duminică, 20 noiembrie 2011

Biserica şi societatea: Responsabilităţi teologice în faţa presiunilor secularizării

Una dintre problemele majore cu care se confruntă creştinismul în general este determinată de presiunea din ce în ce mai evidentă a secularizării şi de nevoia de a structura atitudinea Bisericii în dialogul ei cu lumea pe conştiinţa ei dogmatică (biblică şi patristică).

Secularizarea este curentul conform căruia valorile sociale şi individuale există prin ele însele, declarându-se autonome în faţa spaţiului metafizic al gândirii religioase. Civilizaţia secularizată urmăreşte realităţile umane sub aspectul concret al funcţionalităţii lor, nu urmăreşte ontologia lucrurilor, ci numai aspectul lor funcţional, abordează tema lumii şi a omului din perspectiva unei gândiri strict tehnicizate, afirmă autonomia structurală a ştiinţei în raport cu Dumnezeu, creându-se premisele unui ateism metodologic. Sistemul secularizat nu are o teologie unitară şi sistematică, ci are un caracter compozit, încercând să se adapteze culturii moderne. Secularizarea încearcă să disloce factorii religioşi de determinanta lor divină, concretizându-se în modalităţi şi gradualităţi diferite, deosebit de agresive la adresa creştinismului.
Secularizarea, ca expresie a descreştinării, a provocat umanitatea la conceperea unui alt fel de sacru, o recompunere a conţinuturilor, cu o istorie zbuciumată şi îndelungată. Întâlnirea dintre raţiunea instrumentală a iluminismului şi relativismul scientist va disloca simbologia religioasă într-o serie de microgrupuri cu o spiritualitate aparte. Cultura modernă, deşi fascinează prin diversitatea temelor, riscă să se mişte într-un orizont tautologic, finalizat în procesul de politeizare a valorilor. Din acest motiv, recuperarea actului revelaţional, ca modalitate de comunicare a profunzimilor sacrului, poate fi o şansă pentru conştiinţa umană de a depăşi criza existenţială. Secularizarea puterii politice a fost una dintre ideile recurente în profetismul vechi-testamentar, până la instaurarea regalităţii. Într-un alt plan, iluminismul a operat aceeaşi modificare, cu precizarea că a renunţat la orice raportare cu ideea de divinitate. Mai târziu, secolul al XX-lea va sublima această pseudosacralitate în totalitarisme de tipul fascismului şi comunismului.
În faţa acestui proces de secularizare apare necesitatea unui sistem metodologico-teologic. Ca primă urgenţă se cere cunoaşterea realităţilor seculare şi intuirea valorilor sau a nonvalorilor; individualizarea, analiza şi raportarea lor la mesajul biblic. Un mare rol îi revine în această situaţie tradiţiei patristice. Raportarea situaţiei la patrimoniul spiritual al Bisericii (Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie) va orienta teologul spre o soluţie viabilă. "Există însă o altă modalitate a prezenţei, a relaţiei cu societatea secularizată, aceea a unui parteneriat profetic, care se situează mult mai în linia Evangheliei."
Teologia politică, raportare a societăţii la credinţă
Am făcut această scurtă incursiune pentru a identifica necesitatea unui sistem metodologico-teologic în măsură să ofere o soluţie viabilă determinată de secularizarea puterii politice. Consider că un element de bază în această direcţie este teologia politică.
Prin sintagma de teologie politică se înţelege raportarea conştiinţei creştine la manifestul politico-imperial al autorităţii şi la realităţile conexe, care decurg sau care depind în mare măsură de referinţa la această autoritate imperială sau statală în sens modern. Temele puse în discuţie se grupează în jurul fundamentelor teologice ale concepţiei creştine în ceea ce priveşte persoana imperatorului, exerciţiul său politico-religios, dar şi în ceea ce priveşte filosofia politică a imperiului cu referire la creştinism în general şi Biserică în special (împăratul văzut ca mimisis, atributele unui împărat creştin, raportul personal cu Dumnezeu; împăratul şi Biserica; raporturile cu ereticii, iudaismul şi păgânismul; Imperiul şi Creştinismul). Alte lucrări definesc teologia politică prin metoda specifică şi principiul său formal ca politică în sens extins, sau ca viziunea teologico-religioasă a politicii şi viziunea politică a religiei. Altă grupare de cercetători defineşte teologia politică având în vedere scopul său, evaluând-o ca fiind justificarea teologică a unui sistem politic. Altă ramură a cercetării, grupată în jurul lui Andreas Marxen, consideră că creştinismul nu are nici un fel de teologie politică, deoarece termenul care defineşte cel mai bine atitudinea în faţa problemelor polisului este termenul de metapolitică. Această ultimă atitudine a ridicat o seamă de probleme de natură sociologică în cadrul creştinismului, deoarece se riscă transferul componentelor care definesc apartenenţa şi implicarea creştinului în societate într-un plan metafizic, irelevant în faţa responsabilităţilor concrete.
În sens larg, prin teologie politică se înţelege raportul critic dintre societate şi credinţă, văzut ca dimensiune socială a actului religios, sau aplicaţia mesajului creştin la toate compartimentele vieţii umane. În sens restrâns, prin teologie politică creştină se înţelege raportarea conştiinţei creştine la manifestul politic al autorităţii, teologie determinată de filosofia politică a unui sistem de conducere.
O altă diferenţiere absolut necesară pentru înţelegerea sensurilor teologiei politice stă în a delimita între ceea ce se înţelege prin vechea teologie politică şi noua teologie politică. Într-o accepţiune cronologică, termenul de vechea teologie politică este cu referire la linia de cercetare dezvoltată până la jumătatea secolului al XX-lea, în contextul temelor specifice. Calificativul de veche nu înseamnă o devalorizare sau o intrare într-un con de umbră echivalentă cu irelevanţa socială sau religioasă a teologiei politice, ci numai departajarea de noua accepţiune a sintagmei după 1960. După jumătatea secolului al XX-lea, când s-au dezvoltat curentele teologiei eliberării, şcoala lui Karl Rahner, prin ucenicul său Johann Baptist Metz, a pus în circulaţie un concept numit noua teologie politică. Atributul de politic a atins o coardă deosebit de sensibilă a conştiinţei contemporaneităţii, motiv pentru care a făcut obiectul a numeroase dezbateri. Această direcţie se diferenţiază în acelaşi timp de teologia politică clasică, nu se consideră a fi o ştiinţă din domeniul teologiei care să aibă ca obiect de studiu politica, nici o modalitate de terapie profesională pentru acele categorii de cercetători care doresc crearea unor noi conştiinţe revoltate de corupţia actului politic în sine. Ca reacţie la iluminism, noua teologie politică va avea un program grupat în jurul ideii de manifest public al actului religios. Este de fapt o ieşire din spaţiul individualist al unor experienţe religioase, în favoarea laturii sale publice, sociale. Teologia politică se prezintă sub forma unui raport critic între societate şi credinţă, admiţând Biserica în dimensiunea ei de mărturie publică a libertăţii oferite de credinţă.
În spaţiul românesc, problema a început să fie tratată din variate direcţii. Teologi, filosofi, istorici şi sociologi şi-au unit eforturile în a înţelege, a clasifica şi a aplica posibilităţile reale ce decurg dintr-o astfel de analiză. Urgenţa unor astfel de dezbateri a fost identificată în realitatea că Europa nu mai poate miza pe factorul economic ca unic element transnaţional sau ca factor de unitate. Din acest punct de vedere, preocupările pe această temă sunt foarte justificate. Preocupările cercetătorilor români am putea spune că se constituie sub forma originală a unei sinteze între cele două tipuri de teologii politice.
Europa, în căutarea propriului suflet
Originalitatea românească constă atât în abordarea problematicilor din punctul de vedere al teologiei politice clasice, cât şi în elaborarea unui proiect critic privind raportul dintre conştiinţa civilă a umanităţii şi conştiinţa creştină. Preocupările urmăresc cel puţin două mari direcţii. Prima constă în inventarierea şi expunerea critică a principalelor probleme de natură economică, fiscală şi de politica muncii în Europa, cu impact direct asupra responsabilităţilor ce revin religiilor şi confesiunilor europene, iar cea de-a doua, identificarea unor modele spirituale pentru un portret religios european. În condiţiile căderii blocului comunist, preocupările cercetătorilor români au integrat într-o manieră responsabilă noile realităţi şi urgenţe la nivel de Biserică, astfel încât să se recupereze diferenţele Est-Vest atât la nivel de politici locale, cât şi euroregionale. Lista provocărilor la care trebuie să facă faţă Uniunea Europeană este lungă: criza economică profundă cu care se confruntă majoritatea statelor europene, greu de echilibrat cu aparenta stabilitate a monedei unice europene, fiscalitatea excesivă ce încurajează frauda financiară, costurile de producţie foarte ridicate, fuga capitalului privat de pe continent spre Asia şi reducerea prin aceasta a locurilor de muncă în Europa, incapacitatea financiară a statului de a onora obligaţiile ce îi revin, reformele dureroase ale sistemelor de asigurări şi ale mecanismelor sociale de solidaritate, creşterea numărului perdanţilor în cursa globalizării, lipsa motivaţiei politice şi slăbirea conştiinţei civice… accentuarea lipsei de legitimitate democratică a organismelor europene supranaţionale, conflictele provocate de neintegrarea grupurilor etnice şi religioase alogene, lipsa unităţii europene în chestiunile centrale ale politicii externe. În ceea ce priveşte sufletul Europei, ea este încă în căutarea lui. Pragmatismul politic european a înţeles lucrul acesta, luându-se decizia din partea Comisiei Europene de a se stabili contacte cu mediul universitar-academic, deci implicit cu mediile teologice. Astfel, din aceste două perspective rezultă preocupările cercetătorilor români spre cele două direcţii ale teologiei politice. Că este nevoie de o astfel de atitudine reiese din nevoia unui profil religios european şi, cu atât mai mult, în contextul în care Ortodoxia începe să-şi facă vocea auzită din ce în ce mai mult în UE.

Autor: O. Panaite

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial