Volumul de faţă cuprinde convorbiri cu teologi, filozofi şi istorici ai creştinismului aparţinând mai multor tradiţii creştine din România. Prefer termenul „tradiţie” celui de „confesiune”, dat fiind că el scoate în evidenţă caracteristicile pozitive care definesc o anumită zonă a creştinismului. Mai precis, „tradiţia” arată ce sunt în sine ortodoxia, romano-catolicismul, greco-catolicismul, biserica baptistă sau cea penticostală, în vreme ce „confesiunea” defineşte tradiţiile respective dintr-un unghi polemic, prin contrast reciproc, de multe ori prin devalorizarea sau chiar anihilarea „adversarelor”. Deşi trăiesc de sute de ani în acelaşi spaţiu geografic, deşi se intersectează adesea în peisajul public românesc, tradiţiile respective nu s-au învecinat decât rar, şi fragmentar, între copertele aceluiaşi volum. Recuperarea convivialităţii astfel ar putea fi numit primul obiectiv vizat de coautori.
Mai departe. Abia ieşită din marasmul ateismului comunist, societatea românească s-a văzut confruntată nu doar cu demonii descătuşaţi ai libertăţilor democratice (libertăţi care ascund ori anulează adesea adevărata libertate), ci şi cu demonii fundamentalismului agresiv de varii nuanţe. Ortodocşii refuză confruntarea directă, singura tămăduitoare, cu propriul lor trecut recent, cu miile de compromisuri ruşinoase, chiar murdare, preferând refugiul într-o aroganţă puerilă, grefată pe un naţionalism total necreştin, cu urmări negative pentru încă o generaţie de credincioşi. Romano-catolicii acceptă poziţia „de rangul doi”, în ierarhia religioasă românească, camuflând, timoraţi, anvergura şi profunzimea catolicismului occidental, revigorat patristic în urma Conciliului Vatican II. După o jumătate de secol de interdicţie, greco-catolicii continuă să fie mai departe ignoraţi ori dispreţuiţi de un stat român care continuă, şi în literă, şi în spirit, politica vechiului regim comunist. Statul român şi Biserica Ortodoxă Română fac front comun, din 1948 şi până acum, la sfârşitul anului 2011, împotriva Bisericii Greco-Catolice, faza de martiraj direct, „legal”, încheiată în decembrie 1989, continuând cu o fază de martiraj psihologic, „la foc mic”. Această atitudine, permanentă şi primitivă, a statului român şi a BOR a creat, în sânul greco-catolicilor, un adevărat „complex de victimizare”, lucru extrem de periculos pentru sănătatea lor spirituală.
Situaţia Bisericii Greco-Catolice reflectă, la o intensitate maximă, situaţia generală din societatea românească postcomunistă. Diferenţa dintre Ieri şi Azi, în România, se poate înţelege reflectând o clipă la diferenţa dintre un Martir şi o Victimă. Martirul a fost reperul moral, existenţial, religios al lui Ieri. Martirul a suferit injust în numele unei credinţe juste. Dar, mai presus de toate, Martirul este un Învingător (adesea termenul apare, în cuprinsul Apocalipsei, caracterizându-i pe martiri). Victima suferă de dragul suferinţei, sau din lipsa acelui grăunte de curaj care l-ar ajuta să-şi câştige libertatea. Victima nu poate fi niciodată un reper, un model pentru credincioşi sau pentru societate, pentru simplul şi evidentul motiv că un laş, un plângăreţ n-a fost şi nu poate deveni vreodată model. În fine, Victima este un Învins (cu majusculă). România de Ieri a avut un număr, mic, dar real, de martiri, care ar trebui luaţi ca puncte, vii, de redemaraj al istoriei. România de Azi numără milioane de „victime”, milioane de plângăreţi, care-şi cheltuiesc energiile şi viaţa lamentându-se, care preferă de o mie de ori oftatul patetic, sau pur şi simplu resemnat, efortului consistent şi reparatoriu.
Bisericile baptiste şi cele penticostale sunt o părticică din America transferată în spaţiul carpato-dunărean. Asta nu înseamnă că, dacă vrei să devii un autentic american, ori să te înfrupţi din faimosul American way of life, trebuie să intri neapărat într-o comunitate baptistă sau penticostală. Se poate trăi americăneşte şi rămânând ortodox, greco sau romano-catolic. Dar, faptul că există o legătură puternică între baptism, penticostalism, pe de o parte, şi Statele Unite ale Americii, pe de altă parte, ar trebui să ne stimuleze un comportament social (şi privat) coerent. Am denunţat, în mai multe rânduri, şi de mulţi ani, atitudinea contradictorie, ca să nu spun de-a dreptul schizofrenă, a majorităţii românilor faţă de cei doi termeni ai „ecuaţiei”. Dacă, în ochii majorităţii românilor, „americanii” reprezintă tot ce are lumea de azi mai împlinit, mai vrednic de preţuire şi de râvnire, dimpotrivă, baptiştii şi penticostalii sunt înfieraţi ca eretici normativi, a căror damnare nu poate fi pusă nici măcar o clipă la îndoială. Să nu ne deranjeze oare faptul că, după cele mai fiabile statistici, un american din cinci aparţine unei biserici baptiste şi că tot în SUA trăieşte cel mai important număr de penticostali de pe planetă?
Mirările de mai sus ne-au călăuzit permanent, pe Otniel Vereş şi pe mine însumi, în alcătuirea interviurilor din volum. Practic, noi am dorit să prezentăm o istorie vie a diverselor tradiţii creştine din România prin ochii unor specialişti, reprezentanţi avizaţi ai acestor tradiţii, care le cunosc din interior, dar care nu-şi transformă opţiunea personală în discurs triumfalist-electoral. Nimeni dintre cei intervievaţi nu-şi propune altceva decât să informeze publicul larg asupra unor aspecte istorice sau teologice mai puţin cunoscute, ori să lămurească unele aspecte controversate. De asemenea, cititorul va percepe cu uşurinţă, la aproape toţi protagoniştii, o atitudine echilibrat-critică nu faţă de armătura dogmatică a propriilor tradiţii, cât faţă de perversiunile sau „accidentele” de parcurs survenite în trecut sau în prezent.
De asemenea, sperăm ca, şi prin acest volum, să impunem în peisajul românesc o „garnitură” credibilă de teologi, filozofi, istorici ai creştinismului sau istorici pur şi simplu. Fireşte, cei prezentaţi aici constituie doar un nucleu, care oricând poate fi lărgit. Dar orice lucru trebuie să aibă un început, iar orice început trebuie să-şi impună o limită. Cine ştie, cu timpul, poate că acest volum va fi continuat cu altele, pe tematici complementare. Deocamdată, înainte de a vă lăsa în compania oaspeţilor noştri, ţin să-i mulţumesc prietenului Otniel Vereş pentru exemplara sa colaborare, precum şi doamnei Silvia Colfescu, directoarea editurii Vremea, pentru disponibilitate şi profesionalism. Cea mai mare parte a dialogurilor au apărut, integral sau fragmentar, în revista electronică Oglindanet (www.oglindanet.ro), iar volumul se înscrie în programul Asociaţiei Culturale Oglindanet. Mulţumesc Adrianei Sopota, prim-vicepreşedintele Asociaţiei, şi Cristinei Tudosie, secretarul Asociaţiei, pentru sprijinul lor decisiv şi dezinteresat.
Mai departe. Abia ieşită din marasmul ateismului comunist, societatea românească s-a văzut confruntată nu doar cu demonii descătuşaţi ai libertăţilor democratice (libertăţi care ascund ori anulează adesea adevărata libertate), ci şi cu demonii fundamentalismului agresiv de varii nuanţe. Ortodocşii refuză confruntarea directă, singura tămăduitoare, cu propriul lor trecut recent, cu miile de compromisuri ruşinoase, chiar murdare, preferând refugiul într-o aroganţă puerilă, grefată pe un naţionalism total necreştin, cu urmări negative pentru încă o generaţie de credincioşi. Romano-catolicii acceptă poziţia „de rangul doi”, în ierarhia religioasă românească, camuflând, timoraţi, anvergura şi profunzimea catolicismului occidental, revigorat patristic în urma Conciliului Vatican II. După o jumătate de secol de interdicţie, greco-catolicii continuă să fie mai departe ignoraţi ori dispreţuiţi de un stat român care continuă, şi în literă, şi în spirit, politica vechiului regim comunist. Statul român şi Biserica Ortodoxă Română fac front comun, din 1948 şi până acum, la sfârşitul anului 2011, împotriva Bisericii Greco-Catolice, faza de martiraj direct, „legal”, încheiată în decembrie 1989, continuând cu o fază de martiraj psihologic, „la foc mic”. Această atitudine, permanentă şi primitivă, a statului român şi a BOR a creat, în sânul greco-catolicilor, un adevărat „complex de victimizare”, lucru extrem de periculos pentru sănătatea lor spirituală.
Situaţia Bisericii Greco-Catolice reflectă, la o intensitate maximă, situaţia generală din societatea românească postcomunistă. Diferenţa dintre Ieri şi Azi, în România, se poate înţelege reflectând o clipă la diferenţa dintre un Martir şi o Victimă. Martirul a fost reperul moral, existenţial, religios al lui Ieri. Martirul a suferit injust în numele unei credinţe juste. Dar, mai presus de toate, Martirul este un Învingător (adesea termenul apare, în cuprinsul Apocalipsei, caracterizându-i pe martiri). Victima suferă de dragul suferinţei, sau din lipsa acelui grăunte de curaj care l-ar ajuta să-şi câştige libertatea. Victima nu poate fi niciodată un reper, un model pentru credincioşi sau pentru societate, pentru simplul şi evidentul motiv că un laş, un plângăreţ n-a fost şi nu poate deveni vreodată model. În fine, Victima este un Învins (cu majusculă). România de Ieri a avut un număr, mic, dar real, de martiri, care ar trebui luaţi ca puncte, vii, de redemaraj al istoriei. România de Azi numără milioane de „victime”, milioane de plângăreţi, care-şi cheltuiesc energiile şi viaţa lamentându-se, care preferă de o mie de ori oftatul patetic, sau pur şi simplu resemnat, efortului consistent şi reparatoriu.
Bisericile baptiste şi cele penticostale sunt o părticică din America transferată în spaţiul carpato-dunărean. Asta nu înseamnă că, dacă vrei să devii un autentic american, ori să te înfrupţi din faimosul American way of life, trebuie să intri neapărat într-o comunitate baptistă sau penticostală. Se poate trăi americăneşte şi rămânând ortodox, greco sau romano-catolic. Dar, faptul că există o legătură puternică între baptism, penticostalism, pe de o parte, şi Statele Unite ale Americii, pe de altă parte, ar trebui să ne stimuleze un comportament social (şi privat) coerent. Am denunţat, în mai multe rânduri, şi de mulţi ani, atitudinea contradictorie, ca să nu spun de-a dreptul schizofrenă, a majorităţii românilor faţă de cei doi termeni ai „ecuaţiei”. Dacă, în ochii majorităţii românilor, „americanii” reprezintă tot ce are lumea de azi mai împlinit, mai vrednic de preţuire şi de râvnire, dimpotrivă, baptiştii şi penticostalii sunt înfieraţi ca eretici normativi, a căror damnare nu poate fi pusă nici măcar o clipă la îndoială. Să nu ne deranjeze oare faptul că, după cele mai fiabile statistici, un american din cinci aparţine unei biserici baptiste şi că tot în SUA trăieşte cel mai important număr de penticostali de pe planetă?
Mirările de mai sus ne-au călăuzit permanent, pe Otniel Vereş şi pe mine însumi, în alcătuirea interviurilor din volum. Practic, noi am dorit să prezentăm o istorie vie a diverselor tradiţii creştine din România prin ochii unor specialişti, reprezentanţi avizaţi ai acestor tradiţii, care le cunosc din interior, dar care nu-şi transformă opţiunea personală în discurs triumfalist-electoral. Nimeni dintre cei intervievaţi nu-şi propune altceva decât să informeze publicul larg asupra unor aspecte istorice sau teologice mai puţin cunoscute, ori să lămurească unele aspecte controversate. De asemenea, cititorul va percepe cu uşurinţă, la aproape toţi protagoniştii, o atitudine echilibrat-critică nu faţă de armătura dogmatică a propriilor tradiţii, cât faţă de perversiunile sau „accidentele” de parcurs survenite în trecut sau în prezent.
De asemenea, sperăm ca, şi prin acest volum, să impunem în peisajul românesc o „garnitură” credibilă de teologi, filozofi, istorici ai creştinismului sau istorici pur şi simplu. Fireşte, cei prezentaţi aici constituie doar un nucleu, care oricând poate fi lărgit. Dar orice lucru trebuie să aibă un început, iar orice început trebuie să-şi impună o limită. Cine ştie, cu timpul, poate că acest volum va fi continuat cu altele, pe tematici complementare. Deocamdată, înainte de a vă lăsa în compania oaspeţilor noştri, ţin să-i mulţumesc prietenului Otniel Vereş pentru exemplara sa colaborare, precum şi doamnei Silvia Colfescu, directoarea editurii Vremea, pentru disponibilitate şi profesionalism. Cea mai mare parte a dialogurilor au apărut, integral sau fragmentar, în revista electronică Oglindanet (www.oglindanet.ro), iar volumul se înscrie în programul Asociaţiei Culturale Oglindanet. Mulţumesc Adrianei Sopota, prim-vicepreşedintele Asociaţiei, şi Cristinei Tudosie, secretarul Asociaţiei, pentru sprijinul lor decisiv şi dezinteresat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial