenit unul dintre ei, este solidar cu aceștia. Din acest moment universul lui începe să se clatine și descoperă că societatea lui bogată și strălucitoare ascunde la sânul ei o rană profundă, iar el suferă din această cauză.

Și astăzi, trebuie să ieșim din ambientele noastre, din obișnuințele noastre, pentru a descoperi că societatea noastră se sprijină pe spatele unor oameni  și popoare exploatate.

Cel care, în călătoriile lui, are curajul să se îndepărteze de străduțele frumoase și de la marile hoteluri sau magazine de lux, pentru a pătrunde în interiorul localităților. Va descoperi în spatele frumoaselor fațade, familii întregi care trăiesc în condiții inumane.

Francisc a trăit acest șoc și, îniante de a avea o clară viziune a viitorului său și a formei de viață pe care o va adopta, va pune în discuție situația lui de privilegiat. Va abandona în mod voluntar bogățiile lui și va risca să împărtășească condiția celor mai mici, a minorilor epocii sale. Dacă mentalitatea timpului său nu-l angajează într-o luptă de eliberare a săracilor, cel puțin el are voința de a se identifica cu ei. Francisc alege astfel să trăiască o anumită sărăcie sociologică. Nu sacralizează această sărăcie pentru sine, dar ea devine locul privilegiat în care poate să întrupeze iubirea care arde în el. Acesta este fără îndoială aspectul mai vizibil, mai radical și original al fraternității care se naște. Regula non bollata subliniază net această ruptură absolută cu structurile societății civile și bisericești a timpului său.

Chiar dacă, cu creșterea numărului, va deveni tot mai dificil pentru frați să pună în practică aceste alegeri față de ambientul social, ei vor rămâne totuși fideli refuzării oricărei proprietăți și pământuri și, deci, a oricărui venit. Această atitudine îi va obliga pe frați să recurgă la alte mijloace de subzistență. Iar acestea vor fi munca pe lângă cei bogați o altă revoluție originală și inedită pentru viața consacrată a timpului. Aceste alegeri îl vor pune pe Francisc și pe frații săi, pe plan economic și social, la marginile societății și ale Bisericii instituționale, apropiindu-i în schimb, de clasa săracilor.

O sărăcie sociologică... motivații evanghelice

Ar fi riscant să vrem să distingem în comportamentul lui Francisc și al fraților săi ceea ce provine din inspirația spirituală de ceea ce derivă din adaptarea la o situație umană concretă. Pare tocmai că motivațiile Sf. Francisc sunt fundamental evanghelice. Acest lucru se poate vedea în scrierile lui.

Am trăda intențiile lui, dacă ne-am mulțumi să explicăm comportamentele și alegerile lui prin simplul refuz al unei structuri socio-economice materialiste și nedrepte. Este întâlnirea lui cu Cristos cea care îl conduce spre cei săraci? Sau întâlnirea lui cu cei săracă îl conduce spre Cristos? Nu are prea multă importanță cronologia experienței lui. Francisc nu va putea să disocieze cele două întâlniri, pentru că ele se iluminează și se întăresc reciproc. Pasiunea lui pentru Domnița Sărăcie va fi rodul credinței, al adorației și al convertirii/îndreptării spre cei săraci.

            El a intrat în „drumul sărăciei” în ziua în care a vrut să meargă pe urmele lui Cristos, și nu va mai putea concepe în mod diferit viața lui de credință. Motivațiile pe care le va aduce succesiv pentru a trăi în mod deliberat sărac se înrădăcinează toate în dorința lui iubitoare de a se conforma cu Cristos.

Le repetă fraților săi, care se rușinau de noua lor situație: „Fiul lui Dumnezeu era mai nobil decât noi, și totuși, pentru noi s-a făcut sărac în această lume. Din iubire față de El am ales calea sărăciei[1].

Vom vedea apoi cum dragostea lui preferențială pentru cei bolnavi și săraci va avea aceeași motivație cristică.

Francisc nu este un teoretician. Toată viața va contempla, mirat, chipul Dumnezeului revelat în și de Isus Cristos. Îl vede născându-se ca sărac, necunoscut, pierdut în anonimatul familiilor departe de casă. Îl vede apoi trăind ca un sărac, pelerin, fără o piatră unde să-și plece capul.  În sfârșit, îl va vedea murind ca un sărac, disprețuit și răstignit pe colina condamnaților politici și al răufăcătorilor. Pentru el este un șoc continuu. Nu va face nici un discurs teologic în fața acestei revelații în act. Nu va banaliza niciodată acest mister pentru a face din el un mic crucifix decorativ pentru o cameră sau o sală de protocol. Nu va putea să se obișnuiască cu această întrupare a iubirii. Iată una din izvoarele fundamentale ale dorinței lui de sărăcie. Are în fața ochilor și în inimă această despuiere a Celui Preaînalt care vine să umble pe drumurile omului. Acest Cristos sărac, gol pe cruce, ale cărui urme vrea să pășească și el, chinuie memoria și viața lui. Deci, sărăcia franciscană nu este simpla decizie de unire cu o clasă socială determinată. Nu este numai o alegere pentru a contesta sistemul societății, și nici un act de ascetism, dar rămâne în primul rând o manieră de a-L urma pe Cristos. Această întrupare a umilinței și a iubirii Dumnezeului celui viu îl cucerește pe Francisc și pe frații săi. Înseși viața lui Cristos este cea care le revelează lor măreția Preaînaltei sărăcii. Ea izvorăște din contemplarea și adorarea lui Cristos. Departe de a fi o strategie apostolică, este însuși misterul și drumul privilegiat al Fiului. Francisc nu-l poate concepe pe Isus, Fiul unic, bogat de ceva care să nu fie Tatăl. Acesta este binele, bogăția și bucuria lui; îl duce în inima lui, în rugăciunea și pe buzele lui. Francisc este dăruit complet „lucrurilor Tatălui”.

Sărăcia devine o atitudine evanghelică fundamentală. Francisc va apăra cu gelozie acest tezaur regal care conferă acces la bunurile Împărăției lui Dumnezeu.

Această sărăcie este un dar al Duhului Sfânt, legat de iubire și de credință. Sufletul sărăciei franciscane este iubirea, o iubire care nu este atât rațională, cât imperioasă în identificarea cu cel care este iubit. Cu cât mai mult fratele se leagă de Cristos, cu atât de detașează de ceea ce nu este Cristos. Sărăcia lui izvorăște din iubire și conduce la iubire.

Această convingere se bazează pe Tatăl, de la care Fiul primețte totul. Francisc vrea să fie la rândul lui un fiu care-și alimentează viața și bucuria de la acest Tată care este binele suprem, de la care provin toate bunurile și la care toate trebuie să se reîntoarcă.

Sărăcia Sf. Francisc este bucuroasă; Francisc cântă această sărăcie; el a primit un tezaur inestimabil care-i permite să relativizeze toate celelalte bunuri fără să le disprețuiască. Știe că numai omul dorințelor, cel cu inima săracă, poate să mai dorească bogățiile lui Dumnezeu. Vrea să rămână disponibil tezaurului lui Dumnezeu. Sărăcia lui are măreția și nobilitatea celei lui Cristos:

„Aceasta este sublimitatea acelei preaînalte sărăcii, care v-a constituit pe voi, dragii mei frați, moștenitori și regi ai împărăției cerurilor... Aceasta să fie partea voastră de moștenire, care conduce în patria celor vii. Și aderând total la această sărăcie, fraților mei preaiubiți, să nu doriți să posedați nimic altceva în perpetuu sub cer, pentru numele Domnului nostru Isus Cristos”[2].

 Se înțelege astfel cum aceasta va fi condiția primă pentru a împărtăși și a trăi viața evanghelică. Unui om care voia să se unească lui în trăire, i-a răspuns: „Dacă vrei să te unești cu săracii lui Cristos, distribuie mai întâi bunurile tale celor săraci”[3].

Să dăm prioritate relațiilor umane

           

Sărăcuțul din Assisi are o concepție originală în privința proprietății. Pământul este o moștenire gratuită. Oamenii l-au primit pentru a-l valorifica și pentru a-i împărtăși roadele. Nimeni nu este proprietarul a ceea ce gestionează. Nu se dăruiește săracului, dar se împărtășește cu el, ba chiar, după Sf. Francisc, i se restituie ceea ce îi revine de drept.

Francisc crede că nu are nici un drept să țină pentru sine vreun lucru, dacă vreunul mai  sărac decât el are nevoie de acel lucru. Această atitudine interpelează societatea noastră și deschide perspective socio-economice noi. Acest cerșetor al lui Dumnezeu pune în discuție structurile noastre de comerț, naționale sau internaționale, fondate pe avere, pe proprietate, pe capital, și nu pe necesitățile reale ale persoanelor. În acest sens Francisc este cel mai slab comerciant și economist, dar are înțelepciunea inimii și simțul înnăscut pentru persoane, subordonând toate acestora. Pentru el bunurile, în sine legitime, trebuie să rămână mijloace de susținere și mai ales de relație. Am văzut cum fraternitatea umană este o reciprocitate de servicii, trăite la nivelul vieții sociale, naționale și internaționale.

Francisc știe din experiența familiară cât, bunurile acumulate pot perverti până la ură și la violență relațiile umane. Epoca noastră experiementează acest lucru la scară planetară. Francisc are o oroare viscerală față de bani, pentru că aceștia deveniseră deja simbolul dominării omului asupra bunurilor, asupra capitalizării, în detrimentul relației cu ceilalți și cu Dumnezeu.

Acest sărac evanghelic interpelează, de aceea, foarte mult concepția noastră materialistă a succesului, care ajunge până într-acolo încât ne face să evaluăm dezvoltarea unei națiuni după produsul intern lord. Francisc este convins că ceea ce face măreția omului nu este puterea lui de cumpărare, dar capacitatea lui de relație, de a iubi și de a fi iubit. Această pretenție a omului de a poseda ca propriu ceea ce a primit în gestiune și pentru a pune în comun este o deturnare de fonduri care denaturează misterul său.

Francisc este conștient că primește totul de la Dumnezeu: viața, pâinea, Duhul, darurile materiale și spirituale. Pentru că Dumnezeu este iubire, această atitudine de adevăr nu este alienantă, ci eliberatoare. Sărăcia lui voluntară îi descoperă misterul omului și al relațiilor cu lumea creată. Omul primește totul și se primește de la Dumnezeu. Acest mister este astăzi zădărnicit de circuitele complexe care pleacă de la roadele pământului la consumul lor. Omul uită că totul este dar.

Francisc vrea să trăiască și să facă cunoscut în mod comunitar adevărata condiție umană. A deveni noi înșine în iubirea care este relație, acceptare și dăruire. Pentru Sărăcuțul din Assisi, Dumnezeu nu este o dimensiune adăugată, dar esențială existenței omului; Dumnezeu nu poate fi o opțiune facultativă. Este sau nu este. Și dacă este, el este o identitate profundă a omului. Francisc va face cunoscut toată viața acest adevăr de credință.

Imposibilitatea de a reconcilia aceste două aspecte explică perversiunile sociale și economice. Nu putem scăpa de noi înșine, pentru că, mai degrabă sau mai târziu va trebui să ne decidem să locuim în casa proprie, adică în adevăr. Sărăcia lui Francisc este această incompletețe recunoscută, asumată și deschisă spre binele care umple până la refuz. Nu este exaltare a mizeriei, care trebuie combătută cu toate mijloacele, dar semnul unei lipse absolute.

Pe de altă parte, toți acești săraci, bo,navi, handicapați, ne invită continuu să descifrăm misterul nostru. Ne spun ceva fundamental în privința omului, interpelează pretinsele noastre fericiri. Nu degeaba, societățile noastre, numite ale consumului, îi emarginează în mod spontan. Pentru Francisc, aceștia sunt cuvinte de adevăr asupra misterului omului, care există numai într-o relație de iubire.

Sărăcia franciscană: o spiritualitate de eliberare

Nu este vorba de a ceda unei ideologii răspândite, nici de a vrea să recuperăm îngrijorați teme moderne pentru a justifica o spiritualitate. Dar lumea modernă pune creștinilor întrebări radicale. Astfel de interogative au luat o înfățișare dramatică în anumite țări mai apropiate sau mai îndepărtate de noi. Aceste întrebări ne obligă să interogăm evanghelia și să reconsiderăm comportamentul nostru practic în lumea de astăzi, iar aceasta privește nu numai teologia, ci și spiritualitatea care ne însuflețește. Nici spiritualitatea franciscană nu trebuie să fugă de aceste întrebări. Ce este o spiritualitate? Este o manieră vitală de a ne situa în fața lui Dumnezeu, al lumii oamenilor și al istoriei. Fiind atitudine globală, ea informează totalitatea și detaliile vieții noastre. Deci, spiritualitatea este o manieră concretă de trăire a evangheliei, însuflețită și iluminată de Duhul Sfânt. În nici un caz nu înseamnă sulcegăreală și bolborosire pioasă de Ave Marii...

Astăzi, spiritualitatea franciscană trebuie să înfrunte și să integreze noi exigențe. Francisc nu este un model de reprodus, ci o invitație permanentă de a crea totdeauna ceva nou. Calea franciscană trebuie să aprofundeze moștenirea trecutului și să se îmbogățească cu răspunsuri noi. O asemenea spiritualitate reînnoită ne ajută să dăm chip nou vieții noastre, comunităților noastre, rugăciunii și activităților noastre.

Nu mai putem să eludăm problemele actuale, mai ales cele ale eliberării tuturor oamenilor oprimați. A ne pune în perspectiva Împărăției, astăzi, ne conduce în mod necesar să participăm, într-un fel sau în altul, la lupta pentru pace, pentru libertate și pentru eliberarea oamenilor și a popoarelor. A trasa aceste itinerare inedite ne expune la noi probleme și blocaje, dar tocmai în această perspectivă, trebuie să aprofundăm itinerariul franciscan ca și cale spre eliberare.

Dacă uneori, în această luptă pentru eliberarea omului, Dumnezeu pare ascuns și Isus Cristos ignorat, acest lucru se întâmplă deoarece noi am fost pentru multă vreme absenți. Trebuie să facem să țâșnească din nou credința și speranța în Domnul care a venit să distrugă nedreptatea din rădăcină și să elibereze omul într-o manieră imprevizibilă și totală. Spiritualitatea noastră trebuie să se înrădăcineze în evenimentul eliberator: Isus Cristos, intuițiile evanghelice ale lui Francisc și situațiile concrete în care se desfășoară această bătălie. Nu trebuie să fie o spiritualitate a evadării, ci eliberatoare, nu una agățată în nori, ci una întrupată în istoria omului, reală și concretă.

Francisc ne invită mai mult decât oricând să ne convertim, adică să ne re-centrăm în Dumnezeu și în om; Dumnezeu primitîn toate exigențele iubirii, omul luat în toate dimensiunile lui relaționale, socio-economice, structurale și politice. O spiritualitate care ar puncta numai spre mântuirea sufletelor ar bara cu realitatea umană și cu proiectul lui Dumnezeu. Ar închide într-un comportament individualist și intimist. Exact opusul a ceea ce propune Sf. Francisc.

De aceea, familia franciscană trebuie să pășească totdeauna pe un drum de fraternitate și de pace universală, cu ajutorul luptei pentru eliberarea omului.

În societatea hiper-organizată, pariul evanghelic al lui Francisc nu apare chiar atât de ciudat. Sarcina este imensă, problemele complexe, povara mentalității și a structurilor uneori disperante, egoismele aparent insurmontabile. Cu toate acestea, mulți au înțeles că tocmai aici se află provocarea noastră mai urgentă. Și chiar dacă sarcina pare foarte mare, omul de astăzi dispune de toate mijloacele, și tehnice, pentru a o asuma. Este nevoie de convingeri și de curaj pentru a o realiza. Sărăcuțul din Assisi redevine mai mult decât oricând frate care stimulează și retrezește. Inspirația franciscană poate să contribuie foarte mult la această schimbare radicală a mentalităților, a inimilor și a structurilor.

Evanghelia vrea să redevină fermentul revoluționar. Numai trăirea veștii celei bune va invita și va constrânge popoarele bogate să investească în mod dezinteresat în popoarele mai sărace. Familia franciscană nu poate rămâne la marginile acestei opere profetice și gigante, pe măsura Sărăcuțului din Assisi. 

---

[1] 2Cel 74 (FF 662).

[2] Rb 6, 4-6 (FF 90).

[3] 2Cel 81 (FF 668).