Sărac pentru că este dezordonat

Este drept să punem dezordinea lângă sărăcie? Depind una

de cealaltă sau nu există nici o legătură între ele? Dezordinea interioară și exterioară favorizează sărăcia (și care?) sau contribuie să o combată? Promovează maturizarea omului sau o împiedică? Se poate vorbi de un sărac bogat (sub aspectul material) și de un bogat sărac sau nu? De ce anume depinde? Care sunt mecanismele care conduc la dezordinea morală, la absența discernământului în privința a ceea ce este bun sau rău? Ordinea exterioară are vreo influență asupra acesteia? Am putea pune multe alte întrebări, dar cred că acestea sunt de ajuns pentru a dezvălui diferitele chipuri ale dezordinii (interioare, morale, și exterioare, sociale), un izvor al sărăciei omului.

Dezordinea ca manifestare a mizeriei

Toate tipurile de dezordine întunecă în vreun fel autentica bogăție a vieții, originea și ținta ei, sensul și obligațiile ei, eventualele ei probleme sau bucurii trăite. Îndepărtează gustul bucuriei experimentate sau al unei victorii obținute, de exemplu, asupra persoanei proprii, asupra propriilor slăbiciuni, asupra egoismului sau asupra lenei. Atunci când în jurul nostru este întuneric, vedem puțin sau deloc. Obscuritatea, care este sinonimul dezordinii face dificilă evaluarea a ceea ce se întâmplă în om (în cazul dezordinii interioare) și în jurul lui. Îl privează de posibilitatea de a deosebi chestiunile importante de cele mai puțin importante, binele de rău, ceea ce se poate face de ceea ce nu se poate face, din punct de vedere intelectual dar și spiritual (și moral), omul se poate simți mai rău decât alții sau, fără nici un fundament, mai bun decât ceilalți. Această stare îl poate face să se simtă obligat să ia sau să nu ia anumite decizii, esențiale pentru el. În realitate, aproape orice dezordine frânează dezvoltarea omului: cea intelectuală, cea spirituală și cea socială. Îl face și mai sărac din punct de vedere social, lipsindu-l, printre altele, de prieteni și colaboratori. Dezordinea, fiind sinonimul haosului, întunecă frumusețea, înțeleasă ca plinătate a vieții și maturizare a persoanei, iar această frumusețe este tocmai bogăția cea mai mare a omului. Armonia, necesara colaborare, potrivita interdependență între elementele al acelui unic organism care este viața îi garantează evoluția. Concepția biblică a perfecțiunii presupune tocmai acest proces. Aceasta se reduce în mod esențial la trecerea sistematică de la dezordine la ordine, de la haos la armonie, de la întuneric la lumină. În cartea Genezei citim că opera creației constă în a pune ordine în haosul originar, în dezordine și în gol, dând fiecărei creaturi locul ei, rolul și misiunea de îndeplinit în cosmos. Numai după ce a făcut ordine, Creatorul s-a odihnit și a „binecuvântat ziua a șaptea și a consacrat-o, pentru că în această zi încetase orice lucrare pe care o făcuse creând” (Gen 2, 3).

Secretul bogăției constă în acceptarea invitației de a pune în ordine propria interioritate și lumea. Este greu să spunem dacă este mai bine să pună în ordine sau să se facă dezordine, care din aceste ocupații este un dar sau o dificultate, pentru că uneori pare că este mai ușor să se „murdărească” ceva, să se facă dezordine, mai degrabă decât să se curețe sau să se pună în ordine. Cu toate acestea, „a asculta este lucru mai bun decât sacrificiul” (1Sam 15, 22), adică este mult mai avantajos pentru om să pună în ordine ceva decât să distrugă armonia, pentru că primul act ne face liberi, în vreme ce al doilea ne sărăcește. Acest lucru nu înseamnă că omul devine bogat numai atunci când pune totul în ordine, în interiorul și în afara lui. Sarcina lui principală nu este deloc a conduce la bun sfârșit acest proces, cât mai degrabă să-i de-a început, lăsând rezultatul eforturilor lui la dispoziția Providenței. Acest lucru este înscris tocmai în misterul existenței. Credința creștină învață că „Cel PreaÎnalt nu numai că a chemat la existență universul, nu numai că l-a pus în mișcare și i-a fixat ținta la care trebuie să ajungă, dar are totdeauna grijă de acesta, îl înfrumusețează constant”. Înseamnă că procesul creării nu este deloc încheiat, ci continuă, se află într-o stare de dezvoltare, evoluție continuă, perfecționare și maturizare; de aceea vorbim de creatio continua. Înțelepciunea ebraică adaugă că, chiar dacă Moise și David sunt personaje excepționale sub orice aspect pentru poporul lor, primul nu a intrat în pământul promis, iar al doilea nu i-a construit lui Dumnezeu un templu. Meritul lor principal constă în faptul că au dat început unui proces de ordonare și că au rămas fideli acesteia toată viața lor.