marți, 15 noiembrie 2011

Istoria Adoraţiei Euharistice (I)

Adoraţia Euharistică
Introducere
Creşterea fenomenală a devoţiunii faţă de prezenţa reală a lui Cristos în Preasfânta Euharistie a pus în încurcătură un număr nu tocmai mic de persoane sincere. Au devenit frecvente asociaţiile pentru Adoraţie Nocturnă, grupurile de Adoraţie Perpetuă, asociaţiile de credincioşi la nivel naţional care promovează vizitarea organizată Preasfântului Sacrament, Orele Sfinte petrecute în faţa tabernacolului, expunerea lunară, săptămânală şi chiar zilnică a Preasfintei Euharistii în bisericile şi capelele de pretutindeni. Ce înseamnă toate acestea? Reprezintă o nouă formă de pietate excentrică sau se întemeiază pe doctrina catolică autentică, având la bază stânca solidă a revelaţiei creştine?
Este o doctrină catolică autentică şi se bazează pe adevărul nestrămutat al credinţei noastre revelate. Dar trebuie să fie explicată, iar explicaţia reprezintă un exemplu clasic a ceea ce numim dezvoltarea doctrinei. Prin dezvoltarea doctrinei se înţelege faptul că unele adevăruri divine revelate devin mai profund înţelese şi sunt percepute cu mai multă claritate decât înainte. Sub călăuzirea Duhului Sfânt, pe care Cristos a promis că îl va trimite ca să ne înveţe, Biserica ajunge să vadă mai în profunzime ceea ce a crezut dintotdeauna, iar aceasta se exprimă prin anumite forme de devoţiune care nu erau frecvent întâlnite până atunci în istoria Bisericii. Întregul ansamblu al Cristologiei şi Mariologiei au asistat la un astfel de progres dogmatic. Adoraţia Euharistică este aşadar un exemplu de dezvoltare a doctrinei.
Acest proces implică întotdeauna faptul că, în mod obiectiv, adevărul revelat rămâne constant şi imuabil. Prin lumina Duhului Sfânt însă, înţelegerea subiectivă a adevărului devine mai clară, semnificaţia lui mai certă iar cuprinderea lui de către cugetul credincioşilor devine tot mai fermă. În acest scurt studiu intenţionăm să arătăm dezvoltarea minunată, de-a lungul timpului, a credinţei în prezenţa reală a lui Cristos în Euharistie. Suntem martori a ceea ce nu poate fi descris decât ca lucrarea Duhului Sfânt, pe care ni L-a promis Isus Cristos: “Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care Îl va trimite Tatăl în numele Meu, vă va învăţa toate şi vă va aminti toate câte vi le-am spus Eu” (Ioan 14,25).
Capitolul I
DIN TIMPURILE APOSTOLICE PÂNĂ ÎN EVUL MEDIU TIMPURIU
Credinţa în prezenţa reală, fizică, a lui Isus în Euharistie s-a dezvoltat pornind de la învăţăturile evangheliştilor şi ale Sf. Paul. Ei au arătat clar Bisericii apostolice faptul că speciile euharistice sunt literalmente Isus Cristos, care Îşi continuă misiunea Sa salvifică în lume. Au explicat acest lucru în special Sf. Evanghelist Ioan şi Sf. Paul. Scepticismul discipolilor lui Isus, atunci când El le predica despre realitatea Trupului şi Sângelui Său ca mâncare şi băutură, l-a făcut pe Sf. Ioan să menţioneze că “După aceasta, mulţi dintre discipolii Lui s-au retras şi nu mai mergeau cu El. Atunci Isus le-a zis celor doisprezece: ‘Nu cumva vreţi să plecaţi şi voi?’. Simon Petru I-a răspuns: ‘Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (Ioan 6,66-68).
În prima Scrisoare către Corinteni, Sf. Paul i-a dojenit pe aceştia că au făcut din Agape, care trebuia să fie un semn frumos al unităţii, o ocazie de discordie. El le aminteşte că Euharistia nu este o mâncare obişnuită. Este în mod real Trupul şi Sângele lui Cristos, “căci eu am primit de la Domnul ceea ce v-am transmis” (1Corinteni 11,23-26). Spre sfârşitul secolului I şi începutul secolului al II-lea dC, Ignaţiu de Antiohia, în drum spre Roma, unde avea să sufere martiriul, atrăgea atenţia creştinilor să nu fie înşelaţi de gnostici – termenul modern potrivit ar fi “vizionari” -, care negau prezenţa reală. Ignaţiu spunea că aceştia se abţineau de la Euharistie fiindcă nu acceptau credinţa creştinilor adevăraţi – şi anume că în Euharistie este acelaşi Isus Cristos Care a trăit, a murit şi a înviat din morţi pentru mântuirea noastră.
Sub impactul acestei credinţe, primii pustnici păstrau Euharistia în chiliile lor. Cel puţin începând de la mijlocul secolului al III-lea, între pustnicii din Răsărit, în special din Palestina şi Egipt, era o practică generală păstrarea speciilor consacrate în grotele sau chiliile unde locuiau. Scopul imediat al acestei păstrări era acela de a le permite sihaştrilor să se împărtăşească. Dar în acelaşi timp, ei erau cu adevărat conştienţi de ceea ce înseamnă prezenţa reală, tratând-o astfel cu cel mai mare respect şi păstrând-o cu sfinţenie alături de ei – nu doar ca să o aibă la îndemână.
Şi nu numai că păstrau Sacramentul în chiliile lor, dar îl şi purtau asupra lor când mergeau dintr-un loc în altul. Această practică se regăseşte în ritualul fermentum, care datează din anul 120 dC. Ritualul fermentum se referea la o părticică din pâinea euharistică (uneori cufundată în potir) transportată de un Episcop al unei Dieceze la Episcopul altei Dieceze. Acesta din urmă trebuia să consume speciile la următoarea Sfântă Liturghie solemnă, ca un semn al unităţii dintre Biserici. Se numea fermentum nu neapărat fiindcă pâinea folosită era dospită, ci fiindcă Euharistia simboliza fermentul unităţii care pătrunde şi îi transformă pe creştini, astfel încât să devină una cu Cristos. Deja în secolul al II-lea dC, Papii trimiteau Euharistia Episcopilor ca o garanţie a unităţii în credinţă şi ocazional, Episcopii făceau acelaşi lucru pentru preoţii lor.
Pe măsură ce monahismul a trecut de la viaţa solitară la cea comunitară, călugării au primit într-o oarecare măsură privilegiul să poarte Euharistia cu ei. Ei o puteau purta asupra lor atunci când munceau pe câmp sau când mergeau într-o călătorie. Speciile erau aşezate într-un mic receptacol (chrismal) purtat în bandulieră, sau într-un mic sac (perula) atârnat la gât, sub haine. Manuscrisele irlandeze şi britanice menţionează adeseori acest obicei. Motivul era nu numai să aibă Euharistia cu ei pentru a se împărtăşi, ci şi ca să le asigure protecţie împotriva hoţilor şi a dificultăţilor călătoriei. În istorisirea vieţii Sf. Comgall (+601) se povesteşte cum, atunci când a fost atacat de păgâni în timp ce muncea la câmp, atacatorii i-au văzut la gât chrismal-ul şi nu au îndrăznit să îl atingă, retrăgându-se cu teama de vreo răzbunare, fiindcă au presupus, aşa cum spune naratorul, că Sf. Comgall îl purta acolo pe Dumnezeul său. Sfântul a fost atât de impresionat încât a exclamat pe dată: ” Doamne, Tu eşti puterea, refugiul şi Mântuitorul meu!”
După Conciliul din Niceea (325), ştim că Euharistia începe să fie păstrată în bisericile mânăstirilor. Motivul imediat era păstrarea ei pentru bolnavi şi muribunzi, dar şi pentru ceremonia fermentum. În mod natural a fost recunoscut însă caracterul ei sacru, iar locul unde se păstra era la adăpost de atingerea profană. De la începuturile vieţii în comunitate, aşadar, Preasfântul Sacrament a devenit parte integrantă în structura bisericii unei mânăstiri. O multitudine de nume erau folosite pentru desemnarea locului unde se păstra Preasfântul Sacrament. Dintre acestea, Pastoforium, diakonikon, secretarium, prothesis erau cele mai frecvent utilizate. Atât cât putem şti, Euharistia era păstrată la început într-o cameră specială chiar lângă sanctuar, dar separată de biserica în care se oficia Sfânta Liturghie.
Spre anii 800 se poate afirma cu certitudine că Sacramentul era păstrat chiar în biserică, aproape de altar. Există un poem din anul 802, care vorbeşte despre un vas ce conţinea Sfintele Specii păstrat pe altarul înalt al bisericii abaţiei din Lindisfarne, Anglia. Practica păstrării Euharistiei în mănăstiri devenise universală, astfel încât nu există vreo dovadă care să susţină contrariul chiar şi înainte de anul 1000. Într-adevăr, existau numeroase reglementări privind protecţia speciilor sacre “de profanarea de către şoareci şi oamenii lipsiţi de pietate”. Speciile trebuiau păstrate sub cheie şi uneori într-un receptacol înălţat suficient de mult încât să nu fie la îndemâna profanatorilor.
Este interesant de menţionat faptul că una dintre primele referiri sigure la păstrarea Preasfântului Sacrament se găseşte în viaţa Sf. Vasile (+379). Se spune că Sf. Vasile a împărţit pâinea euharistică în trei părţi când a celebrat în mânăstire Sfânta Liturghie. El a consumat o parte, pe cea de a doua a dat-o călugărilor, iar pe a treia a aşezat-o într-un porumbel de aur atârnat deasupra altarului. Aceasta sugerează că, deşi avem acces relativ restrâns la izvoare orientale, mănăstirile răsăritene erau cu secole înainte faţă de cele apusene în privinţa păstrării speciilor euharistice chiar în biserica mănăstirii, nu doar într-un loc separat. În tezaurul de la Monte Cassino, despre care se crede că a fost distrus în cursul celui de al II-lea război mondial, se aflau două mici tabernacole străvechi, unul din aur şi celălalt din argint. Acestea au fost daruri ale Papei Victor al III-lea (+1087), care fusese abate la Cassino înainte de a fi fost ales Papă.
Capitolul II
De la BERENGARIUS la SF. FRANCISC de ASSISI
Spre sfârşitul secolului al XI-lea, istoria Adoraţiei Euharistice intră într-o nouă etapă. Până atunci, prezenţa reală era considerată o certitudine absolută în credinţa catolică, şi păstrarea Preasfintei Euharistii era o practică obişnuită în bisericile catolice, inclusiv în capelele şi oratoriile comunităţilor religioase. Dar iată că o revoluţie avea să lovească dintr-odată Biserica, atunci când Berengarius (999-1088), arhidiacon din Angers (Franţa), a negat în mod public prezenţa reală şi fizică a lui Cristos în speciile pâinii şi vinului. Ideea a prins rapid şi au apărut scrieri care susţineau faptul că Isus din Euharistie nu este exact Isus din Evanghelii, sau oricum nu este cu adevărat prezent în specii.
Dezbaterea a devenit atât de serioasă încât Papa Grigore al VII-lea i-a ordonat lui Berengarius să retracteze sub semnătură totul. Acest credo avea să facă istorie în teologie. A fost prima declaraţie oficială în care Biserica a consfinţit în mod definitiv ceea ce crezuse dintotdeauna. Mărturia venea de la acel abate devenit Papă, a cărui credinţă în Preasfântul Sacrament înflorise ani de-a rândul într-o mânăstire benedictină.
Venind în întâmpinarea unei provocări similare din zilele noastre, învăţătura Papei Grigore al VII-lea despre prezenţa reală a fost citată textual (verbatim) de Papa Paul al VI-lea în documentul istoric Mysterium Fidei (1965). Cred cu toată inima şi afirm deschis că pâinea şi vinul aşezate pe altar sunt schimbate ca substanţă, prin misterul sfintelor rugăciuni şi al cuvintelor Mântuitorului, în adevăratul şi de viaţă dătătorul Trup şi Sânge al Domnului nostru Isus Cristos, şi că după consacrare este prezent adevăratul trup al lui Cristos, care s-a născut din Fecioară şi s-a oferit pe sine pentru mântuirea lumii, a fost răstignit pe cruce şi acum stă de-a dreapta Tatălui, şi este prezent adevăratul sânge al lui Cristos, care s-a vărsat din coasta Sa. Acestea sunt prezente nu numai prin mijlocirea unui semn şi a eficacităţii Sacramentului, ci chiar în realitatea şi adevărul naturii şi substanţei lor.
Odată cu această profesiune de credinţă, în Bisericile Europei a început ceea ce poate fi descris ca Renaşterea Euharistică. S-au instituit procesiuni cu Preasfântul Sacrament; au fost prescrise şi legiferate acte de adoraţie; a fost încurajată vizitarea lui Cristos în tabernacol; chiliile călugărilor aveau ferestre către biserică, astfel încât să le permită acestora să vadă şi să facă adoraţie în faţa tabernacolului. Un ritual timpuriu al carmeliţilor includea cuvintele: “pentru devoţiunea celor din cor”, atunci când se referea la păstrarea speciilor. Începând din secolul al XI-lea, devoţiunea faţă de Preasfântul Sacrament păstrat în tabernacol a devenit tot mai răspândită în lumea catolică, iar dezvoltarea progresivă a devoţiunii s-a făcut sub conducerea membrilor ordinelor călugăreşti, bărbaţi şi femei. Benedictinul Lanfranc, ca Episcop de Canterbury, a adus din Franţa în Anglia numeroase obiceiuri care se refereau la adorarea prezenţei reale.
Sf. Francisc de Assisi, care nu a fost niciodată hirotonit preot, avea o mare devoţiune personală faţă de Cristos din Preasfântul Sacrament: “Sfânta Scriptură ne spune că Tatăl locuieşte ‘într-o lumină de nepătruns’ (1Timotei 6,16) şi că ‘Dumnezeu este duh’ (Ioan 4,24), şi Sf. Ioan adaugă: ‘Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu’ (Ioan 1,18). Fiindcă Dumnezeu e duh, El poate fi văzut numai în duh: ‘Duhul este acela care dă viaţă, trupul nu foloseşte la nimic’ (Ioan 6,63). Dar Dumnezeu Fiul este egal cu Tatăl şi astfel El Însuşi poate fi văzut numai în acelaşi fel ca şi Tatăl şi Duhul Sfânt. De aceea au fost condamnaţi toţi cei care l-au văzut pe Domnul nostru Isus Cristos numai în umanitatea Sa, dar nu l-au văzut sau nu au crezut în duh în divinitatea Sa, că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. La fel şi astăzi, condamnaţi sunt toţi cei care văd Sacramentul Trupului lui Cristos, care e consacrat pe altar, sub forma pâinii şi vinului, prin cuvintele Domnului nostru în mâinile preotului, şi nu văd sau nu cred în duh şi în Dumnezeu că acesta este cu adevărat Preasfântul Trup şi Sânge al Domnului nostru Isus Cristos“. Credinţa aceasta clară în prezenţa lui Cristos în Euharistie l-a susţinut pe Sf. Francisc în cele mai dificile încercări prin care a trecut. Este aceeaşi credinţă care a inspirat o nouă tradiţie în comunităţile religioase feminine. Mănăstirile aveau Sacramentul păstrat special pentru adoraţie – separat de Sfânta Liturghie şi Sfânta Împărtăşanie.
Sărbătoarea Corpus Cristi. Astfel, nu a fost deloc surprinzător faptul că Papa Urban al IV-lea, în secolul al XIII-lea, a instituit sărbătoarea Corpus Cristi. Papa nu a făcut decât să scoată în evidenţă încă o dată iubirea lui Cristos care doreşte să rămână cu noi în mod fizic până la sfârşitul timpului. În Euharistie, spunea Papa, “Cristos este cu noi în însăşi substanţa Sa.” Pentru că “atunci când le-a spus Apostolilor că urcă la Cer, a precizat: ‘Iată, eu rămân cu voi până la sfârşitul lumii’, consolându-i astfel cu promisiunea plină de milostivire că El va rămâne şi va fi cu ei prin însăşi prezenţa Sa fizică” (11 august 1264).
Papa Urban al IV-lea l-a însărcinat pe Sf. Toma de Aquino să compună Liturghia Orelor pentru sărbătoarea Corpus Cristi, care să se celebreze anual în prima zi de joi care urmează după Duminica Preasfintei Treimi. Cele trei imnuri pe care Sf. Toma de Aquino le-a compus pentru această sărbătoare sunt printre cele mai frumoase din întreaga liturgie catolică. Ele exprimă credinţa nestrămutată a Bisericii în prezenţa statornică a Întemeietorului ei pe pământ şi explică, de asemenea, de ce credincioşii îl adoră pe Cristos în Preasfântul Sacrament. Toate cele trei imnuri fac parte din Oficiul Divin, şi se înscriu între comorile de mare preţ ale imnologiei catolice.
  • O Salutaris Hostia este un act de adorare a lui Cristos, Victima mântuitoare care a deschis larg porţile cerului pentru om;
  • Tantum Ergo Sacramentum este un act de adorare a Cuvântului care s-a făcut trup, unde credinţa împlineşte ceea ce nu pot percepe simţurile;
  • Panis Angelicus este un act de adoraţie faţă de acel Lucru Minunat prin care cei săraci şi oropsiţi sunt hrăniţi, ospătându-se cu Domnul şi Regele lor Întrupat.
Sf. Toma de Aquino, la fel ca şi întreaga Biserică, nu a separat niciodată Euharistia ca Jertfă, Împărtăşire şi Prezenţă. Dar, împreună cu Biserica, a înţeles că fără prezenţa reală nu poate exista nici jertfă reală şi nici împărtăşire adevărată. Sf. Toma de Aquino considera că Dumnezeu S-a făcut om pentru ca să se poată oferi pe Sine Însuşi pe Calvar şi să continue să se ofere în Sfânta Liturghie. S-a făcut om pentru ca să se poată dărui pe Sine Însuşi discipolilor la Cina cea de Taină şi să continue să ni se dăruiască pe Sine în Sfânta Împărtăşanie. S-a făcut om ca să trăiască în trup în Palestina şi să continue să trăiască acum pe pământ ca acelaşi Isus care a murit şi a înviat din morţi şi s-a înălţat la dreapta Tatălui Său din ceruri.

Autor: John A. Hardon, SJ
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: TheRealPresence.org

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial