Adoraţia
Euharistică
Capitolul V
DEZVOLTAREA DOCTRINEI EUHARISTICE: DE CE?
Capitolul V
DEZVOLTAREA DOCTRINEI EUHARISTICE: DE CE?
Trecem acum
de la consideraţiile privind dezvoltarea Adoraţiei Euharistice la progresul
doctrinei euharistice. Cele două forme sunt corelate, dar nu au aceeaşi
semnificaţie. S-ar putea spune că, sub aspect istoric, creşterea în devoţiune a
dus la dezvoltarea doctrinei. A spune nu înseamnă însă a şi demonstra. Iar
scopul nostru, de aici înainte, este să arătăm cum anume binecuvântările obţinute
de credincioşi prin adorarea Preasfântului Sacrament au dus, sub îndrumarea
Bisericii, la creşterea fenomenală a înţelegerii Prezenţei Reale, ca un
miraculos izvor de haruri pentru cei care cred.
Premizele de
bază ale dezvoltării doctrinare
Conciliul
Vatican II va rămâne în istorie drept Conciliul progresului dogmatic. Acest
Conciliu s-a deschis în 1962, la patru sute de ani de la încheierea Conciliului
din Trento (1563). Pe parcursul acestor patru secole, fiecare dintre
principalele mistere ale credinţei creştine a crescut imens. Tezaurul esenţial
al credinţei a rămas, fireşte, acelaşi. Dar înţelesurile acesteia s-au
dezvoltat astfel încât i-au scandalizat pe mulţi, au fost greşit înţelese de
alţii şi, am putea spune, au fost recunoscute în adevăratul lor sens de relativ
puţini.
Prin urmare,
nu este deloc surprinzător că la Conciliul Vatican II au trebuit să fie
precizate principiile de bază ale dezvoltării dogmatice. După ce a declarat că
revelaţia divină, conţinută în Sfânta Scriptură şi în Tradiţie, a fost
încredinţată pentru păstrare Bisericii, Conciliul merge mai departe, afirmând
că Bisericii îi revine un rol mai amplu decât doar păstrarea adevărului
revelat. Misiunea sa este de asemenea să asigure creşterea asimilării acestui
adevăr. Tezaurul revelat, “care vine de la apostoli, progresează în Biserică cu
ajutorul Sfântului Duh”.
Se constată
într-adevăr o creştere a înţelegerii realităţilor şi cuvintelor revelate.
Aceasta se petrece pe diferite căi: prin contemplarea şi studiul efectuat de
credincioşii care meditează la aceste lucruri în inimile lor; prin înţelegerea
intimă a realităţilor spirituale pe care le trăiesc; şi, de asemenea, prin
predicarea acelora care au primit, odată cu drepturile provenind din
succesiunea episcopală, carisma sigură a adevărului. Astfel, de-a lungul
secolelor, Biserica înaintează necontenit spre plenitudinea adevărului divin,
până când cuvintele lui Dumnezeu se împlinesc în ea (Constituţia Dogmatică
despre Revelaţia Divină II, 8). Dintre căile menţionate mai sus prin care Biserica
a crescut în înţelegerea Sacramentului Euharistiei, ne vom concentra asupra
uneia singure, şi anume “experienţa”.
Binecuvântările
dobândite prin Adoraţia Euharistică
Conciliul
din Trento a declarat că Isus trebuie preamărit acum în Euharistie nu mai puţin
decât era preamărit în primul secol, în Palestina. De ce? Fiindcă în
Preasfântul Sacrament “este acelaşi Dumnezeu pe care apostolii Îl adorau în
Galileea” (Decretul despre Preasfânta Euharistie, cap. 5). Adorarea lui
Cristos euharistic este aşadar un articol al credinţei catolice. A devenit însă
tot mai clar faptul că Isus din Euharistie poate fi nu numai adorat, ci şi
implorat. El nu trebuie numai adorat, aşa cum a făcut Toma când i-a spus:
“Domnul meu şi Dumnezeul meu”. Trebuie şi să îi cerem lucrurile de care avem
nevoie, ca orbul care cerea: “Doamne, să văd” (Luca 18,41), sau ne putem
apropia de El ca femeia care şi-a spus: “De mă voi atinge fie şi numai de
mantia Lui, voi fi vindecată” (Matei 9,21).
Până acum,
nenumăraţi credincioşi i-au cerut Mântuitorului din Euharistie ceea ce aveau
nevoie, şi s-au apropiat de El în tabernacol sau pe altar. Experienţa trăită de
ei a adâncit înţelegerea de către Biserică a cât de ad literam trebuie
luat ceea ce a vorbit Isus atunci când a spus că va rămâne cu noi până la
sfârşitul veacurilor. Experienţa este în primul rând spirituală: oferă lumină
minţii şi tărie voinţei, oferă haruri pentru sine şi pentru alţii, permite
slabei naturi umane să îndure încercări supraomeneşti, conferă oamenilor
obişnuiţi puteri supranaturale pentru a realiza fapte extraordinare.
Sfinţii John
Fisher (1469-1535) şi Thomas Morus (1478-1535) au fost întăriţi în viaţă şi s-au
pregătit pentru martiriu prin adorarea ferventă a Preasfântului Sacrament. Iată
una dintre rugăciunile lui Thomas Morus, publicată după moartea sa: “O, dulce
Cristoase, Mântuitorule, prin chinurile amarei Tale Patimi, îndepărtează de la
mine, o, Bunule Doamne, felul acesta călduţ sau mai degrabă această meditaţie
rece, şi plictiseala din rugăciunile mele către Tine. Şi dăruieşte-mi harul Tău
pentru ca să tânjesc de dor după Sfintele Tale Sacramente, şi în special să mă
bucur în prezenţa Trupului Tău Preasfânt, o, dulce Cristoase, Mântuitorule, în
Preasfântul Sacrament al altarului, şi să îţi pot mulţumi cum se cuvine pentru
prezenţa Ta milostivă în acesta”.
Sfântul
Francisc Xaveriu (1506-1552), după ce predica şi boteza întreaga zi, îşi petrecea
adesea nopţile în rugăciune în faţa Preasfântului Sacrament.
Sfânta Maria
Magdalena de Pazzi (1566-1607), călugăriţă carmelitană de la vârsta de şaptesprezece
ani, recomanda persoanelor ocupate care trăiau în lume să îşi facă timp să se
roage în fiecare zi în faţa Preasfintei Euharistii. “Un prieten”, scria ea, “va
face o vizită prietenului său dis-de-dimineaţă, pentru ca să îi ureze o zi
bună, şi seara, o noapte bună, şi îşi face de asemenea peste zi timp să stea de
vorbă cu el”. În acelaşi fel, faceţi-i vizite lui Isus Cristos în Preasfântul
Sacrament, dacă îndatoririle vă permit. Cel mai bine te rogi la picioarele
altarului. Ori de câte ori îl vizitaţi pe Mântuitor, oferiţi Sângele Său
preţios Tatălui Veşnic. Veţi vedea că aceste vizite vor duce la creşterea în
voi a iubirii divine”.
Sfânta Maria
Margareta (1647-1690), călugăriţă
vizitandină, a găsit în faţa Preasfântului Sacrament tăria să îndure ceea ce
martorii în procesul său de beatificare au descris ca “dispreţ, contraziceri,
mustrări, insulte, reproşuri, fără a se plânge şi rugându-se pentru cei care o
tratau astfel”.
Sfântul
Alphons Maria de Liguori (1696-1787), sfântul patron al confesorilor, a scris o carte
întreagă despre vizitele la Preasfântul Sacrament. Sfatul lui era:
“Îndepărtaţi-vă de ceilalţi oameni şi petreceţi cel puţin un sfert de oră sau o
jumătate de oră într-o biserică, în faţa Preasfântului Sacrament. Gustaţi şi
vedeţi cât de bun este Domnul şi veţi vedea din propria experienţă câte haruri
va revărsa asupra voastră”.
Sfântul Ioan
Maria Vianney, Parohul din Ars (1786-1859), le spunea enoriaşilor săi că “Domnul nostru este
ascuns aici, în tabernacol, aşteptându-ne să venim să îl vizităm şi să îi
adresăm cererile noastre… În Cer, unde vom fi în slavă triumfători, Îl vom
vedea în toată gloria Sa. Dacă s-ar fi înfăţişat acum, înaintea noastră, în
toată gloria Sa, nu am fi îndrăznit să ne apropiem de El; dar iată, El este
ascuns ca un om în temniţă şi ne spune: ‘Nu Mă vezi, dar nu contează; cere-mi
tot ce vrei şi Eu îţi voi dărui’”. Parohul din Ars îşi petrecea cea mai mare
parte a timpului în rugăciune, în faţa Preasfântului Sacrament. În cursul
predicilor sale, se întorcea deseori spre tabernacol, spunând plin de emoţie:
“El este aici!”
Şirul
mărturiilor despre puterea Prezenţei Reale a continuat. Până la primului
Congres Euharistic Internaţional din 1881, argumentele erau mai mult decât
suficiente pentru ca Magisteriul Bisericii să discute pe larg subiectul.
Capitolul VI
MAGISTERIUL BISERICII
MAGISTERIUL BISERICII
Nu a fost o
coincidenţă faptul că Congresele Euharistice Internaţional au apărut tocmai
datorită experienţei credincioşilor. Aşa cum am menţionat mai înainte,
Providenţa s-a folosit de o persoană laică, Marie-Marthe Tamisier, care a
conştientizat personal energia spirituală care vine din Prezenţa Reală, pentru
a conduce spre primul Congres Euharistic Internaţional, desfăşurat la Lille,
Franţa, în 1881.
Papa Leon al
XIII-lea, în mesajul adresat participanţilor la Congres, a vorbit despre “marea
sa bucurie” atunci când i-a lăudat pe Episcopii care au organizat evenimentul.
El a aprobat scopul acesteia: “îndreptarea tuturor greşelilor făcute împotriva
Preasfântului Sacrament şi promovarea adorării acestuia”. I-a lăudat pe laici
pentru “marea răspândire a Adoraţiei Nocturne” şi pentru faptul că “această
practică mântuitoare prinde rădăcini, creşte şi aduce rod pretutindeni”.
Elementul cheie, a spus Papa Leon al XIII-lea, este că Adoraţia Euharistică
aduce roade supranaturale pretutindeni unde această practică este hrănită de
credinţa oamenilor.
Devoţiunea
Sfântului Pius al X-lea faţă de Prezenţa Reală, afirmă biografii săi, a stat în
miezul hotărârii sale istorice de a promova administrarea de la vârste fragede
şi frecventă a Împărtăşaniei. În ziua canonizării sale, Papa Pius al XII-lea a
identificat izvorul geniului apostolic al predecesorului său: “În viziunea
profundă pe care a avut-o despre Biserică drept o societate, Papa Pius al X-lea
a recunoscut că numai Preasfântul Sacrament are puterea de a hrăni în mod
substanţial viaţa sa intimă şi a de o înălţa mai presus de orice societate
omenească” (Quest’ ore di fulgente, 29 mai 1954).
Anticipând
publicarea decretului său asupra Împărtăşirii frecvente, chiar zilnice (20
decembrie 1905), Papa Pius al X-lea a cerut ca în anul acela Congresul
Euharistic Internaţional să aibă loc la Roma. Avea să fie al XVI-lea Congres,
primul care se desfăşura în Cetatea Eternă. Papa a deschis lucrările
Congresului celebrând Sfânta Liturghie şi participând apoi la procesiunea cu
Preasfântul Sacrament.
Papii
Benedict al XV-lea şi Pius al XI-lea au continuat tradiţia papală de a încuraja
adorarea Preasfintei Euharistii şi rugăciunile de ispăşire şi cerere către
Domnul Nostru din Preasfântul Sacrament. Papa Benedict al XV-lea a promulgat
primul Codex Iuris Canonici (Cod de Drept Canonic) în 1917 prin care s-a
legiferat păstrarea Preasfântului Sacrament în “orice biserică parohială sau
quasi-parohială, precum şi în bisericile ce ţin de reşedinţa persoanelor
consacrate” (CIC 1265, #1). Acelaşi Cod încuraja expunerea privată şi publică a
Preasfintei Euharistii.
Papa Pius al
XI-lea a asociat adorarea lui Cristos în Preasfântul Sacrament cu ispăşirea
pentru păcate. Sfânta Maria Margareta fusese canonizată în 1920, cu doi ani
înainte ca Achille Ratti să fie ales Papă. În 1928, el a scris o lungă
enciclică despre Ispăşirea faţă de Preasfânta Inimă. Aceasta se referă în
întregime la nevoia disperată de a cere îndurarea lui Dumnezeu, în special prin
Preasfânta Euharistie. În timpul rugăciunilor ei în faţa Preasfântului
Sacrament, Cristos îi revelase Sfintei Maria Margareta “infinitul iubirii Sale”
spunându-i: “Iată această Inimă care a iubit atât de mult oamenii şi i-a
copleşit cu toate bunurile şi care, pentru iubirea Sa fără margini, nu a primit
în schimb decât neglijare şi dispreţ, adeseori chiar de la cei care ar fi fost
legaţi prin datoria şi obligaţia unei iubiri cu totul deosebite”.
Printre
modalităţile de ispăşire faţă de Inima lui Isus, Papa îndemna credincioşii “să
facă rugăciuni şi implorări de ispăşire, prelungite timp de o oră întreagă –
care pe drept este numită ‘Ora Sfântă’” (Miserentissimus Redemptor, 8
mai 1928). Este de la sine înţeles că Ora Sfântă trebuia făcută acolo unde
primise Sfânta Maria Margareta mesajul original, în faţa Preasfintei
Euharistii.
Papa Pius al
XII-lea
Odată cu
succesorul Papei Pius al XI-lea, începe o nouă etapă în învăţătura Bisericii
asupra eficacităţii rugăciunii adresate lui Cristos prezent cu adevărat în
Sacramentul altarului. Cu un an înainte de alegerea sa pe Scaunul Sfântului
Petru, Cardinalul Pacelli fusese delegat papal la Congresul Euharistic Internaţional
care s-a desfăşurat la Budapesta, Ungaria. Era anul 1938, cu un an înainte de
declanşarea celui de-al doilea război mondial. În cuvântarea adresată
Congresului, Cardinalul Pacelli afirma că Isus a părăsit într-adevăr pământul
în forma Sa vizibilă, la Înălţare. El este însă în continuare pe pământ – El
Însuşi, Isus ca persoană istorică -, în Sacramentul Iubirii Sale.
Papa Pius al
XII-lea a publicat 41 de enciclice în cursul celor aproape 20 de ani de
pontificat. O caracteristică a acestor documente era reflecţia asupra
dezvoltării doctrinare care avea loc în Biserica Catolică în timpurile moderne,
privind înţelegerea de către Biserică a faptului că este Trupul Mistic al lui
Cristos (Mystici Corporis Christi, 1943); privind înţelegerea Bibliei (Divino
Afflante Spiritu, 1943); privind atributele Preasfintei Fecioare (Deiparae
Virginis Mariae, 1946), propunând definirea ca dogmă Ridicării cu trupul la
Cer a Mariei. Enciclica Mediator Dei (1947) era despre Sfânta Liturghie.
Aşa cum aveau să o arate evenimentele ulterioare, această enciclică a devenit
baza pentru Constituţia privind Liturghia a Conciliului Vatican II. Nouă
secţiuni complete din Enciclica Mediator Dei se referă la “Adoraţia
Euharistică”. Aceasta oferă explicaţia cu cea mai autoritate a ceea ce Papa
descria ca “adorarea Euharistiei”, care “s-a dezvoltat treptat într-o practică
distinctă faţă de Jertfa Liturgică”.
Este indicat
aşadar să cităm pe scurt din aceste secţiuni şi să facem câteva comentarii.
1. Adorarea Euharistiei. Fundamentul tuturor devoţiunilor euharistice este faptul că Isus din Preasfântul Sacrament este Fiul lui Dumnezeu în formă umană. Hrana euharistică conţine, aşa cum se ştie, “cu adevărat, în mod real şi substanţial Trupul şi Sângele împreună cu Sufletul şi Divinitatea Domnului nostru Isus Cristos”. Nu este aşadar de mirare că Biserica a adorat chiar de la începuturile ei Trupul lui Cristos sub forma pâinii; acest lucru este evident chiar din riturile jertfei liturgice, care prescriu ca slujitorii consacraţi să adore Preasfântul Sacrament îngenunchind sau înclinându-şi adânc capul.
1. Adorarea Euharistiei. Fundamentul tuturor devoţiunilor euharistice este faptul că Isus din Preasfântul Sacrament este Fiul lui Dumnezeu în formă umană. Hrana euharistică conţine, aşa cum se ştie, “cu adevărat, în mod real şi substanţial Trupul şi Sângele împreună cu Sufletul şi Divinitatea Domnului nostru Isus Cristos”. Nu este aşadar de mirare că Biserica a adorat chiar de la începuturile ei Trupul lui Cristos sub forma pâinii; acest lucru este evident chiar din riturile jertfei liturgice, care prescriu ca slujitorii consacraţi să adore Preasfântul Sacrament îngenunchind sau înclinându-şi adânc capul.
Sfintele
Concilii arată că tradiţia Bisericii a fost chiar de la începuturi să adore “cu
acelaşi fel de adoraţie Cuvântul Întrupat ca şi propriul Său Trup”, iar Sf.
Augustin afirma: “Nimeni nu mănâncă acel Trup fără să îl adore mai întâi”,
adăugând că “nu numai că nu vom comite păcat adorându-L, dar vom comite păcat
dacă nu îl adorăm” (Mediator Dei, par. 129-130). Tot restul depinde de
acest articol fundamental al credinţei: că Euharistia îl conţine pe Cristos
viu, în deplinătatea naturii Sale umane, şi prin urmare prezent cu adevărat în
speciile sacre; şi în deplinătatea naturii Sale divine, trebuind prin urmare să
fie adorat ca Dumnezeu.
2.
Dezvoltarea dogmatică. Se poate constata înţelegerea mai profundă din partea Bisericii a fiecărui
aspect al misterului Euharistiei, dar dintre toate, merită o atenţie specială
conştientizarea crescândă nu numai a jertfei lui Cristos în Liturghie, ci şi a
prezenţei Sale plină de har în afara Liturghiei. Pe acest fundament doctrinar
s-a bazat cultul adorării Euharistiei şi s-a dezvoltat treptat ca o practică
distinctă faţă de jertfa liturgică. Păstrarea speciilor sacre pentru cei
bolnavi sau aflaţi în pericole a condus la obiceiul lăudabil de a adora
Preasfântul Sacrament care este păstrat în bisericile noastre. Această practică
a adoraţiei se bazează într-adevăr pe raţiuni puternice, întrucât Euharistia
este în acelaşi timp o Jertfă şi un Sacrament – dar diferă de celelalte
Sacramente prin faptul că nu numai produce har, ci şi conţine, în mod
permanent, chiar pe Autorul Însuşi al harului.
Aşadar,
atunci când Biserica ne îndeamnă să îl adorăm pe Cristos ascuns sub vălul
Euharistiei şi să îl rugăm să ne dea darurile spirituale şi materiale de care
avem întotdeauna nevoie, ea îşi manifestă credinţa vie în Mirele ei divin care
se află prezent dincolo de acest văl, îşi manifestă recunoştinţa faţă de El şi
se bucură de intimitatea prieteniei Sale (131). Cheia pentru a înţelege de ce
trebuie să existe adorarea Euharistiei ca o practică separată de Liturghie este
aceea că Euharistia este însuşi Isus Cristos. Aşa cum contemporanii Săi din
Palestina îl adorau şi îl implorau în nevoile lor, şi noi trebuie să îl
preamărim, să îi mulţumim şi să îl implorăm pentru tot ceea ce avem nevoie.
3.
Dezvoltarea devoţională. Ca o consecinţă a acestei dezvoltării valide a doctrinei, Biserica a
dezvoltat o serie largă de devoţiuni euharistice. Acum, Biserica în decursul
secolelor a introdus diferite forme ale acestui cult, care sporesc mereu în
frumuseţe şi foloase; de exemplu, vizite devoţionale la tabernacol chiar şi în
fiecare zi; binecuvântarea cu Preasfântul Sacrament; procesiuni solemne, în
special în timpul Congreselor Euharistice, care trec prin oraşe şi sate; şi
adorarea Preasfântului Sacrament expus public. Uneori, aceste acte de adoraţie
publică sunt de scurtă durată. Alteori durează una, mai multe sau chiar
patruzeci de ore. În anumite locuri ele continuă pe rând în diferite biserici,
pe parcursul unui an întreg, în timp ce în altele se face adoraţie perpetuă,
ziua şi noaptea (132).
Trebuie
subliniat că acestea nu sunt simple practici devoţionale întâmplătoare. Ele se
bazează pe adevărul revelat de Dumnezeu. Şi aşa cum Papa se străduia să arate,
“aceste exerciţii de pietate au dus la o minunată creştere în credinţă şi în
viaţa spirituală a Bisericii luptătoare de pe pământ”. Sunt aceste practici
liturgice? “Ele îşi au izvorul în inspiraţia liturgică”, răspundea Papa Pius al
XII-lea. “Şi dacă sunt făcute într-un cadru adecvat, cu credinţă şi pietate,
aşa cum cer regulile liturgice ale Bisericii, ele sunt fără îndoială de cel mai
mare folos în trăirea vieţii liturgice”.
Nu se
confundă oare astfel “Cristosul istoric” cu Cristosul euharistic? Deloc,
răspundea Papa. Dimpotrivă, se poate afirma că prin această devoţiune,
credinciosul mărturiseşte şi recunoaşte solemn credinţa Bisericii potrivit
căreia Cuvântul lui Dumnezeu este unul şi acelaşi cu Fiul Fecioarei Maria, care
a suferit pe Cruce, care este prezent în mod ascuns în Euharistie şi care
domneşte pe tronul Său ceresc. Aşa cum spunea Sf. Ioan Gură-de-Aur: “Atunci
când îl vezi expus (Trupul lui Cristos), spune-ţi: mulţumită acestui Trup nu
mai sunt praf şi cenuşă, nu mai sunt sclav ci om liber: de aici am speranţa să
obţin Cerul şi lucrurile bune care sunt pentru mine, viaţa veşnică, moştenirea
Îngerilor, prietenia lui Cristos” (134).
Între alte
forme de devoţiune euharistică recomandate de Papa Pius al XII-lea, el a
acordat o atenţie specială binecuvântării cu Preasfântul Sacrament. El a vorbit
despre “marele beneficiu al acestui obicei prin care preotul înalţă Pâinea
Îngerilor în faţa adunării cu capetele plecate în adoraţie şi face cu ea semnul
crucii”. Astfel “îl imploră pe Tatăl Ceresc să binevoiască a privi la Fiul Său
care din iubire pentru noi a fost pironit pe Cruce şi de dragul Lui şi prin El
să binevoiască… să pogoare harurile cereşti asupra celor pe care Sângele
Nevinovat al Mielului i-a răscumpărat” (135).
Autor: John A. Hardon, SJ
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: TheRealPresence.org
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: TheRealPresence.org
Foarte interesant pt a intelege si a patrunde misterul sf Euharistii!
RăspundețiȘtergere