O MĂRTURIE EXTRAORDINARĂ DESPRE VIAȚA SURORILOR CONTEMPLATIVE

 

Cu prilejul Zilei Mondiale a Surorilor de Viaţă Contemplativă, Radio Maria a realizat un interviu cu sr. M. C. de la mănăstirea benedictină "Maica Unităţii" din Viişoara. Intervievata noastră ne-a vorbit despre regulile mănăstirii de clauzură şi farmecul vieţii contemplative. Dorinţa surorii a fost să ofere acest interviu în numele comunităţii şi nu în nume personal.

- Cu cât timp în urmă aţi decis să intraţi în mănăstire?

- Sunt aproximativ trei ani de când am intrat în mănăstire. Decizia de a intra a fost luată după o lungă perioadă de reflecţie şi căutare prin intermediul rugăciunii şi adoraţiei euharistice. Asemenea multor tineri ai zilelor noastre şi eu mă întrebam ce semnificaţie are viaţa mea, care-i este scopul, în ce mod aş putea să o pun mai mult în valoare pentru a fi utilă şi pentru a mă simţi astfel împlinită cu adevărat. Aceasta era preocuparea mea principală, dincolo de frecventarea cursurilor, a întâlnirilor cu prietenii şi a altor activităţi. Şi pe măsură ce mă apropiam de finalul studiilor, ea devenea din ce în ce mai intensă iar eu trebuia să iau o decizie. Îmi dădeam seama că multe lucruri sau bunuri de pe acest pământ se pot lăsa efectiv deoparte, că trebuie să te dispensezi de ceea ce e de prisos, inutil sau chiar dăunător, nu doar pentru a face ceva nonconformist, ci cu convingerea neclintită că faci un lucru măreţ şi sublim. Intrând în mănăstire simţeam că viaţa mea toată va sta sub grija şi controlul lui Dumnezeu într-un mod aparte decât dacă aş fi rămas în lume, doream să respir libertatea de a fi şi de a merge exclusiv pe mâna lui, care, atunci când te vrea numai pentru sine, are grijă să-ţi dea ceea ce umple sufletul tău cu o bucurie de nedescris care nu poate veni de nicăieri de pe acest pământ, ci numai din înălţimi.

- De ce aţi ales mănăstirea "Maica Unităţii" din Viişoara, mănăstire de clauzură?

- A fost Providenţa divină care mi-a îndrumat paşii spre mănăstirea "Maica Unităţii". Când mai puţin te aştepţi, ea intervine şi acţionează cu putere în viaţa ta. De ce tocmai mănăstire de clauzură? Simţeam că Domnul are un plan deosebit cu mine, iar eu îmi doream nespus să găsesc acel ambient potrivit în care să pot realiza acest proiect de iubire, prin intermediul rugăciunii şi al muncii în com uniune cu alte persoane ce împărtăşesc acelaşi ideal. Alegerea a urmat citirii unui articol dintr-o revistă locală a Diecezei de Iaşi în care se descria o zi într-o mănăstire de clauzură. La aceasta s-a adăugat şi impresia unei cunoştinţe care, vizitând în prealabil mănăstirea a afirmat că "dincolo de gratii maicile cântau asemenea unor îngeri". Reacţia mea spontană şi entuziastă a fost concretizată în cuvintele: "Acolo vreau şi eu să fiu!". Şi aici sunt, dând curs unei chemări la o viaţă diversă de ceea ce propune şi oferă lumea, o viaţă radicală, exigentă şi deci specială, pusă în slujba Domnului şi a fraţilor prin intermediul liturgiei, a meditării Cuvântului lui Dumnezeu, a singurătăţii pline de prezenţa Domnului, a rugăciunii personale şi comunitare şi a micilor sacrificii de zi cu zi.

- Credeţi că mănăstirea de clauzură este doar pentru cei înclinaţi spre singurătate, pentru anumite temperamente?

- În ciuda aurei de exclusivitate pe care o posedă şi a nuanţei de inaccesibilitate pe care o propagă în jur, mănăstirea de clauzură este departe de a fi destinată doar celor înclinaţi spre singurătate sau celor dotaţi cu un anumit tip de temperament. Este adevărat că vorbim de o vocaţie specială când vorbim de viaţa contemplativă însă în acelaşi timp, tot la fel de adevărat este că Dumnezeu poate chema pe oricine, indiferent de rasă, educaţie, condiţie socială, nivel cultural sau temperament. Nu există restricţii de nici o natură în acest sens. Fiecare dintre noi este în acelaşi timp obiect şi subiect al unei atenţii şi griji deosebite din partea Domnului, atenţie şi grijă concretizate încă din veşnicie într-un plan de iubire infinită care se realizează într-un mod sau altul pe acest pământ, având ca şi element constitutiv colaborarea noastră. Se spune că mănăstirea este o mică părticică de lume pentru paradisul tuturor, o societate în miniatură în care varii tipuri de educaţie, de caractere şi de daruri vin puse în comun, devenind motive de creştere în credinţă şi iubire, posibilitate de comuniune şi edificare reciprocă în angajamentul pe care ni-l asumăm toţi şi fiecare în parte de a fi adevăraţi căutători de Dumnezeu, având în permanenţă gândul şi inima îndreptate spre cele cereşti. Această unitate în diversitate dorim să o realizam şi noi, cei care împărtăşim spiritualitatea propusă de sfântul Benedict, trăind zi de zi în mănăstire, inseraţi în familia monastică, şcoală a serviciului divin cum e definită de el, pedagogie a sfinţeniei. Nu se intră într-o mănăstire de clauzură pentru că ne simţim "neam ales", superiori celorlalţi, ci pentru că se face experienţa propriei slăbiciuni şi acest lucru te face să percepi în mod mai acut nevoia de Dumnezeu. Se elimină deci din start orice preconcepţie elitistă în această privinţă. E tot la fel de adevărat că în urma experienţei acumulate, s-a putut constata că temperamentele mai vivace, extroverse reuşesc mai bine să se adapteze şi să facă faţă acestui stil de viaţă "mai concentrat" din punct de vedere spiritual, dar care necesită în acelaşi timp o anumită vivacizare şi un anumit dinamism interior echilibrat. Chiar şi acest tip persoane pot şi trebuie să simtă nevoia şi dorinţa de singurătate de care adesea fugim pentru că este greşit înţeleasă, pentru că e provocatoare şi inconfortabilă o dată ce ne pune faţă în faţă cu noi înşine. Este necesară redescoperirea valorii singurătăţii locuite de un altul, de unicul care ne poate umple cu adevărat, fiindu-ne mai intim unit decât însăşi intimitatea noastră. Dacă Domnul cheamă, tot el oferă şi harul necesar urmării acestei chemări. Se cere doar o iubire necondiţionată, totală şi fără rezerve pentru el, disponibilitatea şi capacitatea de a-l sluji trăind împreună cu ceilalţi membri ai comunităţii. Toate acestea conduc la acea pace, mulţumire şi bucurie sufletească care ne transformă viaţa şi o fac să surprindă prin noutatea şi vitalitatea ei.

- Cum decurge o zi pentru o soră de viaţă contemplativă?

- Cea mai mare parte a timpului şi a energiilor unei surori de viaţă contemplativă este consacrată Domnului prin celebrarea liturgiei corale, prin dedicarea cu pasiune la studiul Sfintei Scripturi şi prin rugăciunea personală. Fidele îndemnului central enunţat de sfântul Benedict în Regulă, de a nu prefera nimic iubirii lui Cristos şi deci nici Oficiului divin, îndemn ce subliniază primatul care se dă lui Dumnezeu, în jurul orei 5:30, ne adunăm în corul monastic pentru a celebra Oficiul nocturn. După un scurt interval, comunitatea se readună în cor pentru cântul Laudelor în gregoriana prin care rememorăm Învierea Domnului şi prezentăm Domnului toate cererile fraţilor noştri ce în lume se pregătesc pentru o nouă zi de activitate. Acesta este urmat de celebrarea Orei Medii, ora a treia în care este invocat Duhul Sfânt, de citirea unui fragment din Regulă şi de trei sferturi de oră de Lectio divina, după care, în zilele feriale este celebrată sfânta Liturghie. După terminarea sfintei Liturghii, unite la oferta euharistică şi transformate ele însele în Euharistie, surorile se dedică variilor activităţi definite de sfântul Benedict opus manuum în paralel cu Opus Dei. Fiecare soră desfăşoară tipul de activitate încredinţată de abatesă în virtutea ascultării, conştientă fiind că trebuie să-şi câştige pâinea cu responsabilitate asemeni tuturor celorlalţi fraţi şi surori şi să o asigure, în caz de necesitate, şi celor mai slabi şi oropsiţi. Printre activităţile ce le desfăşurăm, putem menţiona: confecţionarea veşmintelor sacre preoţeşti, confecţionarea ostiilor, a rozariilor la care se adaugă cele legate de bucătărie, spălătorie, infirmerie, grădinărit, ospitalitate etc. Utilităţii lucrurilor care se fac se asociază gratuitatea frumuseţii, seriozitatea angajamentului se îmbină cu bucuria slujirii lui Dumnezeu în persoana fraţilor. În timpul programului de muncă încercăm să păstrăm pe cât posibil un climat de linişte pentru a menţine şi întreţine în inimă acel raport de ascultare şi meditare a Cuvântului divin.

După ora medie, la 12.30, urmează prânzul servit împreună în refectorul monastic, în linişte, ascultând lectura spirituală. După celebrarea orei a noua, la 14.30, surorile reiau lucrul, iar novicele aflate în perioada de formare se dedică studiului.

La 17.30 întreaga comunitate se adună din nou în cor pentru celebrarea Vesperelor, după care până la servirea cinei la 19.30, timpul este dedicat lecturii meditate şi însoţite de rugăciune a cuvântului lui Dumnezeu. După cină are loc întâlnirea tuturor membrilor în sala comunitară în care se fac cunoscute noutăţile legate de viaţa fraternă, de Biserică şi lumea întreagă. Această întâlnire facilitează cunoaşterea reciprocă şi crearea unei comuniuni la nivel comunitar şi eclezial.

În jurul orei 21, după această întâlnire, se celebrează Completoriul, ultima rugăciune a zilei, care ne introduce în silentium magnum, în aşteptarea vigilentă a unei noi chemări de slujire a Domnului şi a fraţilor.

- Este dificilă o viaţă trăită într-o continuă introspecţie? Nu este viaţa contemplativă o extremă?

- Introspecţia înţeleasă ca proces pozitiv de autoanaliză, de confruntare cu sine însuşi în lumina Cuvântului divin este - putem spune - pâinea cea de toate zilele a contemplativilor, însă nu constituie un scop în sine al vieţii noastre. Asemeni sacramentelor, liturgiei şi rugăciunii, ea este un mijloc destinat unei mai mari şi mai intense apropieri de Dumnezeu iubit mai presus de orice pentru a putea fi apoi "mai prezenţi" în slujirea fraţilor.

Pentru a nu fi inclusă în categoria de operaţiune dificilă şi apăsătoare, introspecţia trebuie să meargă mai departe şi să ne ajute în depăşirea tentaţiei de autocontemplare pentru a ne ridica privirea spre cel care se cere a fi contemplat cu adevărat, Dumnezeu, unicul şi supremul bine chiar dacă sub aparenţe diverse şi contradictorii. De folos în acest sens este sacramentul sfintei Euharistii şi meditarea Cuvântului divin. Prin ele ne descoperim sărăcia şi lipsurile în faţa Domnului, nu pentru a ne descuraja, ci pentru a îmbunătăţi aceste aspecte şi pentru a le pune mai bine în slujirea lui şi a fraţilor.

Datorită radicalităţii şi austerităţii care o caracterizează, viaţa contemplativă poate părea o extremă, un lucru ieşit din comun, dificil de trăit şi realizat, însă, după spusa sfântului Paul, "dacă Domnul cheamă, oferă şi harul necesar urmării lui". Trebuie să se lase totul pentru a primi totul, iar legătura profundă şi intensă cu Domnul ne ajută să-i percepem prezenţa în tot şi să-i contemplăm frumuseţea, conştienţi fiind că ceea ce pe noi ne costă pe Dumnezeu îl glorifică.

- Se poate reproşa contemplativilor că nu îşi dedică timpul realizării unor opere spre folosul umanităţii, că îşi folosesc viaţa doar pentru propria împlinire. Care este poziţia dumneavoastră?

- Darul vieţii şi al vocaţiei nu sunt niciodată o proprietate a noastră, ci sunt mereu orientate către ceilalţi. Orice vocaţie se naşte dintr-o întâlnire cu Cristos şi este un răspuns la iubirea sa gratuită. Este el cel care cheamă, care ne invită să-l urmăm avându-l ca exemplu, ca model de dăruire supremă. A-ţi da viaţa din iubire pentru ca alţii să aibă viaţă este şi dezideratul fundamental al contemplativilor şi ei îl realizează într-o manieră nu tocmai uşor de înţeles pentru lumea de azi şi mentalitatea care o caracterizează, impregnată de consumism, utilitarism şi eficienţă. Este necesară o redescoperire şi o reevaluare a nevoii de Dumnezeu şi a imensului dar al rugăciunii în acest sens, rugăciune care constituie acea comoară ascunsă, acea parte mai bună aleasă de Maria, sora Martei, comoară pentru care se merită să-ţi oferi întreaga viaţă, convins fiind că astfel eşti plăcut în ochii Domnului şi eşti de maximă utilitate pentru ceilalţi.

"Rugaţi-vă neîncetat" este îndemnul lui Cristos. A te ruga şi a mijloci neîncetat nu înseamnă să fii străin de necesităţile lumii, ci e un răspuns precis, plin de atenţie şi dăruire profundă faţă de aceste nevoi ale umanităţii. Viaţa contemplativilor, raportată şi aflată în contact permanent cu cele cereşti devine astfel apostolat autentic şi de neînlocuit, capătă o dimensiune misionară reuşind să penetreze în toate locurile, circumstanţele şi să fie alături de toate persoanele. Lumea nu o părăsim dintr-un prea mare dispreţ, ci dintr-o prea mare iubire. Mulţi cred că surorile de viaţă contemplativă sunt nişte persoane dezamăgite şi slabe care se apără cu nişte gratii, că vocaţia lor este un fel de moarte inutilă, un nonsens, însă în realitate este o dovadă grăitoare că se merită să-l ai pe Cristos ca şi centru al vieţii tale, să colaborezi cu el la opera de mântuire a lumii. Aşadar nu se poate reproşa contemplativilor că nu fac bine umanităţii, că îşi folosesc viaţa doar pentru propria împlinire, ci, dimpotrivă, prin însuşi faptul că aleg să trăiască în simplitate şi în prezenţa intimă a Domnului zi de zi, îmbinând rugăciunea cu munca: "Ora et labora", prin însăşi gratuitatea vocaţiei lor, sunt de maximă utilitate. E şi o formă de libertate aceasta ce lărgeşte orizonturile şi te învaţă să priveşti dincolo de realitatea fragilă şi perisabilă a umanului. De aceea, viaţa contemplativă adesea închipuită ca o viaţă închisă reuşeşte să ofere o perspectivă senină asupra vieţii prezente atât de des marcată de durere şi violenţă. Emblematică în acest sens este figura reginei Ester din Vechiul Testament care obţine salvarea poporului său mijlocind în faţa regelui Persiei, Assuero. A trăi în mănăstire înseamnă a trăi această istorie, a poseda această bogăţie, a avea această posibilitate de mijlocire.

- Care este raportul dvs. cu lumea? Aparţineţi lumii sau sunteţi în afara ei?

- Dintre toate vocaţiile, cea monastică este poate cea mai puţin înţeleasă pentru că este cea mai ascunsă şi în aparenţă cea mai puţin utilă. Care-i este sensul, care-i este farmecul? Frumuseţea vieţii contemplative stă tocmai în faptul că este un răspuns radical şi gratuit la iubirea gratuită a Domnului. Ea este un semn evident al realităţii escatologice, o anticipare a împărăţiei lui Dumnezeu nefiindu-i străin totuşi nimic din ceea ce ţine de concreteţea istorică a omenirii. Viaţa contemplativă este întâi de toate un mister de har. La originea ei este dorinţa de a urma întocmai îndemnul şi exemplul lui Isus de a demonstra prin fapte că nu este iubire mai mare decât aceea de a-ţi da viaţa pentru ceilalţi. Sora de viaţă contemplativă, deşi trăieşte ascunsă, separată şi păzită la umbra zidurilor mănăstirii, este prezentă în lume într-o formă aparte, se situează în realitatea ei concretă însă nu este a lumii, nu aparţine ei. Isus, în rugăciunea adresată Tatălui pentru discipolii săi înainte de pătimire spunea: "Nu te rog să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti de cel rău. Ei nu sunt din lume aşa cum eu nu sunt din lume" (In 17,15-17). Pentru lume ne rugăm (e modul nostru de a fi martori ai Evangheliei) şi-i suntem alături cu fidelitatea de fiecare zi concretizată în DA-ul reînnoit clipă de clipă, cu dorinţa de convertire continuă. Viaţa şi chemarea noastră rămân un mister atât pentru noi cât şi pentru ceilalţi, nu este uşor să vorbim despre ele şi despre noi însă când ni se cere o facem pentru a aduce laudă Domnului. Prin însăşi chemarea primită noi ne situăm într-un raport special cu fraţii şi surorile rămaşi în lume, "pe câmpul de bătălie" cum spunea sfânta Tereza a pruncului Isus, raport care în ciuda separării fizice evidente şi concrete simbolizate de prezenţa gratiilor devine mai strâns, mai profund şi eficace. Gratiile nu ne îndepărtează de ei, ci doar ajută la crearea şi menţinerea acelei atmosfere de linişte şi reculegere în care totul este şi devine har. Un preot afirma referitor la clauzură: să te decizi pentru o viaţă ascunsă acestei lumi, să alegi să locuieşti doar între zidurile mănăstirii, să te închizi atâtor oameni pe care îi cunoşti ca să te deschizi cât mai mult lui Dumnezeu şi voinţei lui, să construieşti doar legături spirituale cu cei din afară, unindu-te doar în rugăciune cu ei, nu poate însemna o simplă veleitate, un moft sau un act motivat de teribilism sau grandomanie, ci urmarea unui imbold interior aproape irezistibil, căutarea unei păci interioare care se revarsă în suflet din Dumnezeu. O soră de viaţă contemplativă nu este în afara timpului şi a lumii în care trăieşte, ci devine inima şi binecuvântarea acestora în măsura în care îşi trăieşte propria vocaţie.

Interviu realizat de Laura Chirilă,
redactor Radio Maria România