Liturghia este plictisitoare?

CARDINALUL DOLAN^*:

«LITURGHIA ESTE PLICTISITOARE? ESTE PROBLEMA VOASTRĂ, NU A LITURGHIEI». ȘI EXPLICĂ DE CE!

De câte ori, voi părinții, nu ați auzit spunând din partea copiilor duminica dimineața aceste cuvinte? De câte ori învățătorii și cateheții noștri nu au auzit aceste cuvinte în timp ce pregăteau copii pentru Sf. Liturghie? Și, să recunoaștem acest lucru, de câte ori nu am rostit noi înșine aceste cuvinte? Ce să spunem în fața unei fraze atât de nefericite și aproape sacrilege? Înainte de toate: „Nu, nu este așa!”. Unul poate să găsească Liturghia plictisitoare, dar aceasta ESTE PROBLEMA LUI, și nu a Liturghiei. În viață există diferite activități importante care sunt „plictisitoare”: vizitele la dentist pot fi asemenea; persoanele care au rinichii bolnavi îmi spun că o dializă de trei ori pe săptămână nu este o experiență entuziasmantă; a merge să votăm nu este o distracție foarte frumoasă. Toate aceste trei lucruri sunt însă importante pentru ca noi să ne simțim bine , iar valoarea lor nu depinde de gradul de satisfacție cu care le facem. Sf. Liturghie este mult mai importantă pentru sănătatea sufletului nostru decât exemplele mai înainte citate. Plictiseala este problema noastră și, spun sociologii, este pentru că de acum suntem obișnuiți să facem experiențe scurte (tip „mușcă și fugi”), suntem obișnuiți să facem zapping cu telecomanda atunci când căscăm în fața unei emisiuni. Mulțumită lui Dumnezeu, valoarea unei persoane sau a unui eveniment nu depinde de faptul că uneori poate să „plictisească” sau nu. Lumea și evenimentele importante nu există pentru a ne emoționa, pentru că am fi niște narcisiști sau ca niște adolescenți viciați dacă am gândi astfel! Acest lucru este adevărat în mod particular pentru Sfânta Jertfă a Liturghiei. Noi credem că fiecare Liturghie este rememorarea evenimentului cel mai important și decisiv care s-a întâmplat vreodată: veșnicul, infinitul sacrificiu de laudă a lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu Tatăl pe o cruce, pe muntele Calvar, într-o vineri, numită „sfântă” (în engleză „good”, bun). Să ne gândim un moment: și soldații romani erau „plictisiți” atunci când își băteau joc de Isus și trăgeau la sorți haina lui, unicul lucru pe care acesta îl avea. În al doilea rând, nu mergem la Liturghie pentru a căuta distracție, ci pentru a ne ruga. Dacă florile de pe altar sunt frumoase, dacă muzica este plăcută, dacă aerul condiționat funcționează, dacă predica este scurtă și profundă, dacă în jur vedem chipurile prietenilor… toate acestea, cu siguranță ne ajută. Dar Liturghia este eficace și atunci când aceste lucruri lipsesc (și deseori, din păcate, se întâmplă așa!). Pentru că Liturghia nu ne privește pe noi, ci îl privește pe Dumnezeu. Iar valoarea Liturghiei provine din simpla dar profunda noastră convingere, bazată pe credință, că pentru un ceas, duminica, facem parte din ceva care trece „dincolo de”, suntem înălțați spre veșnicie, suntem părtași ai unui mister, unindu-ne cu Cristos în aducerea de mulțumire, în iubire, în jertfa de ispășire pe care-l oferă pentru toată eternitatea Tatălui. Ceea ce Isus face funcționează totdeauna și niciodată nu este plictisitor. Liturghia nu este o datorie plictisitoare pe care o facem pentru Dumnezeu, ci un miracol pe care Isus îl face cu și pentru noi. Un domn mi-a povestit că, atunci când era copil, centrul săptămânii era pentru el prânzul luat împreună cu toată familia duminica. Mâncarea era bună pentru că o pregătea mama lui, iar la masă era bucurie pentru că tatăl lui era totdeauna prezent. Și după ce s-a căsătorit și a avut copii, duminica, împreună cu toată familia, mergea la prânz la părinții lui. Atunci când copiii au crescut, l-au întrebat dacă era chiar „necesar” să meargă și ei, pentru că uneori o găseau „plictisitoare”. „Da, trebuie”, răspundea el, „deoarece nu mergem pentru mâncare, ci pentru iubire, pentru că mama și tata se află acolo”. Îi curgeau lacrimile când îmi povestea această întâmplare, pentru că, atunci când părinții lui au îmbătrânit mai mult iar mama nu mai putea găti atât de bine, felurile de mâncare nu mai erau așa de bune și compania nu mai era atât de frumoasă. În ciuda acestei situații, nu a lipsit niciodată: acel prânz avea o semnificație specială, chiar dacă, chiar dacă friptura era arsă sau tatăl lui adormea la masă. Și acum, spunea, ar fi dat orice pentru a mai fi acolo, pentru că mama lui murise iar tatăl se afla într-o casă pentru bătrâni. Astfel, acum, el cu soția pregătesc prânzul de duminică și speră ca cei trei copiii, într-una din zile, să le aducă și pe soțiile și copiii lor la prânz. Același lucru este valabil pentru prânzul de duminică în familia noastră spirituală: Sf. Liturghie. Unii gândesc că un meci la Yankee Stadium este plictisitor; alții gândesc același lucru depre muzica country. După părerea multora, prietenia, voluntariatul, familia, onestitatea și iubirea față de patrie aparțin „trecutului”, care „nu mai sunt la modă”. Bine: sunt ei cei care au o PROBLEMĂ!

Și apoi, vin să-mi spună că Liturghia este „plictisitoare”…     

* cardinal și arhiepiscop de New YORK