marți, 15 noiembrie 2011

Istoria Adoraţiei Euharistice (III)

Adoraţia Euharistică
Capitolul V
DEZVOLTAREA DOCTRINEI EUHARISTICE: DE CE?

Trecem acum de la consideraţiile privind dezvoltarea Adoraţiei Euharistice la progresul doctrinei euharistice. Cele două forme sunt corelate, dar nu au aceeaşi semnificaţie. S-ar putea spune că, sub aspect istoric, creşterea în devoţiune a dus la dezvoltarea doctrinei. A spune nu înseamnă însă a şi demonstra. Iar scopul nostru, de aici înainte, este să arătăm cum anume binecuvântările obţinute de credincioşi prin adorarea Preasfântului Sacrament au dus, sub îndrumarea Bisericii, la creşterea fenomenală a înţelegerii Prezenţei Reale, ca un miraculos izvor de haruri pentru cei care cred.
Premizele de bază ale dezvoltării doctrinare
Conciliul Vatican II va rămâne în istorie drept Conciliul progresului dogmatic. Acest Conciliu s-a deschis în 1962, la patru sute de ani de la încheierea Conciliului din Trento (1563). Pe parcursul acestor patru secole, fiecare dintre principalele mistere ale credinţei creştine a crescut imens. Tezaurul esenţial al credinţei a rămas, fireşte, acelaşi. Dar înţelesurile acesteia s-au dezvoltat astfel încât i-au scandalizat pe mulţi, au fost greşit înţelese de alţii şi, am putea spune, au fost recunoscute în adevăratul lor sens de relativ puţini.
Prin urmare, nu este deloc surprinzător că la Conciliul Vatican II au trebuit să fie precizate principiile de bază ale dezvoltării dogmatice. După ce a declarat că revelaţia divină, conţinută în Sfânta Scriptură şi în Tradiţie, a fost încredinţată pentru păstrare Bisericii, Conciliul merge mai departe, afirmând că Bisericii îi revine un rol mai amplu decât doar păstrarea adevărului revelat. Misiunea sa este de asemenea să asigure creşterea asimilării acestui adevăr. Tezaurul revelat, “care vine de la apostoli, progresează în Biserică cu ajutorul Sfântului Duh”.
Se constată într-adevăr o creştere a înţelegerii realităţilor şi cuvintelor revelate. Aceasta se petrece pe diferite căi: prin contemplarea şi studiul efectuat de credincioşii care meditează la aceste lucruri în inimile lor; prin înţelegerea intimă a realităţilor spirituale pe care le trăiesc; şi, de asemenea, prin predicarea acelora care au primit, odată cu drepturile provenind din succesiunea episcopală, carisma sigură a adevărului. Astfel, de-a lungul secolelor, Biserica înaintează necontenit spre plenitudinea adevărului divin, până când cuvintele lui Dumnezeu se împlinesc în ea (Constituţia Dogmatică despre Revelaţia Divină II, 8). Dintre căile menţionate mai sus prin care Biserica a crescut în înţelegerea Sacramentului Euharistiei, ne vom concentra asupra uneia singure, şi anume “experienţa”.
Binecuvântările dobândite prin Adoraţia Euharistică
Conciliul din Trento a declarat că Isus trebuie preamărit acum în Euharistie nu mai puţin decât era preamărit în primul secol, în Palestina. De ce? Fiindcă în Preasfântul Sacrament “este acelaşi Dumnezeu pe care apostolii Îl adorau în Galileea” (Decretul despre Preasfânta Euharistie, cap. 5). Adorarea lui Cristos euharistic este aşadar un articol al credinţei catolice. A devenit însă tot mai clar faptul că Isus din Euharistie poate fi nu numai adorat, ci şi implorat. El nu trebuie numai adorat, aşa cum a făcut Toma când i-a spus: “Domnul meu şi Dumnezeul meu”. Trebuie şi să îi cerem lucrurile de care avem nevoie, ca orbul care cerea: “Doamne, să văd” (Luca 18,41), sau ne putem apropia de El ca femeia care şi-a spus: “De mă voi atinge fie şi numai de mantia Lui, voi fi vindecată” (Matei 9,21).
Până acum, nenumăraţi credincioşi i-au cerut Mântuitorului din Euharistie ceea ce aveau nevoie, şi s-au apropiat de El în tabernacol sau pe altar. Experienţa trăită de ei a adâncit înţelegerea de către Biserică a cât de ad literam trebuie luat ceea ce a vorbit Isus atunci când a spus că va rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor. Experienţa este în primul rând spirituală: oferă lumină minţii şi tărie voinţei, oferă haruri pentru sine şi pentru alţii, permite slabei naturi umane să îndure încercări supraomeneşti, conferă oamenilor obişnuiţi puteri supranaturale pentru a realiza fapte extraordinare.
Sfinţii John Fisher (1469-1535) şi Thomas Morus (1478-1535) au fost întăriţi în viaţă şi s-au pregătit pentru martiriu prin adorarea ferventă a Preasfântului Sacrament. Iată una dintre rugăciunile lui Thomas Morus, publicată după moartea sa: “O, dulce Cristoase, Mântuitorule, prin chinurile amarei Tale Patimi, îndepărtează de la mine, o, Bunule Doamne, felul acesta călduţ sau mai degrabă această meditaţie rece, şi plictiseala din rugăciunile mele către Tine. Şi dăruieşte-mi harul Tău pentru ca să tânjesc de dor după Sfintele Tale Sacramente, şi în special să mă bucur în prezenţa Trupului Tău Preasfânt, o, dulce Cristoase, Mântuitorule, în Preasfântul Sacrament al altarului, şi să îţi pot mulţumi cum se cuvine pentru prezenţa Ta milostivă în acesta”.
Sfântul Francisc Xaveriu (1506-1552), după ce predica şi boteza întreaga zi, îşi petrecea adesea nopţile în rugăciune în faţa Preasfântului Sacrament.
Sfânta Maria Magdalena de Pazzi (1566-1607), călugăriţă carmelitană de la vârsta de şaptesprezece ani, recomanda persoanelor ocupate care trăiau în lume să îşi facă timp să se roage în fiecare zi în faţa Preasfintei Euharistii. “Un prieten”, scria ea, “va face o vizită prietenului său dis-de-dimineaţă, pentru ca să îi ureze o zi bună, şi seara, o noapte bună, şi îşi face de asemenea peste zi timp să stea de vorbă cu el”. În acelaşi fel, faceţi-i vizite lui Isus Cristos în Preasfântul Sacrament, dacă îndatoririle vă permit. Cel mai bine te rogi la picioarele altarului. Ori de câte ori îl vizitaţi pe Mântuitor, oferiţi Sângele Său preţios Tatălui Veşnic. Veţi vedea că aceste vizite vor duce la creşterea în voi a iubirii divine”.
Sfânta Maria Margareta (1647-1690), călugăriţă vizitandină, a găsit în faţa Preasfântului Sacrament tăria să îndure ceea ce martorii în procesul său de beatificare au descris ca “dispreţ, contraziceri, mustrări, insulte, reproşuri, fără a se plânge şi rugându-se pentru cei care o tratau astfel”.
Sfântul Alphons Maria de Liguori (1696-1787), sfântul patron al confesorilor, a scris o carte întreagă despre vizitele la Preasfântul Sacrament. Sfatul lui era: “Îndepărtaţi-vă de ceilalţi oameni şi petreceţi cel puţin un sfert de oră sau o jumătate de oră într-o biserică, în faţa Preasfântului Sacrament. Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul şi veţi vedea din propria experienţă câte haruri va revărsa asupra voastră”.
Sfântul Ioan Maria Vianney, Parohul din Ars (1786-1859), le spunea enoriaşilor săi că “Domnul nostru este ascuns aici, în tabernacol, aşteptându-ne să venim să îl vizităm şi să îi adresăm cererile noastre… În Cer, unde vom fi în slavă triumfători, Îl vom vedea în toată gloria Sa. Dacă s-ar fi înfăţişat acum, înaintea noastră, în toată gloria Sa, nu am fi îndrăznit să ne apropiem de El; dar iată, El este ascuns ca un om în temniţă şi ne spune: ‘Nu Mă vezi, dar nu contează; cere-mi tot ce vrei şi Eu îţi voi dărui’”. Parohul din Ars îşi petrecea cea mai mare parte a timpului în rugăciune, în faţa Preasfântului Sacrament. În cursul predicilor sale, se întorcea deseori spre tabernacol, spunând plin de emoţie: “El este aici!”
Şirul mărturiilor despre puterea Prezenţei Reale a continuat. Până la primului Congres Euharistic Internaţional din 1881, argumentele erau mai mult decât suficiente pentru ca Magisteriul Bisericii să discute pe larg subiectul.
Capitolul VI
MAGISTERIUL BISERICII
Nu a fost o coincidenţă faptul că Congresele Euharistice Internaţional au apărut tocmai datorită experienţei credincioşilor. Aşa cum am menţionat mai înainte, Providenţa s-a folosit de o persoană laică, Marie-Marthe Tamisier, care a conştientizat personal energia spirituală care vine din Prezenţa Reală, pentru a conduce spre primul Congres Euharistic Internaţional, desfăşurat la Lille, Franţa, în 1881.
Papa Leon al XIII-lea, în mesajul adresat participanţilor la Congres, a vorbit despre “marea sa bucurie” atunci când i-a lăudat pe Episcopii care au organizat evenimentul. El a aprobat scopul acesteia: “îndreptarea tuturor greşelilor făcute împotriva Preasfântului Sacrament şi promovarea adorării acestuia”. I-a lăudat pe laici pentru “marea răspândire a Adoraţiei Nocturne” şi pentru faptul că “această practică mântuitoare prinde rădăcini, creşte şi aduce rod pretutindeni”. Elementul cheie, a spus Papa Leon al XIII-lea, este că Adoraţia Euharistică aduce roade supranaturale pretutindeni unde această practică este hrănită de credinţa oamenilor.
Devoţiunea Sfântului Pius al X-lea faţă de Prezenţa Reală, afirmă biografii săi, a stat în miezul hotărârii sale istorice de a promova administrarea de la vârste fragede şi frecventă a Împărtăşaniei. În ziua canonizării sale, Papa Pius al XII-lea a identificat izvorul geniului apostolic al predecesorului său: “În viziunea profundă pe care a avut-o despre Biserică drept o societate, Papa Pius al X-lea a recunoscut că numai Preasfântul Sacrament are puterea de a hrăni în mod substanţial viaţa sa intimă şi a de o înălţa mai presus de orice societate omenească” (Quest’ ore di fulgente, 29 mai 1954).
Anticipând publicarea decretului său asupra Împărtăşirii frecvente, chiar zilnice (20 decembrie 1905), Papa Pius al X-lea a cerut ca în anul acela Congresul Euharistic Internaţional să aibă loc la Roma. Avea să fie al XVI-lea Congres, primul care se desfăşura în Cetatea Eternă. Papa a deschis lucrările Congresului celebrând Sfânta Liturghie şi participând apoi la procesiunea cu Preasfântul Sacrament.
Papii Benedict al XV-lea şi Pius al XI-lea au continuat tradiţia papală de a încuraja adorarea Preasfintei Euharistii şi rugăciunile de ispăşire şi cerere către Domnul Nostru din Preasfântul Sacrament. Papa Benedict al XV-lea a promulgat primul Codex Iuris Canonici (Cod de Drept Canonic) în 1917 prin care s-a legiferat păstrarea Preasfântului Sacrament în “orice biserică parohială sau quasi-parohială, precum şi în bisericile ce ţin de reşedinţa persoanelor consacrate” (CIC 1265, #1). Acelaşi Cod încuraja expunerea privată şi publică a Preasfintei Euharistii.
Papa Pius al XI-lea a asociat adorarea lui Cristos în Preasfântul Sacrament cu ispăşirea pentru păcate. Sfânta Maria Margareta fusese canonizată în 1920, cu doi ani înainte ca Achille Ratti să fie ales Papă. În 1928, el a scris o lungă enciclică despre Ispăşirea faţă de Preasfânta Inimă. Aceasta se referă în întregime la nevoia disperată de a cere îndurarea lui Dumnezeu, în special prin Preasfânta Euharistie. În timpul rugăciunilor ei în faţa Preasfântului Sacrament, Cristos îi revelase Sfintei Maria Margareta “infinitul iubirii Sale” spunându-i: “Iată această Inimă care a iubit atât de mult oamenii şi i-a copleşit cu toate bunurile şi care, pentru iubirea Sa fără margini, nu a primit în schimb decât neglijare şi dispreţ, adeseori chiar de la cei care ar fi fost legaţi prin datoria şi obligaţia unei iubiri cu totul deosebite”.
Printre modalităţile de ispăşire faţă de Inima lui Isus, Papa îndemna credincioşii “să facă rugăciuni şi implorări de ispăşire, prelungite timp de o oră întreagă – care pe drept este numită ‘Ora Sfântă’” (Miserentissimus Redemptor, 8 mai 1928). Este de la sine înţeles că Ora Sfântă trebuia făcută acolo unde primise Sfânta Maria Margareta mesajul original, în faţa Preasfintei Euharistii.
Papa Pius al XII-lea
Odată cu succesorul Papei Pius al XI-lea, începe o nouă etapă în învăţătura Bisericii asupra eficacităţii rugăciunii adresate lui Cristos prezent cu adevărat în Sacramentul altarului. Cu un an înainte de alegerea sa pe Scaunul Sfântului Petru, Cardinalul Pacelli fusese delegat papal la Congresul Euharistic Internaţional care s-a desfăşurat la Budapesta, Ungaria. Era anul 1938, cu un an înainte de declanşarea celui de-al doilea război mondial. În cuvântarea adresată Congresului, Cardinalul Pacelli afirma că Isus a părăsit într-adevăr pământul în forma Sa vizibilă, la Înălţare. El este însă în continuare pe pământ – El Însuşi, Isus ca persoană istorică -, în Sacramentul Iubirii Sale.
Papa Pius al XII-lea a publicat 41 de enciclice în cursul celor aproape 20 de ani de pontificat. O caracteristică a acestor documente era reflecţia asupra dezvoltării doctrinare care avea loc în Biserica Catolică în timpurile moderne, privind înţelegerea de către Biserică a faptului că este Trupul Mistic al lui Cristos (Mystici Corporis Christi, 1943); privind înţelegerea Bibliei (Divino Afflante Spiritu, 1943); privind atributele Preasfintei Fecioare (Deiparae Virginis Mariae, 1946), propunând definirea ca dogmă Ridicării cu trupul la Cer a Mariei. Enciclica Mediator Dei (1947) era despre Sfânta Liturghie. Aşa cum aveau să o arate evenimentele ulterioare, această enciclică a devenit baza pentru Constituţia privind Liturghia a Conciliului Vatican II. Nouă secţiuni complete din Enciclica Mediator Dei se referă la “Adoraţia Euharistică”. Aceasta oferă explicaţia cu cea mai autoritate a ceea ce Papa descria ca “adorarea Euharistiei”, care “s-a dezvoltat treptat într-o practică distinctă faţă de Jertfa Liturgică”.
Este indicat aşadar să cităm pe scurt din aceste secţiuni şi să facem câteva comentarii.
1. Adorarea Euharistiei. Fundamentul tuturor devoţiunilor euharistice este faptul că Isus din Preasfântul Sacrament este Fiul lui Dumnezeu în formă umană. Hrana euharistică conţine, aşa cum se ştie, “cu adevărat, în mod real şi substanţial Trupul şi Sângele împreună cu Sufletul şi Divinitatea Domnului nostru Isus Cristos”. Nu este aşadar de mirare că Biserica a adorat chiar de la începuturile ei Trupul lui Cristos sub forma pâinii; acest lucru este evident chiar din riturile jertfei liturgice, care prescriu ca slujitorii consacraţi să adore Preasfântul Sacrament îngenunchind sau înclinându-şi adânc capul.
Sfintele Concilii arată că tradiţia Bisericii a fost chiar de la începuturi să adore “cu acelaşi fel de adoraţie Cuvântul Întrupat ca şi propriul Său Trup”, iar Sf. Augustin afirma: “Nimeni nu mănâncă acel Trup fără să îl adore mai întâi”, adăugând că “nu numai că nu vom comite păcat adorându-L, dar vom comite păcat dacă nu îl adorăm” (Mediator Dei, par. 129-130). Tot restul depinde de acest articol fundamental al credinţei: că Euharistia îl conţine pe Cristos viu, în deplinătatea naturii Sale umane, şi prin urmare prezent cu adevărat în speciile sacre; şi în deplinătatea naturii Sale divine, trebuind prin urmare să fie adorat ca Dumnezeu.
2. Dezvoltarea dogmatică. Se poate constata înţelegerea mai profundă din partea Bisericii a fiecărui aspect al misterului Euharistiei, dar dintre toate, merită o atenţie specială conştientizarea crescândă nu numai a jertfei lui Cristos în Liturghie, ci şi a prezenţei Sale plină de har în afara Liturghiei. Pe acest fundament doctrinar s-a bazat cultul adorării Euharistiei şi s-a dezvoltat treptat ca o practică distinctă faţă de jertfa liturgică. Păstrarea speciilor sacre pentru cei bolnavi sau aflaţi în pericole a condus la obiceiul lăudabil de a adora Preasfântul Sacrament care este păstrat în bisericile noastre. Această practică a adoraţiei se bazează într-adevăr pe raţiuni puternice, întrucât Euharistia este în acelaşi timp o Jertfă şi un Sacrament – dar diferă de celelalte Sacramente prin faptul că nu numai produce har, ci şi conţine, în mod permanent, chiar pe Autorul Însuşi al harului.
Aşadar, atunci când Biserica ne îndeamnă să îl adorăm pe Cristos ascuns sub vălul Euharistiei şi să îl rugăm să ne dea darurile spirituale şi materiale de care avem întotdeauna nevoie, ea îşi manifestă credinţa vie în Mirele ei divin care se află prezent dincolo de acest văl, îşi manifestă recunoştinţa faţă de El şi se bucură de intimitatea prieteniei Sale (131). Cheia pentru a înţelege de ce trebuie să existe adorarea Euharistiei ca o practică separată de Liturghie este aceea că Euharistia este însuşi Isus Cristos. Aşa cum contemporanii Săi din Palestina îl adorau şi îl implorau în nevoile lor, şi noi trebuie să îl preamărim, să îi mulţumim şi să îl implorăm pentru tot ceea ce avem nevoie.
3. Dezvoltarea devoţională. Ca o consecinţă a acestei dezvoltării valide a doctrinei, Biserica a dezvoltat o serie largă de devoţiuni euharistice. Acum, Biserica în decursul secolelor a introdus diferite forme ale acestui cult, care sporesc mereu în frumuseţe şi foloase; de exemplu, vizite devoţionale la tabernacol chiar şi în fiecare zi; binecuvântarea cu Preasfântul Sacrament; procesiuni solemne, în special în timpul Congreselor Euharistice, care trec prin oraşe şi sate; şi adorarea Preasfântului Sacrament expus public. Uneori, aceste acte de adoraţie publică sunt de scurtă durată. Alteori durează una, mai multe sau chiar patruzeci de ore. În anumite locuri ele continuă pe rând în diferite biserici, pe parcursul unui an întreg, în timp ce în altele se face adoraţie perpetuă, ziua şi noaptea (132).
Trebuie subliniat că acestea nu sunt simple practici devoţionale întâmplătoare. Ele se bazează pe adevărul revelat de Dumnezeu. Şi aşa cum Papa se străduia să arate, “aceste exerciţii de pietate au dus la o minunată creştere în credinţă şi în viaţa spirituală a Bisericii luptătoare de pe pământ”. Sunt aceste practici liturgice? “Ele îşi au izvorul în inspiraţia liturgică”, răspundea Papa Pius al XII-lea. “Şi dacă sunt făcute într-un cadru adecvat, cu credinţă şi pietate, aşa cum cer regulile liturgice ale Bisericii, ele sunt fără îndoială de cel mai mare folos în trăirea vieţii liturgice”.
Nu se confundă oare astfel “Cristosul istoric” cu Cristosul euharistic? Deloc, răspundea Papa. Dimpotrivă, se poate afirma că prin această devoţiune, credinciosul mărturiseşte şi recunoaşte solemn credinţa Bisericii potrivit căreia Cuvântul lui Dumnezeu este unul şi acelaşi cu Fiul Fecioarei Maria, care a suferit pe Cruce, care este prezent în mod ascuns în Euharistie şi care domneşte pe tronul Său ceresc. Aşa cum spunea Sf. Ioan Gură-de-Aur: “Atunci când îl vezi expus (Trupul lui Cristos), spune-ţi: mulţumită acestui Trup nu mai sunt praf şi cenuşă, nu mai sunt sclav ci om liber: de aici am speranţa să obţin Cerul şi lucrurile bune care sunt pentru mine, viaţa veşnică, moştenirea Îngerilor, prietenia lui Cristos” (134).
Între alte forme de devoţiune euharistică recomandate de Papa Pius al XII-lea, el a acordat o atenţie specială binecuvântării cu Preasfântul Sacrament. El a vorbit despre “marele beneficiu al acestui obicei prin care preotul înalţă Pâinea Îngerilor în faţa adunării cu capetele plecate în adoraţie şi face cu ea semnul crucii”. Astfel “îl imploră pe Tatăl Ceresc să binevoiască a privi la Fiul Său care din iubire pentru noi a fost pironit pe Cruce şi de dragul Lui şi prin El să binevoiască… să pogoare harurile cereşti asupra celor pe care Sângele Nevinovat al Mielului i-a răscumpărat” (135).
Autor: John A. Hardon, SJ
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: TheRealPresence.org

Un comentariu:

  1. Foarte interesant pt a intelege si a patrunde misterul sf Euharistii!

    RăspundețiȘtergere

Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial