Vestimentaţia exterioară, oglindă a veşmântului sufletesc

Iată-ne trecuţi de mijlocul lunii lui Cuptor. Săgeţile ca de foc

aruncate cu nemiluita de soarele incandescent ne to­ropesc, determinându-ne să ne acomodăm neîntârziat la noile condiţii climatice şi prin ţinuta vestimentară. În această preocupare uităm adesea că hai­nele, înfăţişarea exterioară dau mărturie, tăcută, dar vizibilă, nu doar despre statutul nostru social sau economic, ci şi despre valorile religioase şi morale pe care le avem ori pretindem a le avea. Unii se îmbracă opulent, încercând să-şi demonstreze prin straie bogăţia şi posibilitatea de a cheltui sume extra­va­gante ca să arate bine, nu numaidecât pentru ei, ci îndeosebi pentru anturajul lor. Alţii se căznesc să-şi ascundă prin ţi­nu­tă numeroasele carenţe comportamentale sau culturale, făcând din vestimentaţie o preocupare obsesivă, excesivă. Cu toţii am depistat astfel de stânjenitoare situaţii ori discre­panţe jenante între limbaj sau comportament şi ţinuta vestimentară. Unii cred că adoptând o îmbrăcăminte neglijentă, chiar murdară, îşi vor etala „profunda“ smerenie, vrând să treacă drept atât de preocupaţi de cele spirituale, încât au uitat să-şi primenească straiele. Şi unii, şi alţii sigur au omis esenţialul: dreap­ta socoteală, discreţia, dar şi datoria de a purta grijă de trup, care este menit să devină templu al Duhului Sfânt, aşa cum glăsuieşte dumnezeiescul Pavel, Apostolul. De aceea s-ar cuveni să alegem calea de mij­loc, neuitând recomandarea Sfin­ţilor Părinţi de a păstra e­chilibrul în toate, arătând şi prin ţinută că iubim mai mult veşmintele cele dinăuntru, vir­tuţile, după sfatul Sfântului Apostol Petru (I Petru 3, 3-5). Rămân memorabile îndemnurile Sfântului Apostol Pavel către femei, referitoare la ţinu­ta vestimentară sau la podoabe (I Timotei 2, 9-10), dar aceasta nu înseamnă că bărbaţilor li se îngăduie să poarte orice şi oriunde. Ba încă, de la o vreme în­coace, observăm cum, cu o nefirească sinchiseală, unii băr­baţi copiază gesturi şi comportamente feminine: pedichiură, vopsirea părului, purtarea în exces a bijuteriilor. Toate tră­dează că, în viaţa lor, nu pe Dum­nezeu Îl iubesc şi-L slă­vesc, ci doar propriul trup. Este neplăcut să vezi, îndeosebi vara, grupuri de turişti, bărbaţi şi femei, intrând în biserici îmbrăcaţi extravagant sau indecent, sumar ca pentru un picnic sau o promenadă pe faleză, în pantaloni scurţi, maiou, papuci de casă etc.

Aşadar, zicerea populară „nu haina îl face pe om“ se adevereşte pe deplin. Nu haina îl face pe om, dar uneori contri­buie la imaginea noastră îna­in­tea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Aş spune că suntem ceea ce purtăm. Înfăţişarea exterioară constituie o mărturie vi­zi­bilă a valorilor noastre creş­tine. Locuinţa, maşina, înfă­ţi­şa­rea exterioară, folosirea timpului, a banilor, a calităţilor sau chiar a lipsurilor, totul reflec­tă cum a decurs întâlnirea noastră cu Mântuitorul Hristos, cum trăieşte El în noi.

Când ne întâlnim cu Ce­res­cul Mântuitor, după ce Se să­lăşluieşte în fiinţa noastră prin Sfintele Taine ale Bisericii, El nu ne umbreşte neputinţele, nici nu le cosmetizează, ci ne curăţă deplin de ele, trudind dinăuntru. Or, tocmai înnoirea interioară se răsfrânge în alu­ra noastră exterioară.

Nimic de zis, înfăţişarea exterioară nu trebuie neglijată, dar poate deveni importantă în măsura în care vom reuşi să arătăm prin ea „vestimentaţia“ noastră interioară, podoabele bunelor virtuţi. Nu doresc ca aceste cuvinte să fie conside­rate o judecată. Nu e vorba de im­punerea anumitor „ca­noa­ne“, ci doar aş vrea să atrag atenţia asupra unor curente care par să se transforme în norme pentru tot mai mulţi dintre semenii noştri. De aceea ar fi de preferat ca schimbarea stilului vestimentar să fie un rezultat al convertirii sufletului de către iubirea lui Dum­nezeu, nicidecum o chestiune de bonton sau una impusă de anumite reguli. Dacă ne dorim să trăim fiecare clipă în pre­zenţa lui Dumnezeu, atunci să luptăm ca înfăţişarea noastră exterioară să oglindească, tă­cut şi fidel, apartenenţa noas­tră la credinţa dreptmăritoare. Ea va transmite omenirii că noi trăim spre a-L slăvi pe Dum­nezeu, nu pe noi înşine.

Vasăzică, decenţa, sobrie­ta­tea, cuminţenia s-ar cuveni să reprezinte trăsături de bază ale stilului vestimentar, atât al femeilor, cât şi al bărbaţilor, cu precădere vara, când, din pri­cina temperaturilor ridicate, invocând lejeritatea, se pierde măsura. Sfântul Atanasie în­deam­nă: „Fii smerit şi măsurat în mâncare, îmbrăcăminte, în fapte şi în gândurile tale ca să nu mânii pe Domnul“.

Autor: M. Daniliuc

Sursa: www.ziarullumina.ro 

Fiecare formă de curăție reclamă efort

Ce este curăția? De cele mai multe ori se vorbește de curăție într-un context sexual, și pe bună dreptate, dar poate fi aplicată numai acestei sfere? Cu siguranță, curăția sexuală ascunde în sine o valoare excepțională, pentru că ne permite să descoperim demnitatea ce-i revine trupului și vocației lui. Atunci când omul privește în mod pur, curat, la trup, și cu sentimente ordonate, descoperă că acesta este indispensabil pentru deplina exprimare a vocației lui care este reciprocitatea, adică iubirea și dăruirea reciprocă de sine pentru celălalt, care este iubit de el; descoperă că acesta este o invitație și la sacrificiu în numele unor idealuri nobile, până la a ajunge să ofere pentru acestea chiar și propria viață.

Se poate vorbi și de relații curate cu Dumnezeu, care sunt independente de situațiile în care ne pune viața. Acestea fac ca omul să-l iubească pe Dumnezeu atât atunci când toate merg bine, cât și în momentele de insuccese și în cele de suferință. Este situația lui Iob, care la cuvintele soției: „mai rămâi coerent în integritatea ta? Blestemă-l pe Dumnezeu și mori!”, îi răspunde: „Tu vorbești așa cum ar vorbi o nebună! Dacă de la Dumnezeu acceptăm binele, de ce nu ar trebui să acceptăm răul?” (Iob 2, 9-10). Există relații pure și între persoanele mature și responsabile. Ele se bazează pe iubire și pe respectul reciproc, pe bunătatea și stima față de celălalt. Sunt foarte ordonate și, de aceea, pline de lumină, îi atrag pe ceilalți să treacă pragul lor. Ceva asemănător se întâmpla în primele comunități creștine, despre care autorul cărții Faptele Apostolilor scria așa: „Ei erau stăruitori în învățătura apostolilor și în comuniunea [fraternă], la frângerea pâinii și la rugăciune. Și toți erau cuprinși de teamă: multe minuni și semne se înfăptuiau prin apostoli. Toți cei care credeau erau în același loc și aveau toate în comun: își vindeau proprietățile și bunurile și le împărțeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare. Și în fiecare zi stăruiau împreună în templu, frângeau pâinea în casele [lor] și primeau hrana cu bucurie și cu inimă curată. Îl lăudau pe Dumnezeu și aveau trecere în fața întregului popor. Iar Domnul adăuga zi de zi la grupul lor pe cei ce aveau să se mântuiască” (Fap 2, 42-47).

Faptele Apostolilor ne spun că relațiile dintre credincioși erau ordonate și curate. Nu exista nici o umbră de egoism, de căutare a avantajelor personale, efemere. Relațiile lor erau cele tipice persoanelor care se iubesc, pentru că numai adevărata iubire este capabilă să aprecieze valoarea celuilalt, să se apropie de celălalt cu inimă curată și sentimente ordonate, ținând departe tot ceea ce ar putea să expună relația amenințării unei distrugeri sau contaminări.

Curăția, și în relațiile cu ceilalți, nu vine de la sine, nu apare fără efort și fără muncă. O prietenie distrusă nu se poate îndrepta fără contribuția ambelor părți, așa cum, vorbind foarte prozaic, o pardoseală murdară nu se spală cu de la sine putere. Totul cere atenție și, în consecință, efort. Dar orice activitate, și cea mai poetică sau banală, dă ceva în schimb. A face curățenie, dacă nu este o activitate profesională sau casnică, poate să devină un momente de relaxare, un moment de repaus psihologic, o clipă de respirație în mijlocul problemelor cu care viața de fiecare zi ne strivește. Cred că este mult mai bine să facem curățenie, să curățăm o casă murdară, decât să le plângem și să criticăm, să facem dispute politice sterile sau să-i vorbim de rău pe vecini. A face ordine este o ocazie prețioasă pentru a reflecta asupra multor chestiuni, pentru a descoperi că, în realitate, viața este făcută din acțiuni foarte simple, din întâlniri zilnice cu persoanele cu care trăim și muncim. De relația cu aceștia depinde viitorul meu, calitatea acestuia. Cineva poate să dedice mult timp să reflecteze asupra viitorului său, uitând că realizarea acestor meditații depinde de calitatea relațiilor cu ceilalți.

A pune în ordine grădina, curtea, biroul, dormitorul, etc., ajută, printre altele, să ne descărcăm tensiunea acumulată. Dat fiind că această activitate ține ocupată mintea și timpul, este oportun să ne dedicăm ei atunci când așteptăm o decizie importantă, atunci când ne preocupăm pentru sănătatea unei persoane apropiate, sau atunci când primim vestea înrăutățirii situației economice a unui membru al familiei. A ne ocupa de curățenie ne ajută cu siguranță să descărcăm tensiunea acumulată, să facem o întrerupere pentru a intra în noi înșine, să căutăm sensul suferinței, să căutăm o cale de ieșire dintr-o situație dificilă sau cum să ajutăm pe cineva care se află în dificultate. Câte inițiative bune nu s-au născut în mintea noastră atunci când făceam ordine, curățind casa, tăind iarba din curte! Aceste ocupații nu sunt niciodată unilaterale, având tot timpul multe nuanțe. Curățind un geam murdar, omul face ca să intre mai multă lumină în casă, și aceasta îi permite să vadă mai bine lumea și zâmbetul lumii care trece pe stradă. Curățind camera mea, pun în ordine în același timp gândurile mele, le dau formă, proiectez acțiuni concrete pentru a le realiza. Făcând curățenie, observ mai ușor care sunt lucrurile inutile, nu mai folosesc și ocupă degeaba spațiul. Abundența lucrurilor nu simplifică viața, ci o face mai grea. Trebuie să avem curajul să le îndepărtăm, poate oferindu-le celor care chiar au nevoie de ele. 

Dezordinea este simptomul lenei

Dar dacă ordinea este atât de importantă, cum se poate explica lipsa ei? Care este cauza dezordinii și cum putem să ne eliberăm de ea? Cu siguranță, rădăcinile ei pot fi căutate, printre altele, în lene, într-o atitudine de indolență, în lipsa voinței de a întreprinde acțiuni îndreptate să facă ordine în interiorul și în exteriorul nostru. A nu face nimic este diferit de căutarea unui sistem ingenios pentru a evita vreun efort. Și, chiar dacă această căutare poate să apară simptomul lenei, în realitate nu este așa. „Oamenii au inventat roata, acul, plugul și alte obiecte mai elaborate (dar și primele erau cu siguranță opera unor genii). Se poate spune că toate aceste obiecte sunt un splendid rod al lenei, pentru că grație lor se evită foarte mult efort fizic! În acest sens toată civilizația noastră este opera lenei. Dar cât de diferită este această formă de lene de acceptarea pasivă a ceea ce aduce viața, fără voința de a influența și a condiționa cursul ei, fără a îmbunătății și aranja chestiuni dificile și complexe. Deseori dezordinea se naște din trândăvie, sau mai degrabă dintr-o rea organizare a timpului, dintr-o dedicare unor activități care nu sunt esențiale sau sunt puțin utile într-un anumit moment, punând pe plan secund lucruri mai importante de făcut. Adevărul este că omul se dedică totdeauna vreunei munci, dar de obicei este înclinat să le aleagă pe cele plăcute și să dedice acestora timpul, evitându-le pe cele neinteresante, chiar dacă sunt esențiale și importante pentru viață. Acest comportament nu este totdeauna corect. A face ordine în interior și în exterior, oricât de neplăcut și angajant ar fi, ar trebui să constituie o prioritate printre celelalte posibile ocupații. Este în mod fundamental sărac omul care încă nu a învățat ceea ce este pentru el important, spre ce ar trebui să-și îndrepte inteligența lui, timpul și eforturile lui. Fiecare modalitate de a ne „ocupa de noi înșine” ne oferă ocazia de a ne cunoaște mai bine, dând în schimb forța specială de a vindeca situații dificile, de a calma sau diminua tensiuni existente, de a purifica mintea și conștiința, amintirile și relațiile, proiectele pentru viitor. Dedicându-se să reordoneze spațiul în care trăiește, omul face și transformări esențiale ale psihicului său.

Și numai simplul fapt de a face curățenie, care poate să însemne a împacheta, a arhiva, a arunca unele obiecte și a duce altele în alt loc, dacă se inserează într-un context mai amplu de reordonare interioară, nu este numai o ocupație mecanică, dar produce și beneficii spirituale. Aceasta ne induce să gândim, să reflectăm în profunzime, să distingem între ceea ce este drept și prețios și ceea ce trebuie aruncat. În realitate, această ocupație constituie o importantă ocazie de a face calculele cu trecutul. Este încercarea de a închide un anumit capitol al propriei vieți pentru a putea începe unul nou. Lăsând o parte din cărți în biblioteca conventului, aruncând obiecte inutile care ocupaseră orice locșor liber, închidem simbolic o fază și deschidem alta. Făcând acest pas, omul evită greutăți inutile și vrea să-și păstreze lejeritatea materială, care este și o anumită formă de sărăcie, dar, în compensație, devine din punct de vedere intelectual și spiritual mai sensibil, mai receptiv spre ceea ce îi va aduce viitorul. Aceasta este o cale importantă spre îmbogățirea persoanei proprii.

Este importantă și ordinea exterioară

S-a demonstrat, din punct de vedere științific, că locurile mai iluminate descurajează criminalii, mai mult decât locurile întunecate. Acolo unde există lumină, lumea se simte mai în siguranță, este mai liniștită și mai surâzătoare. În locurile iluminate agresivitatea scade și se accentuează curtoazia. Lumea începe să se comporte mai educat, devine mai gentilă, mai disponibilă în a se ajuta reciproc. În schimb, întunericul, mizeria, acreala unui loc declanșează agresivitate, o stimă scăzută de sine, deprimare și alte patologii.

Cercetările conduse de David Tolin de la Hartford Hospital’s Institute of Living din Connecticut confirmă că dezordinea nu numai că este dăunătoare sănătății fizice a omului, dar face rău și sănătății psihologice și spirituale, produce confuzie, disconfort psihic, conduce la o stimă în general scăzută. Dezordinea nu numai că favorizează dezvoltarea mucegaiului și a bacteriilor, care dăunează sănătății, dar face și ca persoana să înceapă să se simtă nelalocul lui în casa proprie, se simte străin, nu se odihnește, sau se odihnește rău. Atunci când trăim într-un ambient în care trebuie să căutăm totdeauna ceva, nivelul stresului se ridică, persoana se irită foarte ușor și trezește iritare și în ceilalți.

Acolo unde există dezordine, lucrurile se amestecă, cele importante și necesare se află pe același plan cu cele nesemnificative, care nu influențează cursul evenimentelor. Una din cauzele dezordinii și a crescândei imposibilități de a stăpâni haosul este, printre altele, mania, uneori patologică de a acumula lucruri, așa numitul colecționism compulsiv. Psihologa clinică Liz Forrester crede că aceasta poate să provină din convingeri greșite asupra lucrurilor posedate. Persoanele care suferă de această patologie deseori au pierdut simțul a ceea ce pentru ei este cu adevărat important și necesar pentru a fi fericiți, și au creat o legătură emotivă cu obiectele avute, legătură care, uneori, coexistă împreună cu legăturile afective cu persoanele, alteori această legătură înlocuiește pe cea cu persoanele, lucrurile devenind unica companie pentru om.

A renunța la lucrurile inutile are o funcțiune terapeutică. Această acțiune aduce în viața persoanelor lumină și mult spațiu nou, pe care aceștia îl pot umple cu ceva nou: idei noi, proiecte noi pentru viitor, cunoștințe și prietenii noi. Produce și o anumită libertate, care constă în posibilitatea de a decide aspectului viitorului persoanei, a alege prieteniile și proiectele pentru viitorul de întreprins. Cel care nu este în stare să facă această acțiune se supune diferitor forme de sclavie care, la sfârșit, se reduc la închiderea în sine, la prăbușirea în propriul eu. În consecință, puțin câte puțin, eul începe să obțină putere asupra persoanei și începe să o aservească. Acesta este începutul sfârșitului. Din acest moment, persoana nu va mai fi în stare să stabilească o relație corectă cu realitatea totdeauna în schimbare. 

Ordinea interioară, înainte de toate

Trebuie să punem împreună ordinea interioară cu cea

exterioară: cu cât mai mare va fi ordinea interioară, cu atât mai plăcut va fi și ambientul din jurul nostru, mai multă lumină va fi în acesta, armonie și izvor de bucurie. Credința creștină spune că în opera creației, despre care citim în Sf. Carte, Creatorul a transferat „în afara Lui” ordinea, frumusețea și armonia relațiilor lui divine, a permis creației să fie părtașă la bogăția Lui și la aceste splendide interdependențe/relații.

Se știe că persoana care are o ordine interioară este, din punct de vedere spiritual și intelectual mai bogată, în vreme ce persoana care este haotică în interiorul ei dăunează sieși și celor din jurul ei. Confuzia interioară și dezordinea morală murdăresc și ambientul extern, producând haos și în el. Omul își pierde capacitatea de a distinge ceea ce este bun de ceea ce este rău, ce anume îi folosește de ceea ce îi dăunează. Absența luminii interioare răspândește întunericul peste tot. Tocmai acest lucru înțelegea Isus să-l spună atunci când îi avertiza pe discipolii săi: „Nu există nimic în afara omului care, intrând în el, să-l poată face necurat. Dar sunt lucrurile care ies din om cele care-l fac să fie impur” (Mc 7, 15). Omul curat în interior este bogat, în vreme ce omul murdar în interior este sărac.

Această observație este valabilă și pentru ambient. Un ambient mai curat invită omul să se preocupe de curăția inimii și a gândurilor, a dorințelor și a imaginilor pe care le privește, dar și pentru a face astfel ca prieteniile pe care le cultivă să-l conducă spre frumusețe și să-l păstreze în frumusețe. În schimb, un ambient murdar, dezordonat, „negru”, generează persoane „murdare”, din punct de vedere spiritual și moral corupte, perfide. Acestea sunt cu adevărat persoane sărace, în interior și în exterior. Prieteniile instaurate de aceste persoane sunt nesincere și puțin durabile, pentru că sunt motivate de interese personale și de exigențele momentului, de oportunism, și de aceea se termină repede. Într-un ambient „murdar”, gândul nu se odihnește, inima nu se întărește, nu se naște dorința de bine, nu se manifestă idealuri nobile. Omul cu inima și gândurile dezordonate se află totdeauna pe picior de fugă: fuge de sine și de alții, se ascunde așa cum a făcut Adam (cf. Gen 3, 10ss.). Se lasă chiar târât de patimi dezordonate. Nesatisfăcut de ceea ce posedă, caută continuu alte lucruri, convins fiind că acestea vor putea umple golul din viața lui. Nimic mai greșit! Adevărata bogăție nu se găsește în „exteriorul” persoanei, dar se ascunde în interiorul ei. La fel, frumusețea autentică se naște înainte de toate în interiorul omului (în inima lui, în mintea și în dorințele lui, etc.) și numai după aceea se manifestă în exterior, răspândind asupra altora o adevărată căldură, iubire și devoțiune, un sens de siguranță, și producând în inima altora un optimism mai mare pentru viitor.

Adevărata curăție și frumusețe nu se mărginește să elimine gunoiul dintr-o casă bogat aranjată sau dintr-o viață de lux, dar atinge mai degrabă interioritatea omului. Evident, mizeria și confuzia, ca și un miros urât, pătrund prin orice crăpătură în viața omului, ocupă gândurile lui, ideile și proiectele lui. Cu toate acestea, mult mai grave sunt consecințele atunci când acea confuzie are un caracter spiritual și moral, pentru că atunci omul nu mai știe ce trebuie să facă și când să facă ceva, ce este bine și ce anume trebuie evitat, cine/ce trebuie susținut și cine/ce trebuie evitat. Din acest motiv, omul autentic bogat nu este cel care are multe bunuri, dar cel care în interiorul lui este ordonat și sensibil la vocea lui Dumnezeu și a aproapelui.       

Să ne bucurăm nițel

La un examen la facultate:

- Domnule profesor, de ce mi-ati dat 4?

- Doua puncte sunt din oficiu; un punct v-am dat pentru ca ati venit la examen, iar ultimul pentru ca ati incercat sa raspundeti ceva.

- Domnule profesor, dar nu ati putea sa-mi mai dati un punct pentru ca sa plec de la examen?

__________________________

O mica biserica dintr'un oras avea probleme cu soarecii. In fiecare duminica, oamenii vedeau soareci in biserica. Deodata disparusera. Cineva intreba din mirare preotul unde au disparut soarecii.

- Pai i'am prins, i'am botezat si i'am facut enoriasi ai acestei biserici. Acum nu'i mai vezi decat de Paste si de Craciun!

__________________________

Femeile pot face mai multe lucruri deodată, am văzut chiar eu cu ochii mei una cum cu o mână conducea, cu cealaltă se aranja în oglinda retrovizoare, iar cu maşina îl lovea pe ăla din faţă.

__________________________

- Domnule doctor, ma simt ca un animal.

- Cum asa?

- Muncesc ca un bou, mananc ca un lup si dorm ca un urs.

- E mai mult de atat: aratati ca un porc si mirositi ca un sconcs!

Sărac pentru că este dezordonat

Este drept să punem dezordinea lângă sărăcie? Depind una

de cealaltă sau nu există nici o legătură între ele? Dezordinea interioară și exterioară favorizează sărăcia (și care?) sau contribuie să o combată? Promovează maturizarea omului sau o împiedică? Se poate vorbi de un sărac bogat (sub aspectul material) și de un bogat sărac sau nu? De ce anume depinde? Care sunt mecanismele care conduc la dezordinea morală, la absența discernământului în privința a ceea ce este bun sau rău? Ordinea exterioară are vreo influență asupra acesteia? Am putea pune multe alte întrebări, dar cred că acestea sunt de ajuns pentru a dezvălui diferitele chipuri ale dezordinii (interioare, morale, și exterioare, sociale), un izvor al sărăciei omului.

Dezordinea ca manifestare a mizeriei

Toate tipurile de dezordine întunecă în vreun fel autentica bogăție a vieții, originea și ținta ei, sensul și obligațiile ei, eventualele ei probleme sau bucurii trăite. Îndepărtează gustul bucuriei experimentate sau al unei victorii obținute, de exemplu, asupra persoanei proprii, asupra propriilor slăbiciuni, asupra egoismului sau asupra lenei. Atunci când în jurul nostru este întuneric, vedem puțin sau deloc. Obscuritatea, care este sinonimul dezordinii face dificilă evaluarea a ceea ce se întâmplă în om (în cazul dezordinii interioare) și în jurul lui. Îl privează de posibilitatea de a deosebi chestiunile importante de cele mai puțin importante, binele de rău, ceea ce se poate face de ceea ce nu se poate face, din punct de vedere intelectual dar și spiritual (și moral), omul se poate simți mai rău decât alții sau, fără nici un fundament, mai bun decât ceilalți. Această stare îl poate face să se simtă obligat să ia sau să nu ia anumite decizii, esențiale pentru el. În realitate, aproape orice dezordine frânează dezvoltarea omului: cea intelectuală, cea spirituală și cea socială. Îl face și mai sărac din punct de vedere social, lipsindu-l, printre altele, de prieteni și colaboratori. Dezordinea, fiind sinonimul haosului, întunecă frumusețea, înțeleasă ca plinătate a vieții și maturizare a persoanei, iar această frumusețe este tocmai bogăția cea mai mare a omului. Armonia, necesara colaborare, potrivita interdependență între elementele al acelui unic organism care este viața îi garantează evoluția. Concepția biblică a perfecțiunii presupune tocmai acest proces. Aceasta se reduce în mod esențial la trecerea sistematică de la dezordine la ordine, de la haos la armonie, de la întuneric la lumină. În cartea Genezei citim că opera creației constă în a pune ordine în haosul originar, în dezordine și în gol, dând fiecărei creaturi locul ei, rolul și misiunea de îndeplinit în cosmos. Numai după ce a făcut ordine, Creatorul s-a odihnit și a „binecuvântat ziua a șaptea și a consacrat-o, pentru că în această zi încetase orice lucrare pe care o făcuse creând” (Gen 2, 3).

Secretul bogăției constă în acceptarea invitației de a pune în ordine propria interioritate și lumea. Este greu să spunem dacă este mai bine să pună în ordine sau să se facă dezordine, care din aceste ocupații este un dar sau o dificultate, pentru că uneori pare că este mai ușor să se „murdărească” ceva, să se facă dezordine, mai degrabă decât să se curețe sau să se pună în ordine. Cu toate acestea, „a asculta este lucru mai bun decât sacrificiul” (1Sam 15, 22), adică este mult mai avantajos pentru om să pună în ordine ceva decât să distrugă armonia, pentru că primul act ne face liberi, în vreme ce al doilea ne sărăcește. Acest lucru nu înseamnă că omul devine bogat numai atunci când pune totul în ordine, în interiorul și în afara lui. Sarcina lui principală nu este deloc a conduce la bun sfârșit acest proces, cât mai degrabă să-i de-a început, lăsând rezultatul eforturilor lui la dispoziția Providenței. Acest lucru este înscris tocmai în misterul existenței. Credința creștină învață că „Cel PreaÎnalt nu numai că a chemat la existență universul, nu numai că l-a pus în mișcare și i-a fixat ținta la care trebuie să ajungă, dar are totdeauna grijă de acesta, îl înfrumusețează constant”. Înseamnă că procesul creării nu este deloc încheiat, ci continuă, se află într-o stare de dezvoltare, evoluție continuă, perfecționare și maturizare; de aceea vorbim de creatio continua. Înțelepciunea ebraică adaugă că, chiar dacă Moise și David sunt personaje excepționale sub orice aspect pentru poporul lor, primul nu a intrat în pământul promis, iar al doilea nu i-a construit lui Dumnezeu un templu. Meritul lor principal constă în faptul că au dat început unui proces de ordonare și că au rămas fideli acesteia toată viața lor. 

A fi bogați înseamnă a-i ajuta pe alții

A fi bogați înseamnă și a-i ajuta pe alții cu

înțelepciune. Aceste ajutor poate lua forme diferite, dar este totdeauna îndreptat spre căutarea unui bine mai mare pentru celălalt, eliberându-l de experiențele negative, făcând să crească fericirea lui și restrângându-și sfera sărăciei efective. Una din modalitățile pentru a-i ajuta pe alții cu înțelepciune constă în a nu etala propria eventuala bogăție în fața celor care posedă puțin sau nimic. Acesta este un punct esențial. Trăind cu sobrietate și fără a etala ceea ce posedăm facem un mare serviciu aproapelui, în care nu apare un complex de inferioritate, senzația de a fi mai rău, chinuit de soartă, tratat pe nedrept. Este o atitudine asemănătoare cu cea a lui Isus care spune: „Așadar, când dai de pomană, nu trâmbița înaintea ta, așa cum fac ipocriții în sinagogi și pe străzi ca să fie lăudați de oameni. Adevăr vă spun: și-au primit răsplata. Tu, însă, când dai de pomană, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta pentru ca pomana ta să fie în ascuns și Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti” (Mt 6, 2-4).

Isus îndeamnă la discreție și la sobrietate. Nu permite să se etaleze nici ajutorul, nici măcar propria bunătate. El spune că cel care ajută trebuie să se comporte în mod responsabil, fără a trezi în celălalt senzația de a fi mai rău. Se vor evita astfel eventuale invidii, resentimente, gelozii. Într-adevăr, se întâmplă că unii se irită nu atât pentru faptul că cineva posedă mai mult, cât mai ales de faptul că acesta se laudă, lăsând astfel să se înțeleagă că este mai bun, făcut dintr-un aluat diferit și mai prețios.

Este important și stilul de viață al celui care ajută. Comportamentul pe care acesta îl are în momentele de abundență sau absență a bucuriei sau a suferinței poate avea mare importanță pentru viața altora. Dacă strălucește de bucuria de a trăi, și aceasta făcând abstracție de circumstanțele și de cantitatea de bunuri, poate stimula pe ceilalți să nu facă să depindă fericirea lor de bunuri, cât mai ales să o lege de bogăția interioară. Nu există modalitate mai bună pentru a-i convinge pe ceilalți de propria fericire, decât a demonstra prin propria atitudine că se poate fi fericiți independent de bunurile materiale acumulate (și atunci când nu avem multe). De fapt, sărace sunt acele persoane care s-au lăsat folosite de materia care nu va putea să satisfacă niciodată dorințele lor spirituale. Acestea le fură timpul și puterile, sănătatea și prietenii, lăsând în schimb o nestinsă dorință pentru ceva nou care nu vine niciodată și care este destinată să nu sosească niciodată. Ajutând pe aproapele trebuie să fim atenți să nu-l aservim. Eventualul ajutor trebuie să-i folosească să-i recupereze demnitatea, să devină fericit pentru a face fericiți pe alții.

Logica ajutorului, adică a împărtășirii cu alții ceea ce avem, este foarte importantă, și nu numai pentru cel care primește ajutorul, dar și pentru cel care-l oferă. De fapt, bogăția, dacă nu este împărtășită cu ceilalți, începe să subjuge. Puțin câte puțin lipsește pe om de fericire, de voința sinceră de a crea, distruge dorințele nobile, și în locul acestora ridică ziduri pentru a se apăra de aproapele, aproape în care va vedea o amenințare și nu un ajutor, un dușman și nu un prieten. Nu trebuie să uităm vechea sentință biblică după care „suntem mai fericiți dacă dăm decât dacă primim” (Fap 20, 35).

Toți pot să dea. Nu există nimeni care să nu aibă nimic de dat. Dacă nu dă, face acest lucru pentru că nu vrea, sau nu știe cât trebuie să dea altora. Poate să ignore faptul, poate să nu vrea să caute răspuns la întrebarea cum poate să-i ajute pe ceilalți. Într-adevăr, nimeni nu este atât de sărac încât să nu poată ajuta, așa cum nimeni nu este atât de bogat încât să nu aibă nevoie de ajutor. Plinătatea vieții înseamnă reciprocitate în a da și a primi, în a sărăci și a se îmbogăți din nou. Cine a înțeles acest lucru este un bogat care continuu din nou bogății.

Carnetul de note a lui Isus

Isus, elev la școala din Nazareth, reîntorcându-se de la

școală, îi arată carnetul de note mamei lui, Maria. Carnetul nu arată prea bine. Cine știe ce-i vor face părinții?

Mama se uită pe carnet, dar nu spune nimic, meditând toate cele văzute în inima ei. Acum, problema este cum să-i arate carnetul lui Iosif, soțul ei.

Iosif se întoarce de la muncă, iar Maria îi dă carnetul:

-   Matematică: nu știe să facă aproape nimic, în afară de a înmulți peștii și pâinea; nu a înțeles deloc semnificația plusului, el continuând să repete că Tatăl și cu el sunt unul singur.

-     Scriere: nu aduce cu sine niciodată pixul și caietul, astfel că este constrâns să scrie pe nisip;

-     Chimie: nu face experimentele ce i se cer, iar când sunt cu spatele la el transformă apa în vin, pentru ca să-i facă veseli pe colegii lui;

-     Educație fizică: în loc să învețe să înoate, așa cum fac toți, el umblă cu picioarele pe apă;

-   Vorbire: are grave dificultăți în a vorbi cu claritate, preferând să vorbească în parabole;

-     Ordine: pierde totdeauna ceea ce are la el și nu-i este rușine să declare că nu are nici măcar o piatră unde să-și așeze capul;

-    Conduită: neplăcut obicei de a-i frecventa pe străini, săraci, leproși;

La sfârșit, Iosif, plin de nervi, explodează: Așa nu putem să mergem înainte! Sunt constrâns să iau măsuri! Pentru a începe, dragul meu Isus, pe vacanța de la apropiatele sărbători pascale poți face o cruce. 

Căile mele nu sunt căile voastre...

Când eram mic, mama mea obișnuia să coase mult. Eu mă

așezam lângă ea și o întrebam ce făcea. Ea îmi spunea că broda. Mă uitam la munca mamei mele de jos, pentru că eram foarte mic de statură, și deseori, privind pânza, îi spuneam că ceea ce făcea era foarte urât și nu avea nici un sens.

Ea îmi zâmbea, privea în jos și îmi spunea cu bunătate: „Fiule, mergi afară și joacă-te, și când voi termina de brodat te voi chema, te voi pune pe genunchii mei și te voi lăsa să privești ceea ce am făcut din poziția mea”.

Mă întrebam de ce folosea fire de culoare închisă și de ce totul m-i se părea atât de confuz din locul în care stăteam eu. După câteva ceasuri, auzeam vocea mamei care mă striga și-mi spunea: „Fiul meu, vino aici și așează-te pe genunchii mei!”

Alergam imediat și, așezându-mă pe genunchii mamei, mă minunam și mă emoționam văzând frumoasele floricele sau splendidul apus al soarelui brodat pe pânză. Nu-mi venea să cred; de jos totul era numai o confuzie de culori.

Atunci mama mea îmi spunea: „Fiul meu, de jos totul era o confuzie și dezordonat, dar tu nu-ți dădeai seama că deasupra exista un proiect. Exista un desen, iar eu brodam după acel desen. Acum privește din poziția mea și vei vedea ce am făcut”.

De multe ori în decursul anilor priveam cerul și spuneam: „Tată, ce vrei să faci?”

Iar El răspundea: „Brodez viața ta!”

Eu replicam: „Dar totul este o confuzie, totul este o dezordine. Firele par atât de închise; de ce nu sunt mai luminoase?”

Iar Dumnezeu îmi spunea: „Fiule, ocupă-te de munca ta… iar eu fac munca mea. Într-o zi te voi duce în cer, te voi pune pe genunchii mei și vei vedea proiectul din poziția mea… Atunci vei înțelege…!!!”

În zilele în care ți se pare că nici măcar Dumnezeu nu-și amintește de tine, în loc să te agiți, repetă cu încredere: „Doamne, mă încred în Tine!”