DESCHIDEREA SPRE UNIVERSAL a SF. FRANCISC

Trăim într-un sat global, într-o societate, cultură, globalizată și nu putem să ne sustragem acesteia, nici dacă ne-am ascunde în măruntaiele pământului. Această realitate conține un avantaj extraordinar: orizontul nostru este foarte larg, ne invită la toleranță, cunoaștere; pe de altă parte, există și un risc la fel de mare: pierderea sau cel puțin decolorarea identității noastre. Pentru noi creștinii, a deveni frate, înseamnă a intra rând pe rând în viziunea universală a inimii lui Dumnezeu, unde „nu mai este nici iudeu, nici grec, nici sclav, nici [om] liber, nici bărbat și nici femeie: voi toți sunteți una în Cristos Isus” (Gal 3, 28). Comunitățile religioase, parohiale, vor putea să supraviețuiască numai dacă se vor deschide din ce în ce mai mult față de alții. Ispita oricărei relații umane este cea de a se închide comod într-un univers protejat și cald. 

A deveni frate înseamnă a ne deschide spre universal

            Francisc a vrut să fie totdeauna un frate universal, preocupat față de fiecare om. Neavând posibilitatea să viziteze pe fiecare în parte, va scrie o scrisoare fraternă creștinilor și locuitorilor lumii întregi:

Tuturor creștinilor, persoane consacrate, clerici și laici, bărbați și femei, locuitorilor întregii lumi, fratele Francisc slujitorul și supusul lor, considerație respectuoasă, pace adevărată din cer și sinceră dragoste în Domnul. Deoarece sunt slujitorul tuturor, sunt ținut să-i slujesc pe toți  și să administrez înmiresmatele cuvinte ale Domnului meu. De aceea, fiind conștient că nu-i pot vizita personal pe toți, mi-am propus să vă adresez vouă, prin această scrisoare și mesaj, cuvintele Domnului nostru Isus Cristos, care este Cuvântul Tatălui, și cuvintele Duhului Sfânt, care sunt duh și viață[1].

            Francisc va face din ospitalitatea călduroasă și simplă una din trăsăturile caracteristice ale fraternității franciscane.

Și oricine va veni la ei, prieten sau adversar, hoț sau tâlhar, să fie primit cu bunătate. Și oriunde se găsesc frații și în orice loc se vor întâlni, trebuie să se revadă cu ochi spiritual, și cu iubire, și să ne onoreze reciproc, fără murmurări[2].

Această ospitalitate necondiționată a tuturor, mai ales al celor ce rătăcesc departe de iubire, este înrădăcinată de Francisc într-o speranță de nezdruncinat în bunătatea fundamentală a omului. Nici măcar păcătosul nu poate distruge în sine imaginea lui Dumnezeu. Francisc nu este un optimist plin de viață. El știe cât este de capabil omul să distrugă și să refuze iubirea. În predicile sale nu ezită să dea avertismente severe păcătoșilor corupți sau neglijenți. Le amintește acestora că omul este responsabil și că nu scapă de consecințele propriilor acte. Dar este și convins că omul, pelerin pe un drum neterminat niciodată, este urmărit de milostivirea lui Dumnezeu. Francisc nu disperă niciodată de resursele inimii umane și de puterea harului divin.

Fraternitatea evanghelică ar trebui să fie locul privilegiat în care fiecare poate trăi experiența iertării lui Cristos și a fraților. În scrisoarea către un superior despre cum trebuie să se comporte acesta față de un supus care a greșit, Francisc își descoperă credința lui în puterea iubirii asupra inimii omului. Recomandă ca să nu fie lăsat nici un frate care ne-a ofensat, să plece fără un cuvânt de îmbărbătare:

Iubește-i pe cei care-ți fac astfel de lucruri. Și să nu te aștepți de la ei altceva, decât numai ceea ce Domnul îți va da. Și în aceasta, iubește-i și nu pretinde ca să fie creștini mai buni. Și aceasta să fie pentru tine mai mult decât viața sihăstrească. Și în aceasta vreau să știu dacă tu-l iubești pe Domnul și mă iubești pe mine, slujitorul său și al tău, dacă vei face aceasta, adică: să nu existe vreodată vreun frate în lume, care să fii păcătuit, atât cât putea să păcătuiască, și care, după ce a văzut ochii tăi, să nu se întoarcă fără iertarea ta milostivă, dacă o cere; și dacă nu ar cere milostivire, întreabă-l tu pe el dacă vrea să fie milostivit. Și dacă, succesiv, de mii de ori ar păcătui în fața ochilor tăi, iubește-l mai mult decât pe mine pentru aceasta: ca tu săl poți atrage la Domnul; și să-ți fie milă totdeauna de astfel de frați. Și informează-i pe guardiani, când vei putea, că, din partea ta, ești hotărât să faci așa[3].

            Iertarea – care nu înseamnă uitare – nu este croită după măsura omului. Este o manifestare a vieții Duhului lui Isus în mine. Un frate după evanghelie se recunoaște după capacitatea lui de a ierta și a cere iertare. A ierta înseamnă a avea parte de harul gratuit al lui Dumnezeu. Același Dumnezeu care a strigat, răstignit fiind de frații săi: „Iartă-le lor!”.

            Contrariul iertării este judecata, vorbirea de rău; acestea distrug fraternitatea. Francisc este sever împotriva acestui venin, a acestei otrăvi, a acestui germen de moarte din inima relațiilor. Atunci când un cârtitor și clevetitor începe să vorbească, îl evită și își îndreaptă privirea în altă parte.

Fericit slujitorul care este capabil să iubească și să se teamă atunci când fratele său este departe de el, la fel ca atunci când se găsește lângă el, și nu ar vorbi vreun lucru la spatele lui, dacă pe acesta nu l-ar putea spune cu caritate și în prezența lui[4].

            Dacă credem că trebuie să spunem un adevăr fratelui, să avem curajul să i-l spunem în față. Acesta, numai după ce am verificat că nu există în inima noastră vreun resentiment personal, nici ură. Și după ce am verificat că este iubirea lui Dumnezeu cea ofensată, că sunt exigențele evangheliei cele care ne împing să vorbim.

Slujitorului lui Dumnezeu nu trebuie să-i displacă nici un lucru în afară de păcat. Și în orice fel o persoană ar păcătui și, datorită acelui păcat, slujitorul lui Dumnezeu, nemaifiind de dragoste, s-ar tulbura și l-ar cuprinde ura, acumulează pentru sine, ca un tezaur, acea culpă. Acel slujitor al lui Dumnezeu care nu se enervează, nici nu se tulbură pentru orice, cu adevărat trăiește fără nimic propriu. Și este fericit celui căruia nu-i mai rămâne nimic, pentru că dă Cezarului ceea ce este al Cezarului, și lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu[5].

Iubiți-i pe săraci... fără a-i urî pe bogați

            Una din caracteristicile comportamentului lui Francisc și al fraților lui este refuzul de a judeca, de a-i clasifica pe oameni în buni și răi. Granițele binelui și ale răului trec prin inima fiecăruia. Dacă Francisc opetează în mod deliberat pentru cei săraci, exclușii timpului său, dacă renunță în mod voluntar la privilegiile și puterile claselor sociale dominante, rămâne, totuși, un fratele tuturor, incluși fiind aici cei bogați, burghezii, prelații ambițioși și clericii avari și concubinari. Trebuie să ne inspirăm din acest respect pentru persoane, deși avem o societate atât de diferită. Cum am spus deja, fraternitatea este un dar al lui Dumnezeu și o istorie de trăit. Această istorie, astăzi, este loc de conflicte. Și între aceste conflicte, există unele de care au luat conștiință după sfârșitul secolului al XIX-lea: în special este vorba de conflictul dintre opresori și oprimați. Lupta dintre clasele antagoniste este un fapt evident și nimeni nu poate nega acest lucru. Cum am putea să construim fraternitatea universală fără să fim solidari cu cei oprimați? Cum se poate întrupa această iubire universală în situațiile concrete pe care le trăim?

            Astăzi, a fi solidari cu cei oprimați - și această opțiune în unele țări este de o dramatică actualitate – reclamă din partea creștinului luarea de poziție împotriva opresorilor lor. Își va face, așadar, dușmani? Acest lucru este incompatibil cu visul lui Francisc. Dar tocmai aceasta este provocarea evangheliei. „Iubiți-i pe dușmanii voștri”, spune Isus, vorbind în cunoștință de cauză. Aceasta presupune să avem dușmani. A deveni frate înseamnă, pentru mulți creștini, a învăța să trăim cu această situație delicată. A-i iubi pe cei oprimați va însemna să denunțăm cauzele nedreptății, care îi umilește și să căutăm cu ei mijloacele pentru o autentică eliberare demnă a omului și a proiectului lui Dumnezeu. A-i iubi pe opresori înseamnă a-i elibera și pe ei de condiția lor inumană de bogați egoiști. Cu alte cuvinte, a combate cu eficacitate, fără a urî niciodată. A construi fraternitatea universală înseamnă, astăzi, a asuma aceste conflicte inevitabile și a refuza să existe oprimați și opresori. Libertatea evanghelică a lui Francisc, și respectul lui față de persoane pot încă să ilumineze aceste provocări ale epocii noastre.

Fraternitatea se construiește cu faptele

            Înrădăcinat în comportamentul evanghelic al lui Cristos, care a transpus în gesturi delicatețea lui Dumnezeu, Francisc va căuta totdeauna să întrupeze construirea tenace a fraternității.

Să se iubească reciproc, așa cum spune Domnul: „Aceasta este porunca mea: să vă iubiți unul pe altul, așa cum v-am iubit și eu pe voi”. Și să arate cu faptele iubirea pe care o au între ei, așa cum spune apostolul: Să nu iubim nici cu vorba, nici cu limba, dar cu faptele și în adevăr”[6].

Ar fi prea lung să înșirăm aici toate exemplele reproduse de biografi, care ilustrează cum Francisc a știut să de-a dragostei chipul prieteniei, al curtoaziei și al delicateții. El are un simț acut al gestului gratuit.

Fericit acel slujitor care este mult dispus să-l iubească pe fratele său, atunci când este infirm, și de aceea nu poate să-i întoarcă ajutorul, decât atunci când acesta este sănătos, și va putea să i-l întoarcă[7].

            Delicatețea lui fraternă îi inspiră un comportament care dă deseori peste cap convențiile și inevitabilele „ce vor spune alții?”.

Dădea dovadă de mare compasiune față de infirmi, și o delicată solicitudine pentru necesitățile lor [...]. Mânca chiar și în zilele de post, pentru ca bolnavii să nu roșească, și nu se rușina să cerșească carne pentru un frate bolnav [...]. Odată a fost informat că un frate bolnav ar fi dorit să mănânce niște struguri. Îl însoți într-o vie și, așezându-se lângă un butuc, a început el însuși să mănânce mai întâi[8].

            Francisc posedă și o capacitate surprinzătoare de a asculta. Această artă necesită deseori o lungă practică. Știm să-i ascultăm pe cei pe care-i întâlnim? Cunoaștem cu adevărat nevoile lor, gusturile, preferințele, dificultățile lor? Când întâlnesc pe cineva, despre ce-i vorbesc în primul rând? Despre mine, despre ceea ce fac, de problemele mele, sau despre el?

            Francisc știe să se arate aproapele adevărat al fraților loviți de încercări personale. Viața de credință, ca și viața umană, este o maturizare care întâlnește în mod necesar „crize” de creștere, în praguri psihologico-spirituale de depășit.

            Atunci când un frate se găsește într-un moment dificil sau se rătăcește pe un drum, dublăm delicatețea față de el, sau ne limităm numai să-l criticăm?

Viața fraternă deschide spre diversitate

            Biserica este un trup viu în toate mădularele ei, și nu un regiment. Este opusul unei ideologii totalitare. Francisc nu vrea să fie „modelul” vieții evanghelice. Este conștient că și el, printre mulți alții, tinde spre perfecțiune, fiind totdeauna pe drum, pelerin. Nu idealul trebuie copiat, ci un inspirator de viață. El nu are un răspuns frumos și gata confecționat pentru toți și pentru fiecare situație. Din acest motiv, atunci când primii frați se vor prezenta la el pentru a împărtăși viața lui, el îi va conduce la evanghelie...

„[...], explică-ne, deci, ce trebuie să facem cu averile noastre”. Francisc, tresăltând de bucurie pentru sosirea lor, le-a răspuns cu multă dragoste: „Să mergem să cerem sfat Domnului”[9].

Comercianți bogați, juriști, oameni din popor, nobili, cavaleri, clerici...: pe toți aceștia, Francisc îi va accepta în marea lor diversitate. El are un minunat respect față de itinerariul fiecăruia, cu trecutul, prezentul și viitorul lui. Recunoaște că sfințenia unuia nu este sfințenia altuia. Există modalități diferite de a trăi în urmarea lui Cristos și de a răspunde chemării dragostei! Nu va căuta, așa cum facem noi uneori, în mod instinctiv, frați conformi ideilor lui; nu va căuta să omologheze frații. Va ajuta, în schimb, pe fiecare, să dea după propria măsură, rămănând din punct de vedere evanghelic el însuși. Unica lui preocupare este să deschidă pe fiecare frate, cu toate darurile și limitele sale, spre Duhul Domnului. Bucuria lui este să-i invite pe toți frații să meargă până la limita posibilităților, ale exigențelor și ale chemărilor pe care le poartă în sine.

            În această privință, un capitol dintr-o biografie a lui, destul de tardivă, reproduce o povestire gustoasă care ne revelează toată originalitatea privirii lui Francisc asupra fraților săi.

Și spunea că va fi un bun frate cel care va reuni în sine viața și aptitudinile următorilor frați sfinți: credința fratelui Bernard, care a avut-o în mod perfectisim, împreună cu iubirea sărăciei; simplitatea și curăția fratelui Leon, care a strălucit cu adevărat de o sfântă curăție; curtoazia fratelui Angelo, care a fost primul cavaler intrat în Ordin și a fost împodobit cu toată curtoazia și benignitate; aspectul atrăgător și bunul simț al fratelui Maseu, cu vorbirea lui frumoasă și devotată; mintea ascuțită în contemplație a fratelui Egidiu, pe care a avut-o până la cea mai înaltă perfecțiune; virtuoasa și neîncetata rugăciune a fratelui Rufin, care se ruga fără întrerupere și, chiar și dormind sau fiind ocupat cu ceva, avea duhul unit cu Domnul; răbdarea fratelui Ginepru, care a ajuns la o răbdare perfectă, prin perfecta conștiință a propriei micimi, pe care o avea totdeauna în fața ochilor, și pentru arzătoarea dorință de a-l imita pe Cristos mergând pe calea crucii; robustețea fizică și spirituală a fratelui Ioan al Laudelor, care în acea vreme a depășit prin vigoare pe toți oamenii; caritatea fratelui Rugeriu, a cărui viață și comportament ardeau de iubire; sfânta neliniște a fratelui Lucidus care, totdeauna pregătit, aproape că nu voia să locuiască într-un loc mai mult de o lună dar, atunci când începea să se afecționeze, imediat se îndepărta, spunând: „Nu avem sălaș stabil aici pe pământ, ci în cer”[10].

            Deci, atunci când îi cer să deseneze trăsătura fratelui minor perfect, Francisc descrie viața celor zece frați ai săi. Pentru el, perfecțiunea evanghelică nu este un ideal abstract, un model deja preconfecționat. În capul lui nu există portret-robot al fratelui minor. Perfecțiunea evanghelică este un ideal atât de mare încât este necesar să fim mai mulți pentru a o putea realiza. Ea este posibilă numai comunitar. Este contrariul unei ideologii. Este comuniunea fraternă în diversitate, așa cum fiecare notă muzicală în parte se pune în valoare numai în interiorul unei partituri. Și ceea ce este adevărat la nivelul unui singur frate, este la fel de valabil și la nivelul întregii fraternități, grupuri sau familie. Ce este o comunitate creștină ideală? Noi vom putea răspunde ca Francisc: este cea care trăiește intens rugăciunea unui determinat grup de frați, credința și speranța altuia, angajarea în dreptate unei altui grup. Sunt necesare multe fraternități, multe grupuri de creștini pentru a trăi întreaga perfecțiune evanghelică. În loc să se excludă sau să se ignore, ar trebui să se minuneze de diversitatea lor, să se întâlnească pentru a se îmbogăți împreună și a descoperi ce este adevărata fraternitate evanghelică.

            Noi, cum îi privim pe ceilalți? Suntem capabili să cităm pentru fiecare frate din comunitățile noastre, o calitate dominantă? A discerne în fiecare manifestarea Duhului Sfânt este o chemare pentru fiecare dintre noi; acesta este secretul stuporii Sf. Francisc. Observăm că el se oprește în mod intenționat asupra calităților fraților săi, asupra a ceea ce în fiecare este frumos și bun. Ar fi putut, cum facem noi în mod spontan, să înșire defectele lor, iar acele calități ar fi fost citite în negativ. Frumusețea naturală a fratelui Maseu putea să ascundă și o anumită vanitate, itineranța continuă a fratelui Maseu putea să denote o anumită instabilitate caracterială, dificilă de suportat în viața de zi cu zi. Dar Francisc se interesează numai de lumina vieții lor. Pentru el, binele are o greutate mai mare decât răul; germenii de bine, de viață, boabele de grâu, par mai importante decât germenii de moarte, de discordie. În terenul uman în care încolțește atât binele cât și răul, , vrea să cultive mica sămânță a Împărăției, care se încăpățânează să crească în fiecare din noi. Este conștient că această sămânță atât de fragilă a vieții evanghelice are nevoie de soarele dragostei pentru a crește, pentru că poate fi foarte repede sufocată de neghina discordiei, dacă nu simte asupra sa căldura unei priviri încrezătoare.

A fi frate înseamnă a da încredere

            Francisc este un frate care dă încredere fraților săi. Iată o scrisoare trimisă fratelui Leon, totdeauna preocupat:

Frate Leon, fratele tău Francisc îți dorește sănătate și pace. Așa îți spun, ție, fiul meu, ca o mamă: ca toate cele spuse pe cale, le sintetizez în acest cuvânt sfătuitor, și nu este nevoie ca tu să vii la mine pentru a te sfătui, pentru că așa îți spun: în orice fel ți se pare că-i placi mai mult Domnului Dumnezeului tău, și să mergi pe urmele și sărăcia lui, fă-l cu binecuvântarea Domnului și cu obediența mea. Și dacă îți este necesar ție, pentru ca tu să primești altă consolare, ca sufletul tău să vină din nou la mine, și tu vrei acest lucru, vin-o![11].

            Iată, deci, în tradiția franciscană, unul din fundamentele vieții fraterne: încrederea. A da încredere înseamnă a crede în propriul frate. Termenii credință și încredere nu provin oare din aceeași rădăcină? A crede în progres, în convertirea totdeauna posibilă a fratelui. Cel mai mare dușman al relațiilor fraterne este obișnuința, acea teribilă atitudine de a fixa pe alții în personaje definitiv catalogate, clasificate.

            Omul este din natura lui o ființă neterminată. Nu sfârșește niciodată să se facă cunoscut, sieși și altora, și nu încetează niciodată să crească. Dacă credem prea repede că ne cunoaștem, încetăm să ne creem în mod reciproc. Omul crește și progresează numai în fața celor care cred în el și-i acordă încredere. Acest lucru este fundamental pentru copilul care învață să meargă, pentru cel care merge la școală; este la fel de fundamental pentru cel adult, în viața lui de fiecare zi și în cadrul muncii lui. Încrederea este dimensiunea dinamică a dragostei fraterne. Ea presupune o privire de credință, însuflețită de Duhul Sfânt, care refuză să-l reducă pe fratele său la defectul dominant sau la blocajul lui psihologic. Lucid ca privirea lui Cristos care discerne păcatul fără a condamna niciodată. A-l identifica pe fratele meu cu păcatul sfârșește în mod necesar prin a ucide creșterea lui. În relațiile umane există priviri ucigătoare și eliberatoare.

            Trebuie să credem că fratele nostru, are nevoie de a fi iubit pentru a deveni el însuși. Frații noștri se așteaptă deseori să fie iubiți pentru a deveni mai buni. Iar noi, așteptăm să devină mai buni, pentru a-i iubi.

Să ne punem această întrebare: ce fel de climă de încredere am construit în jurul meu? Atunci când eu sunt prezent, se pot exprima cu toții în mod liber? Împărtășirea este mai ușoară, sau mai grea, sau chiar blocată de tot? Anumite persoane reușesc să scoatem din noi tto ceea ce este mai bun, ne invită la creativitate, să luăm inițiative; alții, în schimb, ne paralizează total. Ce climă răspândesc în jurul meu?

Francisc știe că, în profunzimea lor, puțini oameni sunt răi; mulți însă sunt nefericiți, nu se simt la locul lor și poartă în ei răni profunde. Pentru Cristos însuși, unicul criteriu după care vom fi judecați este cel al calității relațiilor noastre fraterne. „Eram gol, bolnav, în pușcărie... și m-ați vizitat”.

După moartea noastră, probabil că Isus ne va pune o singură întrebare: „Ce ai făcut cu acel dram de iubire pe care ți-l încredințasem? Ce-i vom răspunde?”.

Fraternitatea, prima formă de evanghelizare

            Cristos proclamă: „Din aceasta vor știi cu toții că sunteți discipolii mei, dacă veți avea iubire unii față de alții” (In 13, 35). Cu alte cuvinte, Isus lasă un semn numai pentru ca să se recunoască prezența lui în mijlocul fraților: cel al iubirii. Francisc a înțeles foarte bine acest lucru. El va face din viața fraternă primul act misionar/pastoral al fraților săi. A trăi ca frații trebuie să fie o veste bună în act, o acțiune profetică de speranță pentru toți oamenii.

            Într-adevăr, dacă citim în primele biografii, constatăm că aspectul calitativ evanghelic al fraților, a reprezentat un șoc pentru contemporanii lui Francisc. Într-o lume conflictuală, deja divizată în clase sociale și în interiorul mănăstirilor, fraternitatea primilor frați apare ca un nou răsărit. Acei oameni care provin din pături sociale diferite, care trăiesc în egalitate, dând peste cap structurile verticale ale societății civile și religioase, simplitatea și umilința lor plină de bucurie: iată, într-adevăr vestea cea bună.

            Fraternitatea, așa cum Francisc a voit-o și a trăit-o, este de o actualitate urgentă și arzătoare. Ajunge să fim atenți la marile aspirații ale tinerilor, seduși uneori de diferite secte sau mode efemere. Așteptările și rătăcirea lor sunt cea mai mare provocare lansată creștinilor de astăzi. Iar în această situație, carisma franciscană își poate găsi o mare posibilitate viitoare. Marea familie franciscană ar trebui să ofere oriunde locuri privilegiate, unde fiecare om să se poate descoperi frate; Locuri în care oricine, zăpăcit sau neiubit, bogat sau exclus, să fie primit cu dragoste și cu respect pentru ceea ce este. Fiecare discipol al lui Cristos ar trebui să aibă această pasiune: a crea locuri fraterne: în ființa lui, la nivelul fraternităților religioase, la nivelul structurilor parohiale sau civile. Fiecare fraternitate sau structură parohială ar trebui să devină o schiță modestă, dar reală, a Împărăției lui Dumnezeu. Frați și surori ai lui Cristos, noi suntem purtătorii unei extraordinare speranțe, fără de care pământul s-ar scufunda în disperare. Prima noastră convertire este să devenim, în fiecare zi mai mult, frați pentru toți. Aceasta presupune ca să iubim lumea de astăzi, așa cum este ea, cu mărețiile și mizeriile ei, Această lume de aici, și nu o lume visată, o lume pe care Cristos o  iubește și o salvează. Francisc ne invită să cultivăm această privire lucidă, binevoitoare, fraternă, niciodată dezamăgită, asupra întregii creații a lui Dumnezeu. Atunci când frații descoperă că nu sunt adunați numai pentru ei, ci pentru a primi și a răspândi acest dar al lui Dumnezeu, atunci multe probleme se relativizează.

            Dinamismul misionar al unei fraternități este izvor de unitate. Un grup de creștini închis în sine, sfârșește prin a se încurca în hățișul propriilor probleme și tensiuni interne. În focul Rusaliilor apostolii, atât de diferiți unii de alții, și-au regăsit adevărata unitate. Liantul fraternității este dragostea, este Cristos, este Duhul Sfânt. Dacă la turnul Babel, oamenii vorbeau limbi diferite dar nu se înțelegeau, pentru că le lipsea darul dragostei Duhului Sfânt, iată-i la Rusalii, plini de focul dragostei Duhului, vorbesc limbi diferite și se înțeleg.

A fi frați înseamnă a fi pasionați de pace

            Francisc visează cavaleria, câmpurile de bătălie și de victorie. Idealul său este să facă o strălucită carieră militară. Prin temperament este un luptător, un războinic și chiar violent. Francis nu era pacific din natură.

1197: la Assisi, poporul și burghezii iau cu asalt fortăreața imperială. Violență. Francisc are șaisprezece ani și se bate.

1202: Perugia, unde s-au refugiat nobilii din Assisi atacă Assisi. Iarăși violență. Francisc are douăzeci de ani și se bate din nou.

1205: trupele împăratului și ale papei se luptă în Italia de Sud. Cavalerii cruciați din Occident și musulmanii se mișcă unul împotriva celuilalt. Francisc are douăzeci și trei de ani. Începe luptân cu arma în mâini, iubind fiorul, mirosul bătăliei, baricadele, strigătele de război, transpirația cailor... până când o voce interioară pune totul în discuție: „Francisc, ce este mai bine de slujit: ambiția omului, sau proiectul lui Dumnezeu?”.

Din acel moment, Francisc, zi de zi, își va schimba itinerariul. Se va lăsa convertit, împăcat cu utopia evangheliei lui Isus Cristos. Cu toate acestea, nu renunță să fie un luptător, nici nu uită de ambiția pentru o viață măreață și împlinită. Dar își va schimba stăpânul, armele și obiectul bătăliei.

Mai târziu îl ascultă pe Cristos, care-și trimite ucenicii în misiune: „Când veți intra într-o casă, mai întâi spuneți: «Pace acestei case!». Francisc este extaziat. Iată viitorul său, „iată ceea ce vreau să trăiesc, de acum înainte”.

Din acest moment își va folosi ambiția, capacitățile, puterea asupra mulțimilor, toate energiile, pentru a proclama pacea. Rămâne un luptător, dar pentru a se dedica altei lupte, adică cea a lui Cristos. A surprins inima revelației: „Domnul mi-a revelat ca să spunem acest salut: Domnul să-ți dăruiască pacea![12].

Va concepe propria misiune și pe cea a fraților săi ca pe o vastă campanie internațională de pace... De abia are câțiva frați, îi trimite în misiune:

Mergeți, dragii mei, doi câte doi în toate părțile lumii, și vestiți oamenilor pacea și pocăința întru iertarea păcatelor; și să fiți răbdători în persecuții, siguri fiind că Domnul își va duce la îndeplinire planul său și își va menține promisiunile. Răspundeți cu umilință celor care vă întreabă, binecuvântați-i pe cei care vă persecută, mulțumiți-le celor care vă înjură și vă calomniază, pentru că, în schimb, ne este pregătită împărăția cea veșnică[13].

Așa cum vestiți pacea cu gura voastră, tot la fel să aveți totdeauna o pace mai mare în inimile voastre, astfel ca nimeni să nu fie provocat de voi la ură sau scandal; mai mult încă, toți să fie avertizați cu pace și bunătate[14].

            Pacea lui Francisc și a fraților săi este în mod manifest un dar al Duhului, acordat numai oamenilor care au renunțat la alergatul spre acumularea bunurilor, a puterii și a onorurilor. Pacea trăită și vestită de ei este o alegere de viață: cea a unor oameni având mâinile goale, care nu sunt violenți, capabili să sufere cu bucurie consecințele sociale și politice. Francisc va vrea chiar să ducă această pace a evangheliei în inima marelui conflict al epocii lui, cea dintre creștinătate și islam. A-i invita pe oameni să primească pacea divină, deschizându-și inima lui Cristos nu-i este deajuns. Va vrea să construiască pacea cu toate resursele umane și sociale posibile. Nu este ca acei predicatori, din care și noi facem uneori parte: denunțăm, ne lamentăm privind la televizor sau citind presa, dar fără a înceta să privim papucii noștri. Francisc intră în inima conflictelor timpului său. Se angajează pentru ca să triumfe dialogul și pacea, este concret. Face să se semneze documente și convenții care recunosc drepturile fiecăruia. Pacifismul său nu este cel al unui visător, ci al unui om evanghelic realist. Nu se mulțumește să demonstreze cu pancarte și strigând sloganuri, unde nimeni nu pune în discuție propriile privilegii. Știe și vrea să fie responsabil. În același an al morții sale, imobilizat din cauza bolii, nu poate rămâne indiferent în fața conflictului scandalos dintre boier și episcopul de Assisi.

Fericitul Francisc, bolnav cum era, a fost mișcat de pietate față de ei, pentru că nici un religios sau laic nu se interesa să restabilească între cei doi pacea și înțelegerea. Și spuse tovarășilor săi: „Mare rușine pentru noi, robii lui Dumnezeu, ca episcopul și boierul să se urască atât de mult unul pe celălalt, și nimeni să nu încerce să refacă pacea și înțelegerea[15].

Și, neputând să se mai miște, îi trimite pe frații săi să ducă un mesaj celor doi dușmani. Aceasta este faimoasa strofă din Cântecul Creaturilor, de el compusă tocmai pentru această ocazie:

Lăudat să fii, Domnul meu,

Pentru cei care iartă din iubire față de tine

și suferă infirmități și necazuri,

fericiți cei care vor lupta pentru pacea,

căci de tine, PreÎnalte, vor fi încoronați[16].

            Francisc crede în iradierea contagioasă a inimilor împăcate. Pentru el este totdeauna o mare rușine a menține tăcerea atunci când pacea este amenințată. Astăzi, în fața conflictelor și a cursei nebunești spre înarmare, ar tăcea oare? Cu siguranță, nu! Ar striga responsabililor, la orice nivel s-ar afla aceștia. Ar merge să bată la porțile puterii, fără teama de a fi alungat ca un visător. I-ar susține în felul său pe cei nonviolenți, pacifiștii din orice țară. Francisc s-ar bucura să-i vadă pe frații săi că frâng tăcerea complice și se implică cu mult curaj în toate misiunile, inițiativele pentru pace, că scriu celor mari...., indiferent de orientările lor politice.

            Este urgentă construirea fraternității universale, proiect al lui Dumnezeu pentru acest pământ. Cum lucrăm, și ce mijloace folosim pentru a realiza această fraternitate?     

---

[1] 2Lf 1-3 (FF 179-180).

[2] Rnb 7, 14-15 (FF 26).

[3] Lmin 5-10 (FF 234-235).

[4] Am 25 (FF 175).

[5] Am 11 (FF 160).

[6] Rnb 11, 5-6 (FF 37).

[7] Am 24 (FF 174).

[8] 2Cel 175-176 (FF 761-762).

[9] Anper 10 (FF 1497).

[10] Spec 85 (FF 1782).

[11] LfL 1-4 (FF 249-250).

[12] 2Test 23 (FF 121); cf. 2Cel 23 (FF 359).

[13] 1Cel 29 (FF 366).

[14] Anper 38 (FF 1531).

[15] Cass 84 (FF 1616).

[16] Ibidem.