Cu prilejul Zilei Mondiale a Surorilor de Viaţă Contemplativă,
Radio Maria a realizat un interviu cu sr. M. C. de la mănăstirea benedictină
"Maica Unităţii" din Viişoara. Intervievata noastră ne-a vorbit despre regulile
mănăstirii de clauzură şi farmecul vieţii contemplative. Dorinţa surorii a fost
să ofere acest interviu în numele comunităţii şi nu în nume personal.
- Cu cât timp în urmă aţi decis să intraţi în mănăstire?
- Sunt aproximativ trei ani de când am intrat în mănăstire.
Decizia de a intra a fost luată după o lungă perioadă de reflecţie şi căutare
prin intermediul rugăciunii şi adoraţiei euharistice. Asemenea multor tineri ai
zilelor noastre şi eu mă întrebam ce semnificaţie are viaţa mea, care-i este
scopul, în ce mod aş putea să o pun mai mult în valoare pentru a fi utilă şi
pentru a mă simţi astfel împlinită cu adevărat. Aceasta era preocuparea mea
principală, dincolo de frecventarea cursurilor, a întâlnirilor cu prietenii şi a
altor activităţi. Şi pe măsură ce mă apropiam de finalul studiilor, ea devenea
din ce în ce mai intensă iar eu trebuia să iau o decizie. Îmi dădeam seama că
multe lucruri sau bunuri de pe acest pământ se pot lăsa efectiv deoparte, că
trebuie să te dispensezi de ceea ce e de prisos, inutil sau chiar dăunător, nu
doar pentru a face ceva nonconformist, ci cu convingerea neclintită că faci un
lucru măreţ şi sublim. Intrând în mănăstire simţeam că viaţa mea toată va sta
sub grija şi controlul lui Dumnezeu într-un mod aparte decât dacă aş fi rămas în
lume, doream să respir libertatea de a fi şi de a merge exclusiv pe mâna lui,
care, atunci când te vrea numai pentru sine, are grijă să-ţi dea ceea ce umple
sufletul tău cu o bucurie de nedescris care nu poate veni de nicăieri de pe
acest pământ, ci numai din înălţimi.
- A fost Providenţa divină care mi-a îndrumat paşii spre
mănăstirea "Maica Unităţii". Când mai puţin te aştepţi, ea intervine şi
acţionează cu putere în viaţa ta. De ce tocmai mănăstire de clauzură? Simţeam că
Domnul are un plan deosebit cu mine, iar eu îmi doream nespus să găsesc acel
ambient potrivit în care să pot realiza acest proiect de iubire, prin
intermediul rugăciunii şi al muncii în com uniune cu alte persoane ce
împărtăşesc acelaşi ideal. Alegerea a urmat citirii unui articol dintr-o revistă
locală a Diecezei de Iaşi în care se descria o zi într-o mănăstire de clauzură.
La aceasta s-a adăugat şi impresia unei cunoştinţe care, vizitând în prealabil
mănăstirea a afirmat că "dincolo de gratii maicile cântau asemenea unor îngeri".
Reacţia mea spontană şi entuziastă a fost concretizată în cuvintele: "Acolo
vreau şi eu să fiu!". Şi aici sunt, dând curs unei chemări la o viaţă diversă de
ceea ce propune şi oferă lumea, o viaţă radicală, exigentă şi deci specială,
pusă în slujba Domnului şi a fraţilor prin intermediul liturgiei, a meditării
Cuvântului lui Dumnezeu, a singurătăţii pline de prezenţa Domnului, a rugăciunii
personale şi comunitare şi a micilor sacrificii de zi cu zi.
- Credeţi că mănăstirea de clauzură este doar pentru cei
înclinaţi spre singurătate, pentru anumite temperamente?
- În ciuda aurei de exclusivitate pe care o posedă şi a nuanţei
de inaccesibilitate pe care o propagă în jur, mănăstirea de clauzură este
departe de a fi destinată doar celor înclinaţi spre singurătate sau celor dotaţi
cu un anumit tip de temperament. Este adevărat că vorbim de o vocaţie specială
când vorbim de viaţa contemplativă însă în acelaşi timp, tot la fel de adevărat
este că Dumnezeu poate chema pe oricine, indiferent de rasă, educaţie, condiţie
socială, nivel cultural sau temperament. Nu există restricţii de nici o natură
în acest sens. Fiecare dintre noi este în acelaşi timp obiect şi subiect al unei
atenţii şi griji deosebite din partea Domnului, atenţie şi grijă concretizate
încă din veşnicie într-un plan de iubire infinită care se realizează într-un mod
sau altul pe acest pământ, având ca şi element constitutiv colaborarea noastră.
Se spune că mănăstirea este o mică părticică de lume pentru paradisul tuturor, o
societate în miniatură în care varii tipuri de educaţie, de caractere şi de
daruri vin puse în comun, devenind motive de creştere în credinţă şi iubire,
posibilitate de comuniune şi edificare reciprocă în angajamentul pe care ni-l
asumăm toţi şi fiecare în parte de a fi adevăraţi căutători de Dumnezeu, având
în permanenţă gândul şi inima îndreptate spre cele cereşti. Această unitate în
diversitate dorim să o realizam şi noi, cei care împărtăşim spiritualitatea
propusă de sfântul Benedict, trăind zi de zi în mănăstire, inseraţi în familia
monastică, şcoală a serviciului divin cum e definită de el, pedagogie a
sfinţeniei. Nu se intră într-o mănăstire de clauzură pentru că ne simţim "neam
ales", superiori celorlalţi, ci pentru că se face experienţa propriei slăbiciuni
şi acest lucru te face să percepi în mod mai acut nevoia de Dumnezeu. Se elimină
deci din start orice preconcepţie elitistă în această privinţă. E tot la fel de
adevărat că în urma experienţei acumulate, s-a putut constata că temperamentele
mai vivace, extroverse reuşesc mai bine să se adapteze şi să facă faţă acestui
stil de viaţă "mai concentrat" din punct de vedere spiritual, dar care necesită
în acelaşi timp o anumită vivacizare şi un anumit dinamism interior echilibrat.
Chiar şi acest tip persoane pot şi trebuie să simtă nevoia şi dorinţa de
singurătate de care adesea fugim pentru că este greşit înţeleasă, pentru că e
provocatoare şi inconfortabilă o dată ce ne pune faţă în faţă cu noi înşine.
Este necesară redescoperirea valorii singurătăţii locuite de un altul, de unicul
care ne poate umple cu adevărat, fiindu-ne mai intim unit decât însăşi
intimitatea noastră. Dacă Domnul cheamă, tot el oferă şi harul necesar urmării
acestei chemări. Se cere doar o iubire necondiţionată, totală şi fără rezerve
pentru el, disponibilitatea şi capacitatea de a-l sluji trăind împreună cu
ceilalţi membri ai comunităţii. Toate acestea conduc la acea pace, mulţumire şi
bucurie sufletească care ne transformă viaţa şi o fac să surprindă prin noutatea
şi vitalitatea ei.
- Cum decurge o zi pentru o soră de viaţă contemplativă?
- Cea mai mare parte a timpului şi a energiilor unei surori de
viaţă contemplativă este consacrată Domnului prin celebrarea liturgiei corale,
prin dedicarea cu pasiune la studiul Sfintei Scripturi şi prin rugăciunea
personală. Fidele îndemnului central enunţat de sfântul Benedict în Regulă, de a
nu prefera nimic iubirii lui Cristos şi deci nici Oficiului divin, îndemn ce
subliniază primatul care se dă lui Dumnezeu, în jurul orei 5:30, ne adunăm în
corul monastic pentru a celebra Oficiul nocturn. După un scurt interval,
comunitatea se readună în cor pentru cântul Laudelor în gregoriana prin care
rememorăm Învierea Domnului şi prezentăm Domnului toate cererile fraţilor noştri
ce în lume se pregătesc pentru o nouă zi de activitate. Acesta este urmat de
celebrarea Orei Medii, ora a treia în care este invocat Duhul Sfânt, de citirea
unui fragment din Regulă şi de trei sferturi de oră de Lectio divina,
după care, în zilele feriale este celebrată sfânta Liturghie. După terminarea
sfintei Liturghii, unite la oferta euharistică şi transformate ele însele în
Euharistie, surorile se dedică variilor activităţi definite de sfântul Benedict
opus manuum în paralel cu Opus Dei. Fiecare soră desfăşoară tipul
de activitate încredinţată de abatesă în virtutea ascultării, conştientă fiind
că trebuie să-şi câştige pâinea cu responsabilitate asemeni tuturor celorlalţi
fraţi şi surori şi să o asigure, în caz de necesitate, şi celor mai slabi şi
oropsiţi. Printre activităţile ce le desfăşurăm, putem menţiona: confecţionarea
veşmintelor sacre preoţeşti, confecţionarea ostiilor, a rozariilor la care se
adaugă cele legate de bucătărie, spălătorie, infirmerie, grădinărit,
ospitalitate etc. Utilităţii lucrurilor care se fac se asociază gratuitatea
frumuseţii, seriozitatea angajamentului se îmbină cu bucuria slujirii lui
Dumnezeu în persoana fraţilor. În timpul programului de muncă încercăm să
păstrăm pe cât posibil un climat de linişte pentru a menţine şi întreţine în
inimă acel raport de ascultare şi meditare a Cuvântului divin.
După ora medie, la 12.30, urmează prânzul servit împreună în
refectorul monastic, în linişte, ascultând lectura spirituală. După celebrarea
orei a noua, la 14.30, surorile reiau lucrul, iar novicele aflate în perioada de
formare se dedică studiului.
La 17.30 întreaga comunitate se adună din nou în cor pentru
celebrarea Vesperelor, după care până la servirea cinei la 19.30, timpul este
dedicat lecturii meditate şi însoţite de rugăciune a cuvântului lui Dumnezeu.
După cină are loc întâlnirea tuturor membrilor în sala comunitară în care se fac
cunoscute noutăţile legate de viaţa fraternă, de Biserică şi lumea întreagă.
Această întâlnire facilitează cunoaşterea reciprocă şi crearea unei comuniuni la
nivel comunitar şi eclezial.
În jurul orei 21, după această întâlnire, se celebrează
Completoriul, ultima rugăciune a zilei, care ne introduce în silentium
magnum, în aşteptarea vigilentă a unei noi chemări de slujire a Domnului şi
a fraţilor.
- Este dificilă o viaţă trăită într-o continuă introspecţie?
Nu este viaţa contemplativă o extremă?
- Introspecţia înţeleasă ca proces pozitiv de autoanaliză, de
confruntare cu sine însuşi în lumina Cuvântului divin este - putem spune -
pâinea cea de toate zilele a contemplativilor, însă nu constituie un scop în
sine al vieţii noastre. Asemeni sacramentelor, liturgiei şi rugăciunii, ea este
un mijloc destinat unei mai mari şi mai intense apropieri de Dumnezeu iubit mai
presus de orice pentru a putea fi apoi "mai prezenţi" în slujirea fraţilor.
Pentru a nu fi inclusă în categoria de operaţiune dificilă şi
apăsătoare, introspecţia trebuie să meargă mai departe şi să ne ajute în
depăşirea tentaţiei de autocontemplare pentru a ne ridica privirea spre cel care
se cere a fi contemplat cu adevărat, Dumnezeu, unicul şi supremul bine chiar
dacă sub aparenţe diverse şi contradictorii. De folos în acest sens este
sacramentul sfintei Euharistii şi meditarea Cuvântului divin. Prin ele ne
descoperim sărăcia şi lipsurile în faţa Domnului, nu pentru a ne descuraja, ci
pentru a îmbunătăţi aceste aspecte şi pentru a le pune mai bine în slujirea lui
şi a fraţilor.
Datorită radicalităţii şi austerităţii care o caracterizează,
viaţa contemplativă poate părea o extremă, un lucru ieşit din comun, dificil de
trăit şi realizat, însă, după spusa sfântului Paul, "dacă Domnul cheamă, oferă
şi harul necesar urmării lui". Trebuie să se lase totul pentru a primi totul,
iar legătura profundă şi intensă cu Domnul ne ajută să-i percepem prezenţa în
tot şi să-i contemplăm frumuseţea, conştienţi fiind că ceea ce pe noi ne costă
pe Dumnezeu îl glorifică.
- Se poate reproşa contemplativilor că nu îşi dedică timpul
realizării unor opere spre folosul umanităţii, că îşi folosesc viaţa doar pentru
propria împlinire. Care este poziţia dumneavoastră?
- Darul vieţii şi al vocaţiei nu sunt niciodată o proprietate a
noastră, ci sunt mereu orientate către ceilalţi. Orice vocaţie se naşte dintr-o
întâlnire cu Cristos şi este un răspuns la iubirea sa gratuită. Este el cel care
cheamă, care ne invită să-l urmăm avându-l ca exemplu, ca model de dăruire
supremă. A-ţi da viaţa din iubire pentru ca alţii să aibă viaţă este şi
dezideratul fundamental al contemplativilor şi ei îl realizează într-o manieră
nu tocmai uşor de înţeles pentru lumea de azi şi mentalitatea care o
caracterizează, impregnată de consumism, utilitarism şi eficienţă. Este necesară
o redescoperire şi o reevaluare a nevoii de Dumnezeu şi a imensului dar al
rugăciunii în acest sens, rugăciune care constituie acea comoară ascunsă, acea
parte mai bună aleasă de Maria, sora Martei, comoară pentru care se merită să-ţi
oferi întreaga viaţă, convins fiind că astfel eşti plăcut în ochii Domnului şi
eşti de maximă utilitate pentru ceilalţi.
"Rugaţi-vă neîncetat" este îndemnul lui Cristos. A te ruga şi a
mijloci neîncetat nu înseamnă să fii străin de necesităţile lumii, ci e un
răspuns precis, plin de atenţie şi dăruire profundă faţă de aceste nevoi ale
umanităţii. Viaţa contemplativilor, raportată şi aflată în contact permanent cu
cele cereşti devine astfel apostolat autentic şi de neînlocuit, capătă o
dimensiune misionară reuşind să penetreze în toate locurile, circumstanţele şi
să fie alături de toate persoanele. Lumea nu o părăsim dintr-un prea mare
dispreţ, ci dintr-o prea mare iubire. Mulţi cred că surorile de viaţă
contemplativă sunt nişte persoane dezamăgite şi slabe care se apără cu nişte
gratii, că vocaţia lor este un fel de moarte inutilă, un nonsens, însă în
realitate este o dovadă grăitoare că se merită să-l ai pe Cristos ca şi centru
al vieţii tale, să colaborezi cu el la opera de mântuire a lumii. Aşadar nu se
poate reproşa contemplativilor că nu fac bine umanităţii, că îşi folosesc viaţa
doar pentru propria împlinire, ci, dimpotrivă, prin însuşi faptul că aleg să
trăiască în simplitate şi în prezenţa intimă a Domnului zi de zi, îmbinând
rugăciunea cu munca: "Ora et labora", prin însăşi gratuitatea vocaţiei lor, sunt
de maximă utilitate. E şi o formă de libertate aceasta ce lărgeşte orizonturile
şi te învaţă să priveşti dincolo de realitatea fragilă şi perisabilă a umanului.
De aceea, viaţa contemplativă adesea închipuită ca o viaţă închisă reuşeşte să
ofere o perspectivă senină asupra vieţii prezente atât de des marcată de durere
şi violenţă. Emblematică în acest sens este figura reginei Ester din Vechiul
Testament care obţine salvarea poporului său mijlocind în faţa regelui Persiei,
Assuero. A trăi în mănăstire înseamnă a trăi această istorie, a poseda această
bogăţie, a avea această posibilitate de mijlocire.
- Care este raportul dvs. cu lumea? Aparţineţi lumii sau
sunteţi în afara ei?
- Dintre toate vocaţiile, cea monastică este poate cea mai
puţin înţeleasă pentru că este cea mai ascunsă şi în aparenţă cea mai puţin
utilă. Care-i este sensul, care-i este farmecul? Frumuseţea vieţii contemplative
stă tocmai în faptul că este un răspuns radical şi gratuit la iubirea gratuită a
Domnului. Ea este un semn evident al realităţii escatologice, o anticipare a
împărăţiei lui Dumnezeu nefiindu-i străin totuşi nimic din ceea ce ţine de
concreteţea istorică a omenirii. Viaţa contemplativă este întâi de toate un
mister de har. La originea ei este dorinţa de a urma întocmai îndemnul şi
exemplul lui Isus de a demonstra prin fapte că nu este iubire mai mare decât
aceea de a-ţi da viaţa pentru ceilalţi. Sora de viaţă contemplativă, deşi
trăieşte ascunsă, separată şi păzită la umbra zidurilor mănăstirii, este
prezentă în lume într-o formă aparte, se situează în realitatea ei concretă însă
nu este a lumii, nu aparţine ei. Isus, în rugăciunea adresată Tatălui pentru
discipolii săi înainte de pătimire spunea: "Nu te rog să-i iei din lume, ci ca
să-i păzeşti de cel rău. Ei nu sunt din lume aşa cum eu nu sunt din lume"
(In 17,15-17). Pentru lume ne rugăm (e modul nostru de a fi martori ai
Evangheliei) şi-i suntem alături cu fidelitatea de fiecare zi concretizată în
DA-ul reînnoit clipă de clipă, cu dorinţa de convertire continuă. Viaţa şi
chemarea noastră rămân un mister atât pentru noi cât şi pentru ceilalţi, nu este
uşor să vorbim despre ele şi despre noi însă când ni se cere o facem pentru a
aduce laudă Domnului. Prin însăşi chemarea primită noi ne situăm într-un raport
special cu fraţii şi surorile rămaşi în lume, "pe câmpul de bătălie" cum spunea
sfânta Tereza a pruncului Isus, raport care în ciuda separării fizice evidente
şi concrete simbolizate de prezenţa gratiilor devine mai strâns, mai profund şi
eficace. Gratiile nu ne îndepărtează de ei, ci doar ajută la crearea şi
menţinerea acelei atmosfere de linişte şi reculegere în care totul este şi
devine har. Un preot afirma referitor la clauzură: să te decizi pentru o viaţă
ascunsă acestei lumi, să alegi să locuieşti doar între zidurile mănăstirii, să
te închizi atâtor oameni pe care îi cunoşti ca să te deschizi cât mai mult lui
Dumnezeu şi voinţei lui, să construieşti doar legături spirituale cu cei din
afară, unindu-te doar în rugăciune cu ei, nu poate însemna o simplă veleitate,
un moft sau un act motivat de teribilism sau grandomanie, ci urmarea unui imbold
interior aproape irezistibil, căutarea unei păci interioare care se revarsă în
suflet din Dumnezeu. O soră de viaţă contemplativă nu este în afara timpului şi
a lumii în care trăieşte, ci devine inima şi binecuvântarea acestora în măsura
în care îşi trăieşte propria vocaţie.
Interviu realizat de Laura Chirilă,
redactor Radio Maria România
redactor Radio Maria România
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial