Să ne bucurăm nițel

La un examen la facultate:

- Domnule profesor, de ce mi-ati dat 4?

- Doua puncte sunt din oficiu; un punct v-am dat pentru ca ati venit la examen, iar ultimul pentru ca ati incercat sa raspundeti ceva.

- Domnule profesor, dar nu ati putea sa-mi mai dati un punct pentru ca sa plec de la examen?

__________________________

O mica biserica dintr'un oras avea probleme cu soarecii. In fiecare duminica, oamenii vedeau soareci in biserica. Deodata disparusera. Cineva intreba din mirare preotul unde au disparut soarecii.

- Pai i'am prins, i'am botezat si i'am facut enoriasi ai acestei biserici. Acum nu'i mai vezi decat de Paste si de Craciun!

__________________________

Femeile pot face mai multe lucruri deodată, am văzut chiar eu cu ochii mei una cum cu o mână conducea, cu cealaltă se aranja în oglinda retrovizoare, iar cu maşina îl lovea pe ăla din faţă.

__________________________

- Domnule doctor, ma simt ca un animal.

- Cum asa?

- Muncesc ca un bou, mananc ca un lup si dorm ca un urs.

- E mai mult de atat: aratati ca un porc si mirositi ca un sconcs!

Sărac pentru că este dezordonat

Este drept să punem dezordinea lângă sărăcie? Depind una

de cealaltă sau nu există nici o legătură între ele? Dezordinea interioară și exterioară favorizează sărăcia (și care?) sau contribuie să o combată? Promovează maturizarea omului sau o împiedică? Se poate vorbi de un sărac bogat (sub aspectul material) și de un bogat sărac sau nu? De ce anume depinde? Care sunt mecanismele care conduc la dezordinea morală, la absența discernământului în privința a ceea ce este bun sau rău? Ordinea exterioară are vreo influență asupra acesteia? Am putea pune multe alte întrebări, dar cred că acestea sunt de ajuns pentru a dezvălui diferitele chipuri ale dezordinii (interioare, morale, și exterioare, sociale), un izvor al sărăciei omului.

Dezordinea ca manifestare a mizeriei

Toate tipurile de dezordine întunecă în vreun fel autentica bogăție a vieții, originea și ținta ei, sensul și obligațiile ei, eventualele ei probleme sau bucurii trăite. Îndepărtează gustul bucuriei experimentate sau al unei victorii obținute, de exemplu, asupra persoanei proprii, asupra propriilor slăbiciuni, asupra egoismului sau asupra lenei. Atunci când în jurul nostru este întuneric, vedem puțin sau deloc. Obscuritatea, care este sinonimul dezordinii face dificilă evaluarea a ceea ce se întâmplă în om (în cazul dezordinii interioare) și în jurul lui. Îl privează de posibilitatea de a deosebi chestiunile importante de cele mai puțin importante, binele de rău, ceea ce se poate face de ceea ce nu se poate face, din punct de vedere intelectual dar și spiritual (și moral), omul se poate simți mai rău decât alții sau, fără nici un fundament, mai bun decât ceilalți. Această stare îl poate face să se simtă obligat să ia sau să nu ia anumite decizii, esențiale pentru el. În realitate, aproape orice dezordine frânează dezvoltarea omului: cea intelectuală, cea spirituală și cea socială. Îl face și mai sărac din punct de vedere social, lipsindu-l, printre altele, de prieteni și colaboratori. Dezordinea, fiind sinonimul haosului, întunecă frumusețea, înțeleasă ca plinătate a vieții și maturizare a persoanei, iar această frumusețe este tocmai bogăția cea mai mare a omului. Armonia, necesara colaborare, potrivita interdependență între elementele al acelui unic organism care este viața îi garantează evoluția. Concepția biblică a perfecțiunii presupune tocmai acest proces. Aceasta se reduce în mod esențial la trecerea sistematică de la dezordine la ordine, de la haos la armonie, de la întuneric la lumină. În cartea Genezei citim că opera creației constă în a pune ordine în haosul originar, în dezordine și în gol, dând fiecărei creaturi locul ei, rolul și misiunea de îndeplinit în cosmos. Numai după ce a făcut ordine, Creatorul s-a odihnit și a „binecuvântat ziua a șaptea și a consacrat-o, pentru că în această zi încetase orice lucrare pe care o făcuse creând” (Gen 2, 3).

Secretul bogăției constă în acceptarea invitației de a pune în ordine propria interioritate și lumea. Este greu să spunem dacă este mai bine să pună în ordine sau să se facă dezordine, care din aceste ocupații este un dar sau o dificultate, pentru că uneori pare că este mai ușor să se „murdărească” ceva, să se facă dezordine, mai degrabă decât să se curețe sau să se pună în ordine. Cu toate acestea, „a asculta este lucru mai bun decât sacrificiul” (1Sam 15, 22), adică este mult mai avantajos pentru om să pună în ordine ceva decât să distrugă armonia, pentru că primul act ne face liberi, în vreme ce al doilea ne sărăcește. Acest lucru nu înseamnă că omul devine bogat numai atunci când pune totul în ordine, în interiorul și în afara lui. Sarcina lui principală nu este deloc a conduce la bun sfârșit acest proces, cât mai degrabă să-i de-a început, lăsând rezultatul eforturilor lui la dispoziția Providenței. Acest lucru este înscris tocmai în misterul existenței. Credința creștină învață că „Cel PreaÎnalt nu numai că a chemat la existență universul, nu numai că l-a pus în mișcare și i-a fixat ținta la care trebuie să ajungă, dar are totdeauna grijă de acesta, îl înfrumusețează constant”. Înseamnă că procesul creării nu este deloc încheiat, ci continuă, se află într-o stare de dezvoltare, evoluție continuă, perfecționare și maturizare; de aceea vorbim de creatio continua. Înțelepciunea ebraică adaugă că, chiar dacă Moise și David sunt personaje excepționale sub orice aspect pentru poporul lor, primul nu a intrat în pământul promis, iar al doilea nu i-a construit lui Dumnezeu un templu. Meritul lor principal constă în faptul că au dat început unui proces de ordonare și că au rămas fideli acesteia toată viața lor. 

A fi bogați înseamnă a-i ajuta pe alții

A fi bogați înseamnă și a-i ajuta pe alții cu

înțelepciune. Aceste ajutor poate lua forme diferite, dar este totdeauna îndreptat spre căutarea unui bine mai mare pentru celălalt, eliberându-l de experiențele negative, făcând să crească fericirea lui și restrângându-și sfera sărăciei efective. Una din modalitățile pentru a-i ajuta pe alții cu înțelepciune constă în a nu etala propria eventuala bogăție în fața celor care posedă puțin sau nimic. Acesta este un punct esențial. Trăind cu sobrietate și fără a etala ceea ce posedăm facem un mare serviciu aproapelui, în care nu apare un complex de inferioritate, senzația de a fi mai rău, chinuit de soartă, tratat pe nedrept. Este o atitudine asemănătoare cu cea a lui Isus care spune: „Așadar, când dai de pomană, nu trâmbița înaintea ta, așa cum fac ipocriții în sinagogi și pe străzi ca să fie lăudați de oameni. Adevăr vă spun: și-au primit răsplata. Tu, însă, când dai de pomană, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta pentru ca pomana ta să fie în ascuns și Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti” (Mt 6, 2-4).

Isus îndeamnă la discreție și la sobrietate. Nu permite să se etaleze nici ajutorul, nici măcar propria bunătate. El spune că cel care ajută trebuie să se comporte în mod responsabil, fără a trezi în celălalt senzația de a fi mai rău. Se vor evita astfel eventuale invidii, resentimente, gelozii. Într-adevăr, se întâmplă că unii se irită nu atât pentru faptul că cineva posedă mai mult, cât mai ales de faptul că acesta se laudă, lăsând astfel să se înțeleagă că este mai bun, făcut dintr-un aluat diferit și mai prețios.

Este important și stilul de viață al celui care ajută. Comportamentul pe care acesta îl are în momentele de abundență sau absență a bucuriei sau a suferinței poate avea mare importanță pentru viața altora. Dacă strălucește de bucuria de a trăi, și aceasta făcând abstracție de circumstanțele și de cantitatea de bunuri, poate stimula pe ceilalți să nu facă să depindă fericirea lor de bunuri, cât mai ales să o lege de bogăția interioară. Nu există modalitate mai bună pentru a-i convinge pe ceilalți de propria fericire, decât a demonstra prin propria atitudine că se poate fi fericiți independent de bunurile materiale acumulate (și atunci când nu avem multe). De fapt, sărace sunt acele persoane care s-au lăsat folosite de materia care nu va putea să satisfacă niciodată dorințele lor spirituale. Acestea le fură timpul și puterile, sănătatea și prietenii, lăsând în schimb o nestinsă dorință pentru ceva nou care nu vine niciodată și care este destinată să nu sosească niciodată. Ajutând pe aproapele trebuie să fim atenți să nu-l aservim. Eventualul ajutor trebuie să-i folosească să-i recupereze demnitatea, să devină fericit pentru a face fericiți pe alții.

Logica ajutorului, adică a împărtășirii cu alții ceea ce avem, este foarte importantă, și nu numai pentru cel care primește ajutorul, dar și pentru cel care-l oferă. De fapt, bogăția, dacă nu este împărtășită cu ceilalți, începe să subjuge. Puțin câte puțin lipsește pe om de fericire, de voința sinceră de a crea, distruge dorințele nobile, și în locul acestora ridică ziduri pentru a se apăra de aproapele, aproape în care va vedea o amenințare și nu un ajutor, un dușman și nu un prieten. Nu trebuie să uităm vechea sentință biblică după care „suntem mai fericiți dacă dăm decât dacă primim” (Fap 20, 35).

Toți pot să dea. Nu există nimeni care să nu aibă nimic de dat. Dacă nu dă, face acest lucru pentru că nu vrea, sau nu știe cât trebuie să dea altora. Poate să ignore faptul, poate să nu vrea să caute răspuns la întrebarea cum poate să-i ajute pe ceilalți. Într-adevăr, nimeni nu este atât de sărac încât să nu poată ajuta, așa cum nimeni nu este atât de bogat încât să nu aibă nevoie de ajutor. Plinătatea vieții înseamnă reciprocitate în a da și a primi, în a sărăci și a se îmbogăți din nou. Cine a înțeles acest lucru este un bogat care continuu din nou bogății.

Carnetul de note a lui Isus

Isus, elev la școala din Nazareth, reîntorcându-se de la

școală, îi arată carnetul de note mamei lui, Maria. Carnetul nu arată prea bine. Cine știe ce-i vor face părinții?

Mama se uită pe carnet, dar nu spune nimic, meditând toate cele văzute în inima ei. Acum, problema este cum să-i arate carnetul lui Iosif, soțul ei.

Iosif se întoarce de la muncă, iar Maria îi dă carnetul:

-   Matematică: nu știe să facă aproape nimic, în afară de a înmulți peștii și pâinea; nu a înțeles deloc semnificația plusului, el continuând să repete că Tatăl și cu el sunt unul singur.

-     Scriere: nu aduce cu sine niciodată pixul și caietul, astfel că este constrâns să scrie pe nisip;

-     Chimie: nu face experimentele ce i se cer, iar când sunt cu spatele la el transformă apa în vin, pentru ca să-i facă veseli pe colegii lui;

-     Educație fizică: în loc să învețe să înoate, așa cum fac toți, el umblă cu picioarele pe apă;

-   Vorbire: are grave dificultăți în a vorbi cu claritate, preferând să vorbească în parabole;

-     Ordine: pierde totdeauna ceea ce are la el și nu-i este rușine să declare că nu are nici măcar o piatră unde să-și așeze capul;

-    Conduită: neplăcut obicei de a-i frecventa pe străini, săraci, leproși;

La sfârșit, Iosif, plin de nervi, explodează: Așa nu putem să mergem înainte! Sunt constrâns să iau măsuri! Pentru a începe, dragul meu Isus, pe vacanța de la apropiatele sărbători pascale poți face o cruce. 

Căile mele nu sunt căile voastre...

Când eram mic, mama mea obișnuia să coase mult. Eu mă

așezam lângă ea și o întrebam ce făcea. Ea îmi spunea că broda. Mă uitam la munca mamei mele de jos, pentru că eram foarte mic de statură, și deseori, privind pânza, îi spuneam că ceea ce făcea era foarte urât și nu avea nici un sens.

Ea îmi zâmbea, privea în jos și îmi spunea cu bunătate: „Fiule, mergi afară și joacă-te, și când voi termina de brodat te voi chema, te voi pune pe genunchii mei și te voi lăsa să privești ceea ce am făcut din poziția mea”.

Mă întrebam de ce folosea fire de culoare închisă și de ce totul m-i se părea atât de confuz din locul în care stăteam eu. După câteva ceasuri, auzeam vocea mamei care mă striga și-mi spunea: „Fiul meu, vino aici și așează-te pe genunchii mei!”

Alergam imediat și, așezându-mă pe genunchii mamei, mă minunam și mă emoționam văzând frumoasele floricele sau splendidul apus al soarelui brodat pe pânză. Nu-mi venea să cred; de jos totul era numai o confuzie de culori.

Atunci mama mea îmi spunea: „Fiul meu, de jos totul era o confuzie și dezordonat, dar tu nu-ți dădeai seama că deasupra exista un proiect. Exista un desen, iar eu brodam după acel desen. Acum privește din poziția mea și vei vedea ce am făcut”.

De multe ori în decursul anilor priveam cerul și spuneam: „Tată, ce vrei să faci?”

Iar El răspundea: „Brodez viața ta!”

Eu replicam: „Dar totul este o confuzie, totul este o dezordine. Firele par atât de închise; de ce nu sunt mai luminoase?”

Iar Dumnezeu îmi spunea: „Fiule, ocupă-te de munca ta… iar eu fac munca mea. Într-o zi te voi duce în cer, te voi pune pe genunchii mei și vei vedea proiectul din poziția mea… Atunci vei înțelege…!!!”

În zilele în care ți se pare că nici măcar Dumnezeu nu-și amintește de tine, în loc să te agiți, repetă cu încredere: „Doamne, mă încred în Tine!”

Pescarul

În portul unui sătuc mexican, un turist american se oprește și

se apropie de o bărcuță aparținând unui pescar al locului.

Se complimentă cu pescarul pentru calitatea peștelui și îl întrebă în cât timp prinsese acel pește. Pescarul răspunse: „nu mult timp!”. Turistul continuă: „Atunci, de ce nu ai rămas mai mult timp, să prinzi mai mult pește?”

Pescarul mexican îi explică că acel puțin pește era exact ceea ce el avea nevoie pentru a satisface exigențele familiei sale. Turistul întrebă din nou: „Dar cum folosiți restul timpului?” Pescarul răspunse: „Dorm până târziu, mai pescuiesc puțin, mă joc cu copii mei și mă odihnesc cu soția mea. Seara plec în sat unde mă întâlnesc cu prietenii, bem împreună ceva, cânt la chitară și tot așa… , îmi trăiesc viața din plin!”

Turistul adăugă: „Vă întrerup puțin. Știți, eu am obținut doctoratul la Harward și aș putea să dă dau câteva sfaturi folositoare pentru ca să vă îmbunătățiți viața. Înainte de toate, ar trebui să pescuiți mai mult, în fiecare zi mai mult. Peștele în plus îl veți putea vinde și cu banii adunați veți putea să vă cumpărați o barcă mai mare. O barcă mai mare înseamnă pește mai mult, iar pește mai mult înseamnă bani mai mulți, bani mai mulți înseamnă bărci mai multe… Vă veți putea permite o flotă întreagă! După aceea, în loc să vindeți peștele la bucată, veți putea negocia direct cu cei care cumpără peștele en gross, sau veți putea să înființați chiar dumneavoastră un mare depozit de pește. Apoi, veți putea pleca din acest sătuc și să vă mutați în Mexico City sau în Los Angeles, sau poate chiar în New York! De acolo veți putea conduce o întreagă industrie a peștelui!.

Pescarul întrerupse: „Dar pentru a ajunge la acest nivel, cât timp mi-ar trebui?

Turistul continuă: „20, poate 25 de ani…”.

Pescarul îl întrerupse, întrebând: și după?

Turistul continuă: „După…, și aici vine vestea cea bună, atunci când afacerile dumneavoastră se vor fi înmulțit foarte mult, vă veți putea vinde acțiunile și veți putea câștiga miliarde de dolari!”

Pescarul adăugă: „…miliarde? Și apoi?”

Turistul continuă: „Apoi, veți putea să renunțați la afaceri și veți putea merge într-un sătuc aproape de coasta mării, veți putea dormi până târziu, vă veți putea juca cu copii dumneavoastră, veți putea merge să pescuiți niște pește, vă veți putea odihni cu soția, vă veți putea petrece serile cu prietenii bând ceva, cântând la chitară și petrecându-vă viața din plin!”…..  

Gunoiul scump...

Trăia odată un țăran cu o inteligență foarte fină, proprietar al

unei case și al unei livezi. Avea și un fiu foarte harnic. Când acesta împlini douăzeci de ani, tatăl său se gândi că sosise momentul să-i caute soție, care să fie o fată deșteaptă și care să iubească munca. Foarte bine! Dar unde să găsească o asemenea fată? Țăranul avu o idee și o puse imediat în acțiune. Încărcă căruța cu prune și plecă prin satele vecine. Nu intenționa să vândă prunele. Sosind în piața principală începea să strige:

-          Cine vrea prunele mele? Sunt bune și frumoase, și nu cer bani pe ele! În schimb, mă mulțumesc cu un sac de gunoi.

Lumea râdea:

-    -   Cred că este nebun acest om…, spuneau oamenii.

Oferta era convenabilă, iar fetele duceau bucuroase gunoiul din casă și plecau bucuroase după ce primeau în schimb câteva kilograme de prune, atâtea cât cântărea sacul de gunoi pe care reușiseră să-l adune din casă. Unii duceau un kilogram, alții două, alții zece. Unele fete se lăudau:

-     -  Ia uite cât gunoi am adunat eu!

-   -  Acela-i nimic – spunea alta – sacul meu este mai mare, fără a vă spune că am mai lăsat acasă o grămadă de gunoi!

Țăranul înțelept aduna sacii cu gunoi, lăuda fetele și le dădea o mulțime de prune frumoase.

Când țăranul mai avea numai câteva prune, sosi o fată frumoasă și bună, cu puțin gunoi strâns în colțul unei batiste.

- Așa puțin? , se minună țăranul. Câte prune aș putea să-ți dau pe acest gunoi?

- Nu știu ce să spun – răspunse fata –, dar în casa mea nu există gunoi, și pe acesta m-i l-au dat vecinii ca mulțumire că am mers să le curăț casele.

Auzind țăranul această explicație, tresăltă de bucurie. Iată fata care se potrivea fiului său: frumoasă, harnică și care iubește curățenia. O urcă în căruță și o duse imediat la fiul său. Văzând-o, acesta se bucură foarte mult. Nu după multă vreme, se căsătoriră și trăiră fericiți mulți ani într-o casă curată ca oglinda.

Mâini de aur

Cu mulți ani în urmă, trăia în stepă un crescător de animale

pe nume Ion. Acesta avea o preafrumoasă fiică, pe nume Miriam. Faima frumuseții ei se răspândise și în țările îndepărtate. Când împlini optsprezece ani, tatăl gândi că sosise vremea ca să-i caute soț fiicei lui. Deci, o întrebă:

-   -  Draga mea, ce fel de bărbat vrei să iei de soț?

-   -  Un bărbat care să fie în același timp cel mai bogat și cel mai sărac, răspunse Miriam.

Ion trimise servitori în întreaga regiune care să facă cunoscută tinerilor dorința lui Miriam, iar cei care erau interesați de această veste, să se prezinte la casa lor. Sosi ziua stabilită și o mulțime de tineri se prezentară la casa fetei. Miriam și tatăl ei ieșiră din cort, se așezară pe niște perne, gata să asculte povestirile pretendenților.

Se apropiară de ea un grup de tineri bogați îmbrăcați elegant. Sclavii lor țineau de căpăstru o mulțime de cămile încărcate cu tot felul de bogății. Se închinară în fața lui Miriam și-i spuseră:

-  -  Suntem bogați, este adevărat, dar nu posedăm bogăția cea mai prețioasă: mâinile tale și inima ta, preafrumoasă Miriam. Te rugăm, alege pe unul dintre noi.

În loc de răspuns, Miriam râse și dădu din cap, semn că nu accepta.

Se prezentară apoi niște generali, cu uniformele lor pline de gradații, iar în spatele lor erau aliniați o grămadă de soldați. Unul din generali vorbi:

--  Noi nu suntem bogați, dar putem să devenim, cucerind teritoriile altora. Alege pe cel mai curajos dintre noi.

- -  Nu, se încruntă fata, nici voi nu sunteți persoanele potrivite.

Din mulțimea de candidați, ieșiră niște tineri care purtau în mâini cutiuțe pline de monezi de aur:

- Suntem bogați, așa cum vezi – spuse unul dintre ei, dar dăruindu-ți aceste monede, noi vom deveni săraci.

- Nu, nu, nu sunteți voi cei pe care-i aștept, plecați de aici.

Din spatele mulțimii de tineri bogați, ieși în față un tânăr îmbrăcat modest.

Miriam îi făcu un semn:

- -  Văd că ești sărac, îi spuse, dar unde sunt bogățiile tale?

-  -  Le port totdeauna cu mine, răspunse tânărul, și adăugă: Sunt un croitor abil și pot să-ți cos în scurt timp o haină mai frumoasă decât cea cu care ești îmbrăcată acum. Și îi arătă fetei un ac. Apoi continuă și mai bucuros:

-  - Sunt și un fierar destul de bun, și într-un ceas pot să potcovesc toți caii tăi. Și scoase dintr-un sac niște potcoave și un ciocan.

-  -  Nu numai, știu și să gătesc, și pot să-ți pregătesc un prânz foarte bun în scurtă vreme. Nu am nici pământuri, nici palate, nici sclavi. Bogăția mea se află în mâinile mele.

-  -  Este el cel pe care-l așteptam – exclamă Miriam fericită. Tu ești omul cel mai bogat din regiune, pentru că ai mâinile de aur.

Și astfel, frumoasa și înțeleapta Miriam nu se căsători cu un comerciant, cu un războinic, ci cu un simplu muncitor cu mâinile de aur.

Cine este mai puternic?

 O poveste orientală vorbește despre un bătrân sihastru care trăia

retras în pădure, în faimă de sfințenie și de înțelepciune. Într-una din zile, șeful unei puternice bande de tâlhari, care teroriza acel teritoriu foarte des, merse la bătrân cu întreaga bandă pentru a pretinde și de la acesta supunere și teamă. Înarmați și urlând din toți rărunchii, înconjurară grota sihastrului și îl amenințară să iasă. Bătrânul ieși liniștit, îmbrăcat în săraca lui haină și cu mâinile goale, ca întotdeauna. Șeful bandei se puse în fața lui cu privirea amenințătoare, iritat de calmul infinit al bătrânului, îl prinse pe acesta de gât și strigă la el: „Moșnege, nu-ți este frică de mine?” „Nu!”, răspunse liniștit sihastrul. Banditul scoase enorma lui sabie și, fixându-l pe bătrân, cu o singură lovitură tăie o creangă groasă din copacul care se afla lângă ei. „Acum ai văzut cât sunt de puternic?”, urlă banditul plin de ură. „Ah, da!”, răspunse înțeleptul cu un zâmbet liniștit – „dar, dacă ești într-adevăr puternic, acum lipește înapoi creanga de copac!”.

 

SĂRAC ESTE CEL CARE NU GÂNDEȘTE

În cel fel să-l ajutăm pe cel sărac? Cum să facem bine altora

atunci când nu posedăm multe? Cine este aproapele într-o situație de sărăcie generalizată? Ce este sărăcia și ce este mizeria? Se poate fi săraci fără a poseda multe și săraci având multe?

Multe persoane își pun acestea și alte întrebări asemănătoare. Vor să-i ajute pe cei nevoiași, dar nu au mijloacele pentru a face acest lucru, sau cel puțin nu au mijloacele pentru a-i ajuta pe toți, pot să ajute numai pe câțiva și se găsesc în fața unei alegeri dificile. Deci, ce să facă? În primul rând, trebuie spus că ajutorul material este un lucru bun, dar nu este unicul și nici cel mai important. Desigur, există situații în care ajutorul material este indispensabil, dar de cele mai multe ori persoanele nevoiașe caută un alt fel de sprijin, de ajutor, bogății de altă factură. Poate nu sunt totdeauna în stare să precizeze bine nevoile lor, dar în general acestea privesc fericirea: aceste persoane vor să fie fericite, și cât mai mult posibil. Deseori inconștienți, poate bâlbâind, caută fericirea încercând să o concretizeze în diferite feluri. De la alții se așteaptă un ajutor care să le permită lor să obțină și să păstreze această fericire. În acest sens, sprijinul material devine numai aparent important, în realitate ceea ce se așteaptă mai mult este o înțelepciune și o cunoaștere care să le poată indica lor calea (simplă) spre fericire și mijloacele pentru a o păstra. Este foarte important să încurajăm persoanele să gândească. Să le convingem că autentica și durabila lor fericire se află în mâinile lor, că au bogăția în mințile și inimile lor, în mâinile și în timpul dat lor. Într-adevăr, fericirea nu este a celui care dă, cât mai ales rodul efortului personal. Cred că omul de astăzi cel mai mult are nevoie de curajul de a gândi, în mod critic, creativ, foarte personal, responsabil și încrezător. Cu aceasta trebuie să supună unei atente evaluări modelele de bogăție și de sărăcie de care face propagandă moda contemporană. Să descopere importanța sărăciei spirituale care îl face independent și, în același timp, doritor de a se recrea pe sine, de a se perfecționa, dar nu după modelul idolilor propuși de media.

A gândi ajută să se înțeleagă sensul vieții, să se descopere logica internă, regulile ei, care de obicei sunt fixe. Omul care gândește descoperă rădăcinile mai profunde ale vieții sale; intelectul sau intuiția îi revelează interdependențe pozitive și îi delineează clar obiectivele pe care ar trebui să le urmărească. El se descoperă pe sine ca împletire de dorințe care nu totdeauna se află în armonie între ele, dar care deseori se exclud reciproc, se află în concurență între ele sau chiar se combat. În aceste situații, a gândi ajută să se reordoneze dorințele, să se dispună după o ierarhie, să se dezvolte cele bune și să se îndepărteze cele dăunătoare. Există aspirații personale, familiare, profesionale și sociale. Unele privesc sănătatea, altele munca sau politica, unele gradul de participare la cultură, altele profitul economic. Numărul și intensitatea lor se schimbă continuu, cresc și descresc. Dorințele sunt prețioase, dar pot și să scape controlului, și atunci, în locul binelui, al fericirii și al bogăției la care ne așteptăm, ele produc neliniște, suferință, dezamăgire. În acest caz distrug armonia interioară și exterioară a omului. Acesta își pierde orientarea și nu mai știe ce să caute, în ce să-și investească timpul, forțele, inteligența sau bunurile posedate. Din acest motiv este important să învățăm să se facem ordine în propriile dorințe, să le evaluăm și să le cântărim, să le alegem numai pe cele mai avantajoase și mai realizabile. Este un om cu adevărat bogat cel care cunoaște și realizează dorințele sale, dar îl va face numai dacă mai înainte își va fi recunoscut sărăcia lui și va fi început să caute ajutor la cel care este izvorul principal și, în același timp ținta ultimă a tuturor aspirațiilor umane.