În sărbătoarea Prezentării Domnului

Bucuria consacrării

de Salvatore M. Perrella

Biserica, la 2 februarie, celebrează, după o veche tradiţie care provine din secolele VI-VII, un eveniment din viaţa Domnului care aruncă lumină asupra identităţii şi misiunii sale universale. Este vorba despre Prezentarea la templu a lui Isus din partea părinţilor săi (cf. Lc 2,22-40). În această zi se celebrează contextual şi Ziua mondială a vieţii consacrate. Textul evanghelic de la celebrarea liturgică îl scoate în evidenţă, într-un context de lumină transcendentă, pe Fiul lui Dumnezeu şi al Fecioarei dăruit omenirii ca revelaţie, lumină şi mântuire. Ritul la care Pruncul este supus declină fie apartenenţa la poporul promisiunilor, fie apartenenţa sa la Dumnezeul alianţei, al cărui revelator istoric şi escatologic el este şi va fi. Nimeni nu este ca el adevărat Fiu al Tatălui; nimeni nu este ca el autor şi perfecţionator al credinţei noastre (cf. Evr 12,2); nimeni nu este ca el mai aproape de orice om căutător al adevărului, al sfinţeniei şi al mântuirii. Maria, oferindu-l Tatălui, se oferă şi ea ca slujitoare a răscumpărării, fiind altoită în marele mister al kenosi mântuitoare a Fiului care îi este prezisă dinainte de bătrânul Simeon: "iar ţie, o sabie îţi va străpunge sufletul" (Lc 2,35); acest mister o va implica în aşa fel încât să fie perfecţionată şi apoi dăruită omenirii ca mamă universală (cf. In19,25-27), pentru că este discipolă şi maestră de viaţă creştină.

În acest An al Credinţei voit de Papa Benedict al XVI-lea pentru a o reînsufleţi şi a o angaja cu scopul "noii evanghelizări", cei consacraţi trebuie să se simtă şi ei angajaţi prin multipla lor slujire şi mărturie teologală adevărată pentru a face în aşa fel încât "vestind Evanghelia la toată făptura, să lumineze pe toţi oamenii cu lumina lui Cristos, care străluceşte pe chipul Bisericii (...). Împrejurările timpurilor noastre sporesc urgenţa acestei îndatoriri a Bisericii, pentru ca toţi oamenii, uniţi mai strâns astăzi prin diferite legături sociale, tehnice şi culturale, să dobândească şi deplina unitate în Cristos" (Lumen gentium, 1).

Viaţa călugărească este un dar preţios pentru viaţa Bisericii şi pentru lume; dar şi experienţă pluriseculară care astăzi mai mult ca oricând trebuie apărate, promovate, recitite şi repropuse tinerelor generaţii postmoderne, care par, cel puţin în Occident, neinteresate de această carismă, dăruire şi slujire. Viaţa consacrată este în definitiv o existenţă dăruită integral, spirit, suflet şi trup, adică toto corde, Domnului iubit şi slujit mai presus de orice; pentru a fi apoi ca semn în lume şi printre oameni al unei iubiri care satură, adapă, susţine şi dă bucurie. Într-o societate postmodernă, care prin mass-media, prin diferitele forme de publicitate, prin permisivism, confunde iubirea şi sexul şi încearcă să se sustragă de la angoasa singurătăţii existenţiale prin beţia erosului fără angajare şi responsabilitate, viaţa consacrată răspunde că a fi iubiţi de Dumnezeu în Isus Cristos poate să fie suficient pentru a depăşi orice singurătate şi pentru a elibera energii de iubire oferită în slujba celorlalţi. Bucuria este sensul de plinătate a fiinţei, care este experimentată în dimensiunea sa cea mai înaltă care e spiritul, motiv pentru care Gabriel Marcel poate în mod legitim să vorbească despregaudium essendi. Da, bucuria se situează în sfera fiinţei, este strălucirea ei. Aşadar rezultă clar, scrie Erich Fromm, că "lipsa de bucurie face necesară căutarea de plăceri tot mai noi, tot mai excitante". Bucuria deplină se experimentează "nu în ceva, ci în cineva: în cineva de care ne simţim de acum iubiţi şi pe care simţim că-l iubim. Bucuria celui consacrat este Cristos, cel înviat care trăieşte. Conştiinţa că-i aparţine lui ca singurul necesar şi singurul suficient, într-o dăruire totală, este bază a acestei plinătăţi a fiinţei" (Sabino Palumbieri). De fapt, prin credinţă cei consacraţi îl urmează şi se dăruiesc complet lui Cristos şi cauzei sale bune, "lăsând toate pentru a trăi în simplitate evanghelică ascultarea, sărăcia şi castitatea, semne concrete ale aşteptării Domnului" (Porta fidei, 13). De aceea, devine natural, în discursul despre viaţa consacrată, să privim cu admiraţie şi afecţiune la Maria ca model, inspiraţie, sprijin şi speranţă a celor care, femei şi bărbaţi, îl urmează mai îndeaproape pe Cristos curat, sărac şi ascultător, considerând-o icoană a ceea ce viaţa consacrată este şi intenţionează să fie în Biserică şi în lume.

De fapt, în propria dedicare lui Cristos, foarte multe familii masculine şi feminine de consacraţi privesc la Mama lui Isus ca la imaginea lor conducătoare, perpetuând în Biserică o cutumă antică şi cordială, care-şi înfige rădăcinile în însăşi comunitatea apostolică (cf. Fap 1,14). Maria din Nazaret, aşa de profund şi concret mamă, a fost considerată încă din secolul al II-lea "fecioara" prin excelenţă, "Fecioara Domnului". Foarte repede au fost percepute de reflecţia creştină implicaţiile dogmatice ale fecioriei sale şi, începând din secolul al III-lea, ea a fost prezentat în mod prevalent ca modelul sau imaginea supremă a fecioriei consacrate. O cutumă formată din veneraţie şi imitare iubitoare a Mamei lui Isus în fidelitatea faţă de urmare, în adeziunea constantă la Evanghelia mântuirii, în simţul eclezial al vocaţiei creştine, în opţiunea preferenţială faţă de cei mici şi săraci ca protagonişti ai Împărăţiei lui Cristos. O cutumă care şi astăzi se motivează, se aprofundează, se existenţializează ca "profundă consonanţă". Evanghelia Prezentării lui Isus la templu indică întregii Biserici, deci şi celor consacraţi, că asumarea în propria experienţă credincioasă a Fiului lui Dumnezeu primit ca dar şi slujire pentru ca lumea să creadă în el şi să aibă viaţa veşnică (cf. In3,15) comportă să se aibă experienţa incredibilei rodnicii a maternităţii mesianice a lui Theotokos, care şi graţie contribuţiei sale a văzut crescând şi întărindu-se în înţelepciune şi în har pe acel Fiu pe care Dumnezeu i i-a dat în pază umană şi teologală pro totius mundi. Această slujire de iubire perpetuează şi actualizează în lume o traditio lampadis care nu poate să fie neglijată, fără ulterioara pierdere gravă a valorilor transmise nouă de Evangelium vitae, care timp de două milenii a forjat şi a perfecţionat întregi generaţii nu numai creştine în Orient şi în Occident.

(După L'Osservatore romano, 2 februarie 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: www.ercis.ro