Ioan Paul al II-lea, Papa cel iubit

Multe persoane, odată cu trecerea timpului, sunt uitate, și acest lucru este valabil și pentru așa numitele „personaje”. Dacă vreți, opriți-vă într-o zi în fața zidurilor Palatinului, vechiul și superbul palat imperial!: astăzi Palatinul este numai o ruină și, între acele ruine, domnește tăcerea istoriei și a lipsei de grijă a oamenilor.

Pentru Ioan Paul al II-lea, în schimb, se întâmplă un fapt neobișnuit: cu trecerea anilor… crește amintirea, crește afecțiunea, crește admirația, crește gratitudinea. Nu se mai pot număra piețele și străzile dedicate lui; se înmulțesc munții care poartă numele lui, în timp ce istorici și reporteri se grăbesc să traseze un bilanț incomplet și provizoriu al vieții lui. Iar procesiunea mulțimilor continuă, credincioasă și pioasă, în fața umilului mormânt, mai întâi în grotele vaticane, iar acum în Bazilica Sf. Petru.

Aspectele mai importante ale sfințeniei

Dar este posibil să identificăm aspectele mai importante ale sfințeniei lui?

        Mie mi se pare că trebuie să i se recunoască un merit deloc mic: a fost un om curajos în epoca marilor frici; a fost un om decis și coerent în epoca compromisurilor și al indeciziei programatice și a cameleontismelor răspândite.

        A fost curajos în a apăra pacea, în timp ce suflat războaie. Cine nu-și amintește curajul repetatelor și sincerelor lui apeluri, chiar și atunci când acestea nu erau ascultate? Uneori părea un profet care vorbea în deșertul indiferenței: și totuși, Ioan Paul al II-lea nu s-a descurajat, dar a continuat să spună ceea ce Duhul lui Isus îi sugera în sanctuarul conștiinței.

        În ziua de Crăciun a anului 1990, Papa își exprimă preocuparea și suferințele lui pentru participarea atâtor națiuni creștine la „concentrarea masivă de oameni și arme” în Golful Persic. Iar în Mesajul pentru Crăciun adresat lumii se exprimă astfel: „Lumina lui Cristos este cu națiunile chinuite din Orientul Mijlociu. Pentru aria Golfului, cu neliniște, așteptăm încetarea amenințării armelor. Să se convingă responsabilii că războiul este o aventură fără drum de întoarcere”. Ioan Paul al II-lea nu a fost ascultat, dar istoria îi dă dreptate: astăzi mai mult decât ieri!

        Și cine nu-și amintește, cu emoție și admirație, strigătul din ziua de 16 martie 2003, la încheierea exercițiilor spirituale, cu care el de obicei începea Postul Mare? De la fereastra apartamentului lui, fără frică exclamă: „Eu știu, eu știu ce este războiul! Eu am datoria să le spun acelora [celor care cred în război] că războiul multiplică ura și nu rezolvă problemele”.

        Ce curaj! În acel moment, acest limbaj era absolut contracurent, dar Ioan Paul al II-lea a sfidat de mai multe ori impopularitatea pentru a rămâne cu tenacitate fidel sarcinii lui de slujitor al adevărului: acel adevăr pe care Isus l-a predat Bisericii și, în special, l-a dat celui pe care El l-a numit „piatră”.

        De mai multe ori, ascultând cuvintele lui Ioan Paul al II-lea, mi-a venit în minte această foarte lucidă afirmație a apostolului Paul: „Nu avem nici o putere împotriva adevărului, ci pentru adevăr” (2Cor 13, 8). Și la fel am aplicat pontificatului lui Ioan Paul al II-lea ceea ce Apostolul neamurilor mărturisește privitor la eforturile ministerului lui: „Deseori în călătorii, în pericole pe râuri, în pericole din partea tâlharilor, în pericole din partea conaţionalilor, în pericole din partea păgânilor, în pericole în cetate, în pericole în pustiu, în pericole pe mare, în pericol printre fraţii mincinoşi. În muncă şi trudă, deseori în privegheri, în foame şi sete, adesea în posturi, în frig şi fără haine şi, pe lângă cele exterioare, preocuparea mea de fiecare zi, grija pentru toate Bisericile. Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine este scandalizat şi eu să nu mă aprind?” (2Cor 11, 26-29).

Familia și viața umană

         Ioan Paul al II-lea a fost un om curajos în a apăra familia într-o epocă în care s-a pierdut conștiința ineliminabilei dualități soț-soție și tată-mamă. Papa Wojtyla, cu ochi profetic, percepuse foarte clar că astăzi, în pericol este umanitatea omului, adică proiectul constitutiv al umanității ca familie, ca bărbat și femeie care, prin iubirea fidelă, devin leagăn al vieții și loc de neînlocuit de creștere și de educare a vieții umane.

În noaptea dintre 28 și 29 aprilie 1994, Papa Ioan Paul al II-lea a suferit acea cădere prin care și-a fracturat femurul. Ziua următoare trebuia să meargă în Sicilia, la Sanctuarul Maicii Domnului a Lacrimilor: călătoria a săltat, cu mare tristețe a Papei. Celui care l-a asistat în timpul acelei nopți, Ioan Paul al II-lea i-a spus: „Probabil că era necesară această suferință pentru Anul Familiei: era necesară această contribuție de durere din partea Papei în apărarea familiei”.

Învățătura lui în apărarea familiei a fost insistentă și pasională. În Scrisoarea către familii, a scris cu convingere lucidă: „Prin familia umană trece istoria omului, istoria mântuirii umanității”. Iar în exortația apostolică Familiaris consortio a declarat: „într-un moment istoric în care familia este obiectul a numeroase forțe care caută să o distrugă și oricum să o deformeze, Biserica, conștientă că binele societății și a ei este profund legată de familie, simte tot mai vie și mai urgentă misiunea ei de a le proclama tuturor planul lui Dumnezeu asupra căsătoriei și a familiei” (FC 3).

Cred că Ioan Paul al II-lea a trăit o foarte grea rană la inimă, atunci când s-a răspândit informația că Parlamentul European nu reușise să se pună de acord în a da o definiție a familiei: faptul era foarte grav și era un indice al rătăcirii conștiinței europene. Probabil, împins de această informație alarmantă, Papa s-a aruncat, ca un atlet, în apărarea familiei. Zilele mondiale ale familiei, Jubileul familiilor, continuele mesaje date soților și familiilor sunt rodul unei iubiri tenace și, în același timp, sunt o acțiune inteligentă pentru a reeduca popoarele și parlamentele națiunilor la valorile care formează o autentică civilizație. Dacă cade familia, ce mai rămâne din societate? Dacă se rătăcește sensul familiei, ce semnalizare va ghida fii în drumul vieții?

Ioan Paul al II-lea înțelegea toate acestea și, în consecință, din inima lui a plecat un insistent și calificat magisteriu asupra valorii și semnificației familiei. Probabil, peste câțiva ani, sau peste câteva decenii, vom putea aprecia mai bine opera de el pusă în aplicare pentru a reconstrui sensul familiei, în încețoșarea inteligenței contemporanilor noștri. Cu trecerea timpului vom înțelege tot mai mult adevărul acestei afirmații a lui: „Cu cât familia este mai sănătoasă și mai unită, cu atât mai mult va fi și societatea. Contrar, destrămarea societății începe cu destrămarea familiei. Este o convingere exprimată de unul din cei mai mari scriitori spanioli ai secolului al XIX-lea, Miguel de Unamuno, care spuse: «Agonia familiei este agonia creștinismului». Și este și agonia umanității”.

El a fost un om curajos în a apăra demnitatea vieții umane, a fiecărei vieți umane: albă sau galbenă sau neagră, sănătoasă sau bolnavă, săracă sau bogată; din momentul zămislirii până la moarte. Enciclica Evangelium vitae este un document extraordinar care vorbește inteligenței și inimii: „Pe recunoașterea acestui drept [dreptul la viață] se bazează conviețuirea umană și înseși comunitatea politică” (2). Și cu preocupare adaugă: „Mari straturi ale opiniei publice justifică unele delicte împotriva vieții în numele drepturilor libertăților individuale și, pe această supoziție, aceștia pretind nu numai impunitatea, dar chiar și autorizarea din partea Statului, cu scopul de a le practica cu absolută libertate, ba chiar prin intervenția gratuită din partea structurilor sanitare” (EV 4).

Ioan Paul al II-lea, în toate felurile a încercat să facă să se înțeleagă că apărarea vieții umane nu este un act confesional, nu este o ingerință a religiei în sfera politicii, dar este un discurs de pură și coerentă inteligență pentru a fonda posibilitatea unei conviețuiri civile între oameni. În fond, dacă nu este garantat dreptul la viață, care alt drept mai este garantabil? Asupra acestei teme el era foarte atent, și marele lui suflet avea antene foarte sensibile de fiecare dată când se afla în joc tutela vieții umane.

Cine nu-și amintește freamătul care a traversat întreaga persoană a Pontifului în Valea Templelor, din apropierea orașului Agrigento? Cu un curaj demn de Amos și de Osia și cu un limbaj puternic ca cel al lui Isaia, el a strigat, spre stupoarea tuturor: „Oameni din mafie, convertiți-vă! Pentru ceea ce faceți astăzi, va trebui într-o zi să răspundeți în fața lui Dumnezeu!”. În acel moment cu toții și-au dat seama că Papa se expunea riscului răzbunării și, probabil, și pericolului unui nou atentat. Dar Ioan Paul al II-lea era gata să-și dea viața: în lungul său pontificat el a umblat deseori pe aspide și vipere, încrezându-se numai în ajutorul și protecția lui Dumnezeu.

 

Tinerii, o iubire corespunsă

        El a fost un om curajos în a-i căuta pe tineri și în a vorbi cu tinerii. La începutul pontificatului său părea că Biserica nu reușea să mai intercepteze limbajul tinerilor și nu mai avea credibilitate față de noile generații. Ioan Paul al II-lea nu a acceptat fuga sau politica struțului. El știa că tinerii, fără Cristos, nu ar mai fi găsit niciodată sensul vieții și nu ar mai fi putut gusta niciodată adevărul fascinant al iubirii, care este dăruire de sine și nu capriciu, care îi atrage pe toți pe toate numai la sine. Papa i-a căutat pe tineri și tinerii l-au simțit ca pe un prieten: prieten sincer, prieten adevărat, prieten care nu coboară la compromisuri pentru a avea audiență, prieten care nu lungește cu apă propunerea evanghelică pentru a deveni popular, prieten care nu folosește demagogia pentru a fura aplauzele lor.

        Iar tinerii… l-au aplaudat cu căldură, spontaneitate, cu manifestări de simpatie, care îi luau pe picior greșit pe toți cei care prevăzuseră deja înmormântarea Bisericii și dispariția numelui de creștin.

O etapă decisivă a fost întâlnirea cu tinerii în Parcul Prinților din Paris, în data de 01 iunie 1980: privegherea a durat trei ore, a fost o mare sărbătoare și un dialog strâns cu băieții și fetele care puneau întrebări Papei, iar el răspundea. Dar erau texte pregătite dinainte, așa cum se întâmpla de obicei.

Printre alții, merse la microfon un tânăr și, cu totală spontaneitate, vorbi astfel: „Eu sunt ateu. Refuz orice credință și orice dogmatism. Mai vreau să spun că nu combat credința nimănui, însă nu înțeleg credința. Sanctitate, în ce credeți? De ce credeți? Ce valorează darul vieții noastre și cum este acel Dumnezeu pe care-L adorați?”. Va spune Papa lui Frossard că și-a dat seama imediat că întrebarea acelui tânăr „nu figura în lista” care-i fusese dată în precedență. Memoră întrebarea  și își propuse să răspundă așa cum putea, improvizând. Dar apoi dialogul cu cincizeci de mii de voci din acea seară l-a distras și el nu a mai răspuns acelui tânăr, care spusese lucruri serioase.

Odată reîntors la Roma, Ioan Paul al II-lea, „dezolat pentru acea omisiune”, îi scrise Cardinalului Marty „pentru a-i cere să-l caute pe acel tânăr și să-i prezinte scuzele lui”. Tânărul a fost găsit și scuzele au fost acceptate. Dar Papa nu uită acea sfidare și, practic, face din orice întâlnire cu tinerii o încercare de a răspunde acelor întrebări fundamentale, pentru că „astăzi nu mai este posibil să se vorbească despre credință fără a ține cont de necredință” (L. Accattoli, Giovanni Paolo – La prima biografia completa, San Paolo 2006, p. 180).

Tinerii l-au iubit foarte mult pe Papa și l-au căutat așa cum se caută un tată care, dacă este nevoie, știe și să corecteze, pentru că știe să iubească cu adevărat și cu lealitate. Mă cuprind fiorii când mă gândesc cum i-a primit pe tineri în Piața Sf. Petru la începutul Zilei Mondiale a tineretului în augustul cald al anului 2000! I-a apostrofat cu vocea lui încă robustă și a spus: „Pe cine căutați?”. Îmi amintesc că și noi, episcopii am rămas surprinși și capturați de forța acestei întrebări. Și Papa, imediat, a clarificat că nu voia să coboare ștacheta pentru a-i cuceri pe tineri, dar cu mult curaj îi invita să se ridice pentru a da demnitate și semnificație vieții lor. Iar tinerii au înțeles că acel „bătrân” cunoștea secretul vieții tinerești și au devenit atenți și gânditori.

Iar în seara lungului priveghi de rugăciune, în valea imensă de la Tor Vergata, s-a petrecut un alt fapt care nu trebuie uitat, pentru că este un semn al singularului raport care se stabilise între Papa și tineri. În timp ce adunarea celor cinci continente umplea de cântece cerul senin al Romei, pe neașteptate, ca o gazelă, un tânăr a trecut peste toate gărzile, scăpă de un polițai robust și reuși să se apropie de Papa: Bătrânul și Tânărul s-au privit un moment și apoi s-au îmbrățișat cu o intensitate cu care un tată îmbrățișează propriul copil. Emoția s-a răspândit ca o undă în inimile tuturor! Eu am plâns!

Martor al bolii

         În sfârșit, a fost un om curajos, în anotimpul dificil al bolii și al momentului morții. În timpul bolii, care în mod lent și progresiv îl priva de caracteristicile lui cele mai geniale și mai apreciate, Ioan Paul al II-lea nu a vrut să se ascundă. A trebuit să-l coste foarte mult, dar nu a acceptat ca un văl să-l protejeze în fața ochilor indiscreți ai lumii: a trăit public boala și a transformat-o într-un pupitru care a emoționat lumea întreagă.

        Din multe părți se ridicau voci insistente și neplăcute care cereau demisia Papei, și acest lucru cred că i-a provocat mari răni inimii. Dar a decis să nu coboare de pe cruce și să se jertfească pe sine până la ultimele puteri: și așa apostolatul lui a fost mai puțin eficient, dar mai eficace. Îl mai revăd atunci când, în ultima miercuri a vieții lui, s-a prezentat în fața ferestrei apartamentului lui. A încercat de mai multe ori să vorbească, și-a concentrat puterile pentru a da voce sentimentelor pe care le purta în inimă: dar vocea nu a mai ieșit din acele buze tremurânde.

Și totuși acea zi de miercuri a fost unul din momentele cele mai intense, mai profunde și mai emoționante ale lungului său magisteriu: cu elocvența tăcerii, Papa le spuse tuturor că, pentru a ne asemăna cu Isus, trebuie să iubim până la extrem, până la a ne da viața pentru Cel ce și-a dat viața pentru noi. Unde găsea acest curaj?

Îl găsea în credința hrănită cu rugăciunea continuă. Mi-au povestit că, în timpul repetatelor și lungilor călătorii în lumea întreagă, dimineața, se trezea înaintea altora și se prosterna în rugăciune în fața tabernacolului: și, ca Moise, chipul lui se umplea de lumină.

Cardinalul Andrea Deskur, prieten al Papei încă din anii tinereții, mi-a povestit că, trebuind să-l aibă oaspete pe Cardinalul Wojtyla în timpul frecventelor lui permanențe romane, s-a văzut constrâns să înlocuiască pardoseala capelei. Viitorul papă, de mai multe ori a fost surprins de prietenul său în rugăciune, întins pe pardoseala rece a capelei. Cardinalul Deskur, pentru a evita o posibilă și irevocabilă daună sănătății neobositului „rugător”, înlocui pardoseala de gresie cu una de lemn.

În sfârșit, este emoționant, edificator, să amintim ultimele zile ale vieții lui: au fost zile de rugăciune continuă. Și ultima a fost coerenta concluzie a unei întregi vieți de rugăciune. Lăsăm cuvântul Doctorului Renato Buzzonetti, care a fost martorul uimit a ceea ce s-a întâmplat în după amiaza zilei de 02 aprilie 2005: „În jurul orelor 15:30, cu voce foarte slabă și aproape murmurând, în limba poloneză, Sfântul Părinte cerea «să fie lăsat să plece»”. Din partea lor, medicii își dădeau seama că, de acum, sfârșitul era iminent și că orice nou agresiv tratament terapeutic ar fi fost inutil. Cu puțin înainte de orele 19:00, Sf. Părinte intra în comă. Computerul arăta progresiva epuizare a funcțiunilor vitale. După o tradiție poloneză, o mică lumânare aprinsă ilumina penumbra camerei, acolo unde Papa se stingea.

„La orele 20:00 începea celebrarea Sf. Liturghii în sărbătoarea Divinei Îndurări, la picioarele Sf. Părinte în agonie. Sf. Liturghie era prezidată de ES, monseniorul Stanislaw Dziwisz cu participarea cardinalului Jaworski, a ES monseniorul Stanislaw Rylko și a monseniorului Mieczyslaw Mokrzycki. Surorile casei, câțiva preoți și prieteni, medicii și infirmierii înconjurau altarul. Cântece religioase în limba poloneză însoțeau  celebrarea și se uneau celor ale tinerilor și ale mulțimilor de credincioși adunați în rugăciune în Piața Sf. Petru. La orele 21:37 Sf. Părinte murea. În fața trupului său, de acum fără suflet, cei prezenți intonau Te Deum. Imnul de laudă și de mulțumire se amesteca cu rugăciunea unanimă pe care poporul creștin adunat în piață o înălța și care se ridica spre fereastra camerei Papei, pe neașteptate iluminată. Decesul, de mine constatat, era stabilit și cu ajutorul unei electrocardiotanatograme timp de douăzeci de minute, ținând cont de normele vaticane. Pentru Ioan Paul al II-lea se împlinise fericita speranță”.

Autor: Card. Angelo Comastri

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian                   

Credință și Euharistie (TO XIX, Anul B)

„Adevăr, adevăr zic vouă: cel care crede în mine are viaţa veşnică. Cine mănâncă din pâinea aceasta va trăi în veci; iar pâinea pe care eu o voi da, pentru viaţa lumii, este trupul meu” (In 6, 47.51).

Credința și Euharistia este tema lecturilor biblice din această duminică a XIX-a de peste an. Nu credință fără euharistie, nu euharistie fără credință, pentru că aceste două aspecte fundamentale ale religiei noastre merg braț la braț, și nu pot fi în nici un caz separate.

Să vedem de ce.

Știm că credința noastră își are fundamentul într-o persoană, iar această persoană este Isus Cristos. Deci nu într-o idee, într-o carte, într-un lucru oarecare. Iar această persoană a fost revelată în Isus Cristos, Dumnezeu și Om. Deci, dacă vrem să ne spunem creștini, dacă vrem să avem, să știm și să cunoaștem această persoană, pe Isus Cristos, este important să citim și să medităm Sfintele Scripturi, pentru că, așa cum spune Sf. Ieronim: Cine ignoră Scripturile, îl ignoră pe Cristos.

La rândul lui, Cristos, înainte să se înalțe la Tatăl, ne-a lăsat un alt instrument pentru ca credința noastră să poată fi hrănită. Iar acest instrument este El însuși, concretizat în Sf. Euharistie, care este memoria ultimei Cine, atunci când El a lăsat alor săi trupul și sângele lui ca hrană pentru viața cea veșnică. Din acest motiv, credința și euharistia sunt strâns unite și nu pot fi niciodată despărțite. Deci, nimeni nu poate să spună că are credință, că-și trăiește credința, dacă nu participă la Sf. Euharistie, și nimeni nu poate participa la Sf. Euharistie cu rodnicie, dacă nu are credință. Din acest motiv, cei care își spun creștini nepracticanți, nu sunt astfel, pentru că aceasta este o contra-afirmație, adică, un cuvânt îl anulează pe celălalt. Ar fi mai bine să-și spună ex creștini.

Și încă o altă specificare. Credința  și participarea la Sf. Euharistie le trăim în vederea unei finalități foarte precise, iar aceasta este viața cea veșnică. O viață care face referință la o altă viață, dincolo de această viață, dar care începe deja în această viață pământească. Credința și Euharistia pregătesc tocmai pentru această viață veșnică, viață în care vom ajunge la ceea ce am sperat și trăit toată viața noastră: comuniunea cu Dumnezeu și cu oamenii. Amin.  

Prizonieri

Un ex prizonier dintr-un câmp de concentrare nazist merse să viziteze un prieten care trăise și el aceeași tragică experiență.

„I-ai iertat pe naziști?”, îl întrebă pe acesta.

„Da”.

„Eu nu. Mai am încă foarte multă ură împotriva lor”.

„În acest caz”, îi explică cu blândețe prietenul, „încă mai ești prizonierul lor”.

… adevărații dușmani nu sunt cei care ne urăsc, dar cei pe care noi îi urăm.

Interesul statului

Fiul regelui se îndrăgosti, așa cum se întâmplă în fabule, de fiica unui brutar, care era săracă dar frumoasă și o luă de soție.

Câțiva ani, cei doi soți trăiră în plină armonie și fericire. Dar, la moartea tatălui, prințul urcă pe tron.

Miniștrii și consilierii se grăbiră să-l facă să înțeleagă că, pentru salvarea împărăției, trebuia să alunge soția și să se căsătorească cu fata regelui vecin, asigurând astfel pacea și prosperitatea împărăției lui.

La insistențele miniștrilor, regele cedă.

„Trebuie să pleci de aici – îi spuse soției – te vei întoarce la tatăl tău. Vei putea lua cu tine ceea ce îți place cel mai mult”.

Acea seară mâncară pentru ultima dată împreună. În tăcere. Femeia, aparent liniștită turna în continuu vin în paharul regelui. La sfârșitul cinei, regele se cufundă într-un somn adânc. Femeia îl învălui într-o pătură și-l duse la casa tatălui său.

Dimineața, regele se trezi în casa brutarului.

„Dar cum?”, se minună acesta.

Soția zâmbi.

„Ai spus că puteam să iau de la palat ceea ce-mi place mai mult. Ei bine, iată ceea ce mi-a plăcut mie cel mai mult”.

Tu, ce ai lua cu tine din palat?

Cât?

Un miliardar, pe patul de moarte le spune fiilor săi:

-      Scumpii mei copii, vă las

-      Cât?, întrebară copii în cor

Diferența

Într-una din zile un prinț a chemat la curte un vânzător de cai, care a adus cu sine doi cai frumoși pe care voia să-i vândă. Cele două animale semănau foarte mult: tinere, robuste, numai că vânzătorul cerea pentru unul din ei un preț dublu față de celălalt. Prințul chemă curtezanii și le spuse: „voi face cadou ambii cai celui care va știi să-mi explice de ce unul valorează dublu față de celălalt ”.

Curtezanii se prezentară în fața cailor și, uitându-se bine la ei, nu descoperiră nici o diferență care să justifice prețul dublu al unuia dintre cai.

„Din moment ce nu vedeți diferența între cei doi cai, vă voi lăsa să-i încercați, poate așa vă veți da seama de ce unul valorează de două ori mai mult decât celălalt”.

Doi călăreți se urcară pe cai și făcură înconjurul curții de câteva ori. Însă nici după această probă curtezanii nu reușiră să înțeleagă diferența de valoare dintre cei doi cai.

Atunci prințul le explică: „Cred că ați observat că, în vreme ce alergau în curte, unul din cai nu lăsa fir de praf în urma lui, în timp ce celălalt cal lăsa în spatele său un nor de praf. Tocmai din acest motiv unul valorează dublul celuilalt, pentru că își face treaba fără a ridica atâta praf”.

Dar în societatea noastră, carieră face tocmai cel care ridică mai mult praf (sau face mai multă gălăgie)

Dacă Dumnezeu rămâne la suprafață

Un mare maestru indian de viață spirituală a scris: „Stau așezat pe malul unui pârâu și privesc o piatră rotundă care stă cufundată în apă. De câți ani peste această piatră trece apa? Poate de zece, poate de o sută? Dar apa nu a reușit să pătrundă în piatră. Dacă sparg această piatră, în interior este uscată.

La fel se întâmplă și cu noi. Suntem cufundați în Dumnezeu și nu ne lăsăm pătrunși de el: Dumnezeu rămâne la suprafața vieții noastre, nu ne transformă pentru că nu suntem dispuși să ne lăsăm pătrunși și transformați de iubirea lui Dumnezeu.

Suntem ca o piatră într-un pârâu, care în interiorul ei rămâne uscată”.

Detaliul contează

Un paroh pregătea cu mare grijă procesiunile care se făceau în parohie, în special pe cea a sărbătorii Trupul și Sângele Domnului. Voia ca sărbătoarea să fie un adevărat eveniment pentru parohie.

Cu trei luni înainte de procesiune, aduna un comitet și organiza grupurile de muncă. În ziua procesiunii tot satul era mobilizat.

La 10:30 fix, procesiunea pleca. Ministranții cu lumânările și crucea, copii de la prima împărtășanie, îmbrăcați în alb care aruncau petale de flori, tinerii, femeile și bărbații, apoi Acțiunea Catolică, Scoutul. O procesiunea magnifică!

Când dascălul intona cântecul cel mai solemn, pe ușa bisericii ieșea lent baldachinul aurit, purtat de patru tineri robuști.

Sub baldachin, îmbrăcat cu pluvialul cel mai prețios, pășea parohul care ținea în mâini ostensoriul plin de pietre prețioase.

Deodată, se apropie vicarul și-i șopti: „Părinte paroh, lipsește ostia din ostensoriu!”

Parohul spuse secat: „Nu vezi la câte lucruri trebuie să mă gândesc? Nu mă pot ocupa și de detalii!”

Inima lui Dumnezeu

Preotul le povestise copiilor, la ora de religie, parabola fiului rătăcitor, dar, își dăduse seama că, după puțină vreme copii se plictisiseră deja, și nu mai erau atenți. Atunci decise să-i pună să scrie un rezumat.

Unul din copii scrise: Un om avea doi fii, celui mai tânăr, însă, nu-i plăcea să stea acasă și, luând toți banii, plecă într-o localitate îndepărtată. Dar, după ceva vreme, banii se terminară, iar tânărul decise să se întoarcă acasă, pentru că nu avea nici măcar ce să mănânce. Pe când era aproape de casă, tatăl îl văzu și, plin de bucurie, luă o vargă mare și-i alergă în întâmpinare. Pe drum se întâlni cu fiul cel mai mare, cel bun, care-l întrebă unde alerga cu varga aia în mână: „S-a întors acel nenorocit de frate al tău; după tot ceea ce a făcut, merită o bătaie bună!”. „Vrei să vin să te ajut și eu, tată?”

„Sigur”, răspunse tatăl.

Și astfel, cei doi, îl umplură pe cel mic de vânătăi. Când terminară, tatăl chemă un slujitor și-i spuse să taie vițelul cel mai gras ca să facă sărbătoare, pentru că, în sfârșit, îi venise de hac fiului mai tânăr, pentru tot ce făcuse.

A înțelege logica lui Dumnezeu este greu pentru toți.  

Bufonul regelui

Un rege avea în slujba lui un bufon de curte care-i umplea zilele de umor.

Într-una din zile, regele încredință bufonului sceptrul său, spunându-i: „Ține-l tu, până când vei găsi pe cineva mai stupid decât tine: atunci vei putea să i-l faci cadou aceluia”.

După câțiva ani, regele s-a îmbolnăvit grav. Simțind că se apropie sfârșitul, a chemat bufonul, de care, în fond, se afecționase, și-i spuse: „Plec într-o lungă călătorie”.

„Și când vă veți întoarce? Peste o lună?”

„Nu”, răspunse regele, „nu mă voi mai întoarce niciodată”.

„Și ce pregătiri ați făcut în vederea acestei călătorii?”, întrebă bufonul.

„Nici o pregătire!”, a venit răspunsul trist al regelui.

„Majestatea voastră plecați pentru totdeauna”, zise bufonul, „și nu v-ați pregătit deloc? De aceea, luați, vă rog, acest sceptru: în sfârșit am găsit pe cineva mai stupid decât mine!”.

Sunt mulți din aceia care nu se pregătesc pentru marea trecere. Din acest motiv acel moment este atât de greu și trist. „Fiți treji, deci, pentru că nu știți nici ziua, nici ceasul”, spune Isus (Mt 25, 13).

Tu te pregătești cu adevărat?