Introducere
Creşterea
fenomenală a devoţiunii faţă de prezenţa reală a lui Cristos în Preasfânta
Euharistie a pus în încurcătură un număr nu tocmai mic de persoane sincere. Au
devenit frecvente asociaţiile pentru Adoraţie Nocturnă, grupurile de Adoraţie
Perpetuă, asociaţiile de credincioşi la nivel naţional care promovează
vizitarea organizată Preasfântului Sacrament, Orele Sfinte petrecute în faţa
tabernacolului, expunerea lunară, săptămânală şi chiar zilnică a Preasfintei
Euharistii în bisericile şi capelele de pretutindeni. Ce înseamnă toate
acestea? Reprezintă o nouă formă de pietate excentrică sau se întemeiază pe
doctrina catolică autentică, având la bază stânca solidă a revelaţiei creştine?
Este o
doctrină catolică autentică şi se bazează pe adevărul nestrămutat al credinţei
noastre revelate. Dar trebuie să fie explicată, iar explicaţia reprezintă un
exemplu clasic a ceea ce numim dezvoltarea doctrinei. Prin dezvoltarea
doctrinei se înţelege faptul că unele adevăruri divine revelate devin mai
profund înţelese şi sunt percepute cu mai multă claritate decât înainte. Sub
călăuzirea Duhului Sfânt, pe care Cristos a promis că îl va trimite ca să ne
înveţe, Biserica ajunge să vadă mai în profunzime ceea ce a crezut
dintotdeauna, iar aceasta se exprimă prin anumite forme de devoţiune care nu
erau frecvent întâlnite până atunci în istoria Bisericii. Întregul ansamblu al
Cristologiei şi Mariologiei au asistat la un astfel de progres dogmatic.
Adoraţia Euharistică este aşadar un exemplu de dezvoltare a doctrinei.
Acest proces
implică întotdeauna faptul că, în mod obiectiv, adevărul revelat rămâne
constant şi imuabil. Prin lumina Duhului Sfânt însă, înţelegerea subiectivă a
adevărului devine mai clară, semnificaţia lui mai certă iar cuprinderea lui de
către cugetul credincioşilor devine tot mai fermă. În acest scurt studiu
intenţionăm să arătăm dezvoltarea minunată, de-a lungul timpului, a credinţei
în prezenţa reală a lui Cristos în Euharistie. Suntem martori a ceea ce nu
poate fi descris decât ca lucrarea Duhului Sfânt, pe care ni L-a promis Isus
Cristos: “Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care Îl va trimite Tatăl în numele
Meu, vă va învăţa toate şi vă va aminti toate câte vi le-am spus Eu” (Ioan
14,25).
Capitolul I
DIN TIMPURILE APOSTOLICE PÂNĂ ÎN EVUL MEDIU TIMPURIU
DIN TIMPURILE APOSTOLICE PÂNĂ ÎN EVUL MEDIU TIMPURIU
Credinţa în
prezenţa reală, fizică, a lui Isus în Euharistie s-a dezvoltat pornind de la
învăţăturile evangheliştilor şi ale Sf. Paul. Ei au arătat clar Bisericii
apostolice faptul că speciile euharistice sunt literalmente Isus Cristos, care
Îşi continuă misiunea Sa salvifică în lume. Au explicat acest lucru în special
Sf. Evanghelist Ioan şi Sf. Paul. Scepticismul discipolilor lui Isus, atunci
când El le predica despre realitatea Trupului şi Sângelui Său ca mâncare şi
băutură, l-a făcut pe Sf. Ioan să menţioneze că “După aceasta, mulţi dintre
discipolii Lui s-au retras şi nu mai mergeau cu El. Atunci Isus le-a zis celor
doisprezece: ‘Nu cumva vreţi să plecaţi şi voi?’. Simon Petru I-a răspuns:
‘Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (Ioan 6,66-68).
În prima
Scrisoare către Corinteni, Sf. Paul i-a dojenit pe aceştia că au făcut din
Agape, care trebuia să fie un semn frumos al unităţii, o ocazie de discordie.
El le aminteşte că Euharistia nu este o mâncare obişnuită. Este în mod real
Trupul şi Sângele lui Cristos, “căci eu am primit de la Domnul ceea ce v-am
transmis” (1Corinteni 11,23-26). Spre sfârşitul secolului I şi începutul
secolului al II-lea dC, Ignaţiu de Antiohia, în drum spre Roma, unde avea să
sufere martiriul, atrăgea atenţia creştinilor să nu fie înşelaţi de gnostici –
termenul modern potrivit ar fi “vizionari” -, care negau prezenţa reală.
Ignaţiu spunea că aceştia se abţineau de la Euharistie fiindcă nu acceptau
credinţa creştinilor adevăraţi – şi anume că în Euharistie este acelaşi Isus
Cristos Care a trăit, a murit şi a înviat din morţi pentru mântuirea noastră.
Sub impactul
acestei credinţe, primii pustnici păstrau Euharistia în chiliile lor. Cel puţin
începând de la mijlocul secolului al III-lea, între pustnicii din Răsărit, în
special din Palestina şi Egipt, era o practică generală păstrarea speciilor
consacrate în grotele sau chiliile unde locuiau. Scopul imediat al acestei
păstrări era acela de a le permite sihaştrilor să se împărtăşească. Dar în
acelaşi timp, ei erau cu adevărat conştienţi de ceea ce înseamnă prezenţa
reală, tratând-o astfel cu cel mai mare respect şi păstrând-o cu sfinţenie
alături de ei – nu doar ca să o aibă la îndemână.
Şi nu numai
că păstrau Sacramentul în chiliile lor, dar îl şi purtau asupra lor când
mergeau dintr-un loc în altul. Această practică se regăseşte în ritualul fermentum,
care datează din anul 120 dC. Ritualul fermentum se referea la o
părticică din pâinea euharistică (uneori cufundată în potir) transportată de un
Episcop al unei Dieceze la Episcopul altei Dieceze. Acesta din urmă trebuia să
consume speciile la următoarea Sfântă Liturghie solemnă, ca un semn al unităţii
dintre Biserici. Se numea fermentum nu neapărat fiindcă pâinea folosită
era dospită, ci fiindcă Euharistia simboliza fermentul unităţii care pătrunde
şi îi transformă pe creştini, astfel încât să devină una cu Cristos. Deja în
secolul al II-lea dC, Papii trimiteau Euharistia Episcopilor ca o garanţie a
unităţii în credinţă şi ocazional, Episcopii făceau acelaşi lucru pentru preoţii
lor.
Pe măsură ce
monahismul a trecut de la viaţa solitară la cea comunitară, călugării au primit
într-o oarecare măsură privilegiul să poarte Euharistia cu ei. Ei o puteau
purta asupra lor atunci când munceau pe câmp sau când mergeau într-o călătorie.
Speciile erau aşezate într-un mic receptacol (chrismal) purtat în
bandulieră, sau într-un mic sac (perula) atârnat la gât, sub haine.
Manuscrisele irlandeze şi britanice menţionează adeseori acest obicei. Motivul
era nu numai să aibă Euharistia cu ei pentru a se împărtăşi, ci şi ca să le
asigure protecţie împotriva hoţilor şi a dificultăţilor călătoriei. În
istorisirea vieţii Sf. Comgall (+601) se povesteşte cum, atunci când a fost
atacat de păgâni în timp ce muncea la câmp, atacatorii i-au văzut la gât chrismal-ul
şi nu au îndrăznit să îl atingă, retrăgându-se cu teama de vreo răzbunare,
fiindcă au presupus, aşa cum spune naratorul, că Sf. Comgall îl purta acolo pe
Dumnezeul său. Sfântul a fost atât de impresionat încât a exclamat pe dată: ”
Doamne, Tu eşti puterea, refugiul şi Mântuitorul meu!”
După
Conciliul din Niceea (325), ştim că Euharistia începe să fie păstrată în
bisericile mânăstirilor. Motivul imediat era păstrarea ei pentru bolnavi şi
muribunzi, dar şi pentru ceremonia fermentum. În mod natural a fost
recunoscut însă caracterul ei sacru, iar locul unde se păstra era la adăpost de
atingerea profană. De la începuturile vieţii în comunitate, aşadar, Preasfântul
Sacrament a devenit parte integrantă în structura bisericii unei mânăstiri. O
multitudine de nume erau folosite pentru desemnarea locului unde se păstra
Preasfântul Sacrament. Dintre acestea, Pastoforium, diakonikon, secretarium,
prothesis erau cele mai frecvent utilizate. Atât cât putem şti, Euharistia
era păstrată la început într-o cameră specială chiar lângă sanctuar, dar
separată de biserica în care se oficia Sfânta Liturghie.
Spre anii
800 se poate afirma cu certitudine că Sacramentul era păstrat chiar în
biserică, aproape de altar. Există un poem din anul 802, care vorbeşte despre
un vas ce conţinea Sfintele Specii păstrat pe altarul înalt al bisericii
abaţiei din Lindisfarne, Anglia. Practica păstrării Euharistiei în mănăstiri
devenise universală, astfel încât nu există vreo dovadă care să susţină
contrariul chiar şi înainte de anul 1000. Într-adevăr, existau numeroase
reglementări privind protecţia speciilor sacre “de profanarea de către şoareci
şi oamenii lipsiţi de pietate”. Speciile trebuiau păstrate sub cheie şi uneori
într-un receptacol înălţat suficient de mult încât să nu fie la îndemâna
profanatorilor.
Este
interesant de menţionat faptul că una dintre primele referiri sigure la
păstrarea Preasfântului Sacrament se găseşte în viaţa Sf. Vasile (+379). Se
spune că Sf. Vasile a împărţit pâinea euharistică în trei părţi când a celebrat
în mânăstire Sfânta Liturghie. El a consumat o parte, pe cea de a doua a dat-o
călugărilor, iar pe a treia a aşezat-o într-un porumbel de aur atârnat deasupra
altarului. Aceasta sugerează că, deşi avem acces relativ restrâns la izvoare
orientale, mănăstirile răsăritene erau cu secole înainte faţă de cele apusene
în privinţa păstrării speciilor euharistice chiar în biserica mănăstirii, nu
doar într-un loc separat. În tezaurul de la Monte Cassino, despre care se crede
că a fost distrus în cursul celui de al II-lea război mondial, se aflau două
mici tabernacole străvechi, unul din aur şi celălalt din argint. Acestea au
fost daruri ale Papei Victor al III-lea (+1087), care fusese abate la Cassino
înainte de a fi fost ales Papă.
Capitolul II
De la BERENGARIUS la SF. FRANCISC de ASSISI
De la BERENGARIUS la SF. FRANCISC de ASSISI
Spre
sfârşitul secolului al XI-lea, istoria Adoraţiei Euharistice intră într-o nouă
etapă. Până atunci, prezenţa reală era considerată o certitudine absolută în
credinţa catolică, şi păstrarea Preasfintei Euharistii era o practică obişnuită
în bisericile catolice, inclusiv în capelele şi oratoriile comunităţilor
religioase. Dar iată că o revoluţie avea să lovească dintr-odată Biserica,
atunci când Berengarius (999-1088), arhidiacon din Angers (Franţa), a negat în
mod public prezenţa reală şi fizică a lui Cristos în speciile pâinii şi
vinului. Ideea a prins rapid şi au apărut scrieri care susţineau faptul că Isus
din Euharistie nu este exact Isus din Evanghelii, sau oricum nu este cu
adevărat prezent în specii.
Dezbaterea a
devenit atât de serioasă încât Papa Grigore al VII-lea i-a ordonat lui
Berengarius să retracteze sub semnătură totul. Acest credo avea să facă
istorie în teologie. A fost prima declaraţie oficială în care Biserica a
consfinţit în mod definitiv ceea ce crezuse dintotdeauna. Mărturia venea de la
acel abate devenit Papă, a cărui credinţă în Preasfântul Sacrament înflorise
ani de-a rândul într-o mânăstire benedictină.
Venind în
întâmpinarea unei provocări similare din zilele noastre, învăţătura Papei
Grigore al VII-lea despre prezenţa reală a fost citată textual (verbatim)
de Papa Paul al VI-lea în documentul istoric Mysterium Fidei (1965). Cred
cu toată inima şi afirm deschis că pâinea şi vinul aşezate pe altar sunt
schimbate ca substanţă, prin misterul sfintelor rugăciuni şi al cuvintelor
Mântuitorului, în adevăratul şi de viaţă dătătorul Trup şi Sânge al Domnului
nostru Isus Cristos, şi că după consacrare este prezent adevăratul trup al lui
Cristos, care s-a născut din Fecioară şi s-a oferit pe sine pentru mântuirea lumii,
a fost răstignit pe cruce şi acum stă de-a dreapta Tatălui, şi este prezent
adevăratul sânge al lui Cristos, care s-a vărsat din coasta Sa. Acestea sunt
prezente nu numai prin mijlocirea unui semn şi a eficacităţii Sacramentului, ci
chiar în realitatea şi adevărul naturii şi substanţei lor.
Odată cu
această profesiune de credinţă, în Bisericile Europei a început ceea ce poate
fi descris ca Renaşterea Euharistică. S-au instituit procesiuni cu Preasfântul
Sacrament; au fost prescrise şi legiferate acte de adoraţie; a fost încurajată
vizitarea lui Cristos în tabernacol; chiliile călugărilor aveau ferestre către
biserică, astfel încât să le permită acestora să vadă şi să facă adoraţie în
faţa tabernacolului. Un ritual timpuriu al carmeliţilor includea cuvintele:
“pentru devoţiunea celor din cor”, atunci când se referea la păstrarea
speciilor. Începând din secolul al XI-lea, devoţiunea faţă de Preasfântul
Sacrament păstrat în tabernacol a devenit tot mai răspândită în lumea catolică,
iar dezvoltarea progresivă a devoţiunii s-a făcut sub conducerea membrilor
ordinelor călugăreşti, bărbaţi şi femei. Benedictinul Lanfranc, ca Episcop de
Canterbury, a adus din Franţa în Anglia numeroase obiceiuri care se refereau la
adorarea prezenţei reale.
Sf. Francisc
de Assisi, care nu a fost niciodată hirotonit preot, avea o mare devoţiune
personală faţă de Cristos din Preasfântul Sacrament: “Sfânta Scriptură ne
spune că Tatăl locuieşte ‘într-o lumină de nepătruns’ (1Timotei 6,16) şi că
‘Dumnezeu este duh’ (Ioan 4,24), şi Sf. Ioan adaugă: ‘Nimeni nu L-a văzut
vreodată pe Dumnezeu’ (Ioan 1,18). Fiindcă Dumnezeu e duh, El poate fi văzut
numai în duh: ‘Duhul este acela care dă viaţă, trupul nu foloseşte la nimic’
(Ioan 6,63). Dar Dumnezeu Fiul este egal cu Tatăl şi astfel El Însuşi poate fi
văzut numai în acelaşi fel ca şi Tatăl şi Duhul Sfânt. De aceea au fost
condamnaţi toţi cei care l-au văzut pe Domnul nostru Isus Cristos numai în
umanitatea Sa, dar nu l-au văzut sau nu au crezut în duh în divinitatea Sa, că
El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. La fel şi astăzi, condamnaţi sunt toţi
cei care văd Sacramentul Trupului lui Cristos, care e consacrat pe altar, sub
forma pâinii şi vinului, prin cuvintele Domnului nostru în mâinile preotului,
şi nu văd sau nu cred în duh şi în Dumnezeu că acesta este cu adevărat
Preasfântul Trup şi Sânge al Domnului nostru Isus Cristos“. Credinţa
aceasta clară în prezenţa lui Cristos în Euharistie l-a susţinut pe Sf.
Francisc în cele mai dificile încercări prin care a trecut. Este aceeaşi
credinţă care a inspirat o nouă tradiţie în comunităţile religioase feminine.
Mănăstirile aveau Sacramentul păstrat special pentru adoraţie – separat de
Sfânta Liturghie şi Sfânta Împărtăşanie.
Sărbătoarea
Corpus Cristi. Astfel, nu
a fost deloc surprinzător faptul că Papa Urban al IV-lea, în secolul al XIII-lea,
a instituit sărbătoarea Corpus Cristi. Papa nu a făcut decât să scoată în
evidenţă încă o dată iubirea lui Cristos care doreşte să rămână cu noi în mod
fizic până la sfârşitul timpului. În Euharistie, spunea Papa, “Cristos este cu
noi în însăşi substanţa Sa.” Pentru că “atunci când le-a spus Apostolilor că
urcă la Cer, a precizat: ‘Iată, eu rămân cu voi până la sfârşitul lumii’,
consolându-i astfel cu promisiunea plină de milostivire că El va rămâne şi va
fi cu ei prin însăşi prezenţa Sa fizică” (11 august 1264).
Papa Urban
al IV-lea l-a însărcinat pe Sf. Toma de Aquino să compună Liturghia Orelor
pentru sărbătoarea Corpus Cristi, care să se celebreze anual în prima zi de joi
care urmează după Duminica Preasfintei Treimi. Cele trei imnuri pe care Sf. Toma
de Aquino le-a compus pentru această sărbătoare sunt printre cele mai frumoase
din întreaga liturgie catolică. Ele exprimă credinţa nestrămutată a Bisericii
în prezenţa statornică a Întemeietorului ei pe pământ şi explică, de asemenea,
de ce credincioşii îl adoră pe Cristos în Preasfântul Sacrament. Toate cele
trei imnuri fac parte din Oficiul Divin, şi se înscriu între comorile de mare
preţ ale imnologiei catolice.
- O Salutaris Hostia este un act de adorare a lui Cristos, Victima mântuitoare care a deschis larg porţile cerului pentru om;
- Tantum Ergo Sacramentum este un act de adorare a Cuvântului care s-a făcut trup, unde credinţa împlineşte ceea ce nu pot percepe simţurile;
- Panis Angelicus este un act de adoraţie faţă de acel Lucru Minunat prin care cei săraci şi oropsiţi sunt hrăniţi, ospătându-se cu Domnul şi Regele lor Întrupat.
Sf. Toma de
Aquino, la fel ca şi întreaga Biserică, nu a separat niciodată
Euharistia ca Jertfă, Împărtăşire şi Prezenţă. Dar, împreună cu Biserica, a
înţeles că fără prezenţa reală nu poate exista nici jertfă reală şi nici
împărtăşire adevărată. Sf. Toma de Aquino considera că Dumnezeu S-a făcut om
pentru ca să se poată oferi pe Sine Însuşi pe Calvar şi să continue să se ofere
în Sfânta Liturghie. S-a făcut om pentru ca să se poată dărui pe Sine Însuşi
discipolilor la Cina cea de Taină şi să continue să ni se dăruiască pe Sine în
Sfânta Împărtăşanie. S-a făcut om ca să trăiască în trup în Palestina şi să
continue să trăiască acum pe pământ ca acelaşi Isus care a murit şi a înviat
din morţi şi s-a înălţat la dreapta Tatălui Său din ceruri.
Autor: John A. Hardon, SJ
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: TheRealPresence.org
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial