Arta de trăi: o viziune morală catolică asupra lumii

Cu puţin timp înainte de alegerea sa ca Papă, Cardinalul Joseph Ratzinger a spus că una dintre cele mai mari provocări pentru credinţă în lumea modernă este relativismul - viziunea potrivit căreia nu există adevăr moral sau religios pentru care să fim cu toţii răspunzători. Perspectiva relativistă care domină o mare parte din lumea apuseană face să fie foarte dificil pentru creştini să vorbească despre moralitate. "Astăzi, a avea o credinţă clară bazată pe Crezul Bisericii este un lucru adesea etichetat ca fundamentalism", a spus Cardinalul Ratzinger. "În timp ce relativismul... pare singura atitudine acceptabilă în timpurile moderne".

Persoana care nu este astăzi relativistă adesea nu este tolerată în societate. Femeia pro-life, de exemplu, care spune că avortul este greşit este foarte probabil să fie catalogată ca având "prejudecăţi". Studentul creştin care spune că beţia şi relaţiile sexuale înainte de căsătorie sunt imorale va fi desconsiderat pe motiv că este "rigid", "demodat" sau că face pe "pudicul". În acest fel, cultura noastră relativistă tinde să îi marginalizeze pe cei care au convingeri morale tradiţionale. Aşa cum arăta Ratzinger, relativismul se conturează ca o nouă formă de totalitarism - care caută să scoată din ecuaţie convingerile creştine privind adevărul.

"Construim o dictatură a relativismului care nu recunoaşte nimic ca definitiv şi al cărei ultim scop constă doar în eul şi dorinţele proprii". Comentariile Cardinalului Ratzinger sunt interesante nu doar pentru implicaţiile pe care le au pentru înţelegerea problemelor morale particulare, cum ar fi cele legate de avort, sexualitate sau consumul de alcool. Mai mult, observaţiile lui ne amintesc faptul că credincioşii creştini şi relativiştii morali au viziuni despre lume radical diferite. Problema nu este pur şi simplu aceea că multe persoane din cultura noastră nu cred că avortul, relaţiile sexuale pre-maritale sau consumul excesiv de alcool sunt greşite din punct de vedere moral. Problema este mult mai profundă: mulţi nu mai cred deloc în vreun standard moral.

Într-o cultură relativistă care susţine că toţi oamenii trebuie să fie liberi să îşi stabilească propriile valori şi să trăiască aşa cum vor ei, discursul creştin despre standarde morale sună ca o grămadă de reguli impuse asupra vieţilor private ale oamenilor, care le restrâng libertatea. De aceea, creştinii trebuie să facă mai mult decât să vorbească despre problemele morale particulare aflate la ordinea zilei. Este nevoie de asemenea să ne implicăm la nivelul mai înalt al viziunii despre lume dacă dorim să fim eficienţi în comunicarea adevărului moral. Aceasta nu este însă o sarcină simplă, şi nici una de care să ne putem achita rapid. Este mult mai simplu să oferim o argumentaţie în cinci puncte pe o anumită problemă decât să înţelegem şi să tratăm în ansamblu viziunea despre viaţă a cuiva. Pentru a face acest lucru, este important să ne oprim puţin şi să analizăm cele mai importante caracteristici ale viziunii morale catolice despre lume. Acest lucru îl vo! m face în următoarele câteva articole, începând acum cu o reflecţie introductivă.

Mai mult decât reguli

Când predau morală, le cer adesea studenţilor mei la primul curs să scrie două liste: prima să cuprindă cele mai importante 5 până la 10 probleme morale cu care consideră ei că ne confruntăm astăzi, şi a doua cu lucrurile pentru care doresc ca lumea să îşi amintească de ei după ce vor muri. Atunci când scriu despre cele mai importante probleme morale, studenţii menţionează de obicei o gamă amplă de probleme legate de viaţa umană cum ar fi avortul, pedeapsa cu moartea, eutanasia, războiul, clonarea. Mai tind menţioneze probleme legate de cumpătare (consumul de droguri, alcoolismul), sexualitate (relaţiile sexuale pre-maritale, adulterul, homosexualitatea), şi probleme generale socio-economice (sărăcia, lăcomia capitalistă, protejarea mediului). După ce scriu fiecare dintre aceste elemente pe tablă, în partea stângă, le spun că această listă reflectă viziunea modernă asupra eticii.

Într-adevăr, pentru mulţi oameni de astăzi, cuvântul "moralitate" se referă în primul rând la reguli de conduită sau un cod comportamental, cum ar fi "Să nu furi" şi "Să nu faci fapte necurate". Noţiunea modernă de moralitate tinde să se concentreze pe a stabili dacă anumite fapte sunt bune sau rele. O moralitate concentrată pe reguli analizează în primul rând întrebarea ce - ce trebuie să facă cineva dacă se confruntă cu o anumită alegere sau situaţie? Tradiţia clasică avea însă o viziune morală mult mai largă. Cuvântul grec pe care filozofii antici precum Platon şi Aristotel îl foloseau pentru a descrie drama vieţii morale era ethikos, însemnând "care ţine de caracter". Pentru ei, etica era mai mult decât a analiza dacă anumite acţiuni sunt bune sau rele, şi mult mai mult decât reguli care intră în joc în anumite "situaţii morale". Pentru ei, practic fiecare situaţie din viaţa de zi cu zi a individului este o "situaţie morală", deoarece etica s! e referă în mod fundamental la caracterul unei persoane - dispoziţia sa de a trăi un anumit fel de viaţă.

Ca atare, întreaga persoană era privită prin prisma virtuţilor şi viciilor sale. Cum reacţionează la foame, la teamă, la mânie şi la loviturile vieţii; cât de generos răspunde la nevoile celorlalţi; cât de mult caută bogăţia, plăcerea şi elogiile - acestea erau genul de teme pe care le aborda atunci etica. Mai mult, etica analiza în cele din urmă încotro se îndreaptă viaţa unui om, ce fel de persoană devenea acesta. Pe scurt, etica nu era pur şi simplu o problemă privind ce - "Ce trebuie să fac în această situaţie?", ci de asemenea, şi chiar mai important, o problemă privind cine - "Cine vreau eu să devin?"

O problemă de caracter

Când le cer studenţilor mei a doua listă privind lucrurile pentru care doresc ca lumea să îşi amintească de ei după ce mor, primesc în mod tipic două feluri de răspunsuri. În primul rând, ei menţionează diferite calităţi: doresc ca lumea să îşi amintească de ei pentru că au fost loiali, buni, generoşi, sinceri, sârguincioşi, iubitori, oneşti, altruişti sau curajoşi. Scriu acestea pe partea dreaptă a tablei şi arăt că aceste calităţi sunt virtuţi. Această listă reflectă mai îndeaproape înţelegerea clasică asupra eticii, ca fiind în primul rând nu despre reguli sau anumite probleme morale ci despre virtuţi şi despre caracterul moral al unei persoane. Devin o persoană mai generoasă? O persoană mai răbdătoare? O persoană mai onestă? Aceste întrebări converg mult mai mult spre nucleul eticii.

În al doilea rând, studenţii menţionează de asemenea diferite relaţii pentru care doresc să fie amintiţi: ei speră să fie cunoscuţi ca buni prieteni, un soţ bun sau o soţie bună, un tată bun sau o mamă bună, un bun creştin, cineva care a avut o însemnătate în vieţile celorlalţi. Aceasta subliniază un alt aspect al unei viziuni morale catolice: etica ţine de a ne trăi bine relaţiile noastre fundamentale. Sunt eu un fiu bun? O soţie bună? Un tată bun? Un prieten bun? Un bun cetăţean? Un fiu bun pentru Tatăl meu ceresc? Acestea sunt întrebările care se află în centrul viziunii morale catolice despre lume. Legile morale şi felul în care se raportează ele la situaţii particulare trebuie să fie întotdeauna văzute în contextul mai larg al felului în care acestea ne ajută să ne trăim bine relaţia cu Dumnezeu şi cu aproapele, deoarece, după cum vom vedea, acolo ne vom găsi fericirea.

Făcuţi pentru prietenie

A ne trăi bine relaţiile noastre este crucial pentru o viaţă de succes, deoarece persoanele umane sunt făcute pentru prietenie. Acest lucru poate fi văzut în primul capitol din Biblie: "Să-l facem pe om după chipul şi asemănarea noastră" (Geneză 1,26). Observaţi că Dumnezeu foloseşte persoana întâi plural: "Să-l facem pe om după chipul şi asemănarea noastră". Creştinii au văzut în aceasta o primă referire la cele trei Persoane ale Preasfintei Treimi. Şi aceasta ne spune multe despre vieţile noastre. Dumnezeu fiind o comuniune de trei Persoane divine dăruindu-se pe sine complet în iubire una faţă de cealaltă, faptul că suntem creaţi după chipul acestui Dumnezeu - nu al vreunei vagi "mari puteri" supranaturale, ci al Dumnezeului Trinitar - ne spune că trebuie să trăim asemenea Preasfintei Treimi. Suntem făcuţi pentru comuniune cu ceilalţi. Suntem făcuţi pentru relaţii de dăruire de sine în iubire, pentru ca vieţile noastre să poată reflecta ! cu adevărat Treimea după al cărei chip am fost creaţi.

Această lege a dăruirii de sine este scrisă în adâncul fiinţei noastre: doar atunci când ne trăim relaţiile imitând iubirea care se dăruieşte pe sine a Treimii găsim fericire şi împlinire în viaţă. Aşa cum ne-a învăţat Conciliul Vatican II, "omul nu se poate găsi deplin pe sine decât prin dăruirea dezinteresată de sine". Sau aşa cum a spus-o Maica Tereza: "Dacă o viaţă nu este trăită pentru ceilalţi, nu merită să fie trăită". Nu trebuie însă să fii creştin sau să crezi în Biblie pentru a înţelege acest lucru. Chiar şi filozofii antici au înţeles că persoanele umane sunt făcute pentru prietenie şi că găsim împlinire în viaţă doar atunci când ne trăim bine relaţiile. Aristotel a învăţat că o viaţă bună ţine de a trăi în virtute prietenia adevărată. Nici un alt bun de pe acest pământ, fie el bogăţie, plăcere, sănătate sau putere nu merită să îl avem dacă nu am avea prieteni: "Căci nimeni nu ar concepe viaţa fără prieteni, chiar dacă ar fi să posede toate celelalt! e bunuri la un loc" (Aristotel, Etica nicomahică, 1155a 1-3).

Tradiţia creştină susţine această intuiţie a lui Aristotel, dar merge mai departe. Prietenia cea mai importantă pentru care suntem creaţi este aceea cu Dumnezeu. Într-adevăr, scopul vieţii omului este acela de a se bucura de prietenia cu Dumnezeu pentru totdeauna în cer. În consecinţă, Sf. Toma de Aquino a definit virtutea supranaturală a iubirii ca prietenie cu Dumnezeu. Pe scurt, etica ţine în primul rând nu de a urma un set de reguli, ci de a ne trăi relaţiile cu virtute şi excelenţă. Într-adevăr, atunci când i s-a cerut lui Isus însuşi să sintetizeze legea morală, a făcut-o arătând spre relaţii, concentrându-se asupra iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele (Matei 22,36-39). Trebuie să urmăm legile morale ale lui Dumnezeu dar, aşa cum vom vedea în următoarele articole, aceste legi trebuie să fie văzute ca fiind date de Dumnezeu pentru a ne ajuta să trăim o viaţă bună, fericită - orientată spre a-l iubi pe Dumnezeu din toată inima noastră şi pe aproap! ele aşa cum ne-a iubit Cristos.

Autor: Edward P. Sri
Traducător: Oana Capan
Sursa: www.catholica.ro

Din istoria permisului auto: Cum circulau primii şoferi

Primul posesor al unui permis de conducere a fost inginerul german Karl Benz (1844-1929), care în momentul când a început să iasă pe străzile oraşului Mannheim cu automobilul său Motorwagen a oripilat cetăţenii neobişnuiţi cu zgomotul şi mirosul făcut de noua maşinărie.

Pentru a putea să-şi folosească invenţia fără a mai avea scandal şi probleme, a apelat la autorităţile Ducatului Baden, care i-au dat la mână un act prin care Karl Benz putea merge legal cu maşinăria sa. În primii ani ai secolului al XX-lea, autorităţile ţărilor europene emiteau permise de conducere a autovehiculelor doar în baza unei cereri.

Frânarea la apariţia sacului de fân

Nu existau şcoli de şoferi, trebuia doar făcută o cerere şi permisul era obţinut. Prusia a fost prima care a introdus obligativitatea existenţei unui act prin care un autovehicul putea fi condus pe drumurile publice, în anul 1903. Autoritatea care se ocupa de aceasta era aceeaşi care autoriza funcţionarea cazanelor industriale cu abur. În 1910, guvernul imperial a decis trecerea la utilizarea pe scară naţională a permiselor de conducere, care pentru prima oară se obţineau în baza unei şcolarizări urmate de o testare. Dincolo de Ocean, odată cu creşterea numărului automobilelor a crescut şi numărul accidentelor, lucru care a determinat autorităţile să studieze modelele german şi francez de obţinere a permiselor de conducere. Astfel, în 1913, statul american New Jersey a impus tuturor doritorilor de a conduce autovehicule să treacă un examen special înainte de a obţine acest drept.

În România, primele reglementări în domeniul circulaţiei vehiculelor au apărut în 1868, când Consiliul Comunal al Capitalei a stabilit regulile pe care trebuie să le îndeplinească birjarii. Dintre ele, spicuim: să nu fumeze când au muşterii în trăsură, să fie îmbrăcaţi cuviincios (lucruri care la multe taximetre din zilele noastre vedem că nu se mai aplică), să nu fie beţi, să aibă noaptea felinarele aprinse. În privinţa autovehiculelor, anul 1906 este de referinţă, când se publică "Regulamentul Poliţiei Rulajului şi Circulaţiei pe Căile Publice". Primul examen pentru obţinerea permisului de conducere a avut loc în 1908 - deşi încă nu existau şcoli de conducere! -, iar proba era de-a dreptul hilară, vizând numai reflexul de a frâna în caz de pericol: candidatul trebuia să circule cu viteză pe un traseu, iar ofiţerul examinator îi arunca în faţa automobilului un sac de fân, candidatul trebuind să frâneze instantaneu. În 1909 erau înregistrate în România 447 de automobile, cel cu numărul 169 era al lui Nicolae Titulescu. Şcolile de şoferi au început să apară odată cu anul 1910, iar la prima şcoală de şoferi se studiau două materii: "Omorârea de oameni" şi "Scoaterea de fum a maşinilor" şi se făcea practică.

Ciudăţenii auto din Belgia

Ultima ţară din Europa care a adoptat modelul de a solicita un permis de conducere este Belgia. Incredibil, dar până în 1967 oricine făcea cerere la primărie de obţinere a unui permis îl primea, fără şcolarizare şi examen!

Iulian Mirică, student român şi rezident în Belgia, ne spune: "Până în 1967 se lua permisul de la primărie, în baza unei simple cereri. Din 1967 până în 1977, se dădea un fel de examen teoretic, care consta în câteva întrebări simple. Abia din 1977 s-a trecut la sistemul cu şcolarizare, constând în traseu şi poligon pentru obţinerea permisului. Dar drama este alta: cei care au obţinut permisul în sistemul vechi, fără examen sau cu un examen teoretic sumar - astăzi persoane în vârstă - nu trebuie să-şi echivaleze competenţele cu cei care iau acum permisul. Astfel că prin Belgia circulă cu maşina persoane de vârste înaintate, care nici nu au fost şcolarizate, nici nu cunosc legislaţia şi semnele de circulaţie. Adevărate pericole! Opresc oriunde şi fără semnalizare, merg haotic, se urcă pe trotuar la viraje. Am făcut nişte filmări din maşina mea, pentru site-ul trafictube.ro, foarte elocvente."

Autor: D. Cârlea

Sursa: www.ziarullumina.ro

Cădere, dreptate, pocăinţă

În apoftegma 21 despre avva Antonie întâlnim o dramă umană deloc surprinzătoare. Aflăm istoria unui om alungat din mănăstire, după o cădere. Monahul aleargă la avva Antonie, care îl trimite înapoi de unde fusese deja izgonit o dată. Bietul călugăr (ale cărui nume şi vină nu le ştim) pendulează de la chinovia sa spre muntele în care stătea Antonie şi invers. Această alergare este oprită de cuvântul sfântului, care îl trimite înapoi cu următoarea pildă: "O corabie a naufragiat în largul mării, şi-a pierdut povara şi cu mare greu a ajuns la liman, salvându-se. Iar voi vreţi să aruncaţi în apă ceea ce s-a salvat". Parabola bătrânului e lipsită de echivoc. Corabia naufragiată e călugărul care era cât pe ce să se piardă cu totul în căderea lui, dar care totuşi a ajuns viu la liman. E gata să se pocăiască şi să îşi ducă mai departe nevoinţa. Oamenii însă sunt mult prea des judecători mai aspri decât Însuşi Dumnezeu. Pentru ei disponibilitatea de a se pocăi a celui căzut nu a fost îndeajuns. Au vrut să-l lepede cu totul pentru a-şi păstra neatinsă puritatea lor închipuită. Au vrut deci, dacă e să o spunem cu cuvintele avvei Antonie, să arunce în apă ceea ce s-a salvat.

Prea adesea suntem încercaţi de gândul de a face aidoma acestora. Suntem repede gata să ne distanţăm de prietenii care au căzut sau care sunt în dificultate. Ispita asta se găseşte nu doar la nivel personal, ci adesea şi la nivel instituţional. Celor care cad nu li se mai dă dreptul la reabilitare. Neinvestind încredere în cel care vrea să se întoarcă prin pocăinţă, noi, în calitate de creştini, ne dovedim inconsecvenţa faţă de Biserica în care spunem că suntem. Biserica are în centrul ei vestea cea bună privind posibilitatea fiecăruia în parte de a se schimba, de a învia sufleteşte şi de a se mântui. Zic posibilitatea de schimbare pentru că termenul grecesc pentru pocăinţă (cuvânt care dă şi conţinutul de sens pentru cel românesc) este "metanoia". Adică schimbarea sau înnoirea minţii. Primenirea minţii nu este refuzată nimănui, oricât de greu ar fi păcătuit.

Viziunea care se desprinde din lectura Patericului egiptean este una optimistă în linii mari. Oricât de mult ar fi greşit cineva, răspunsul la întrebarea dacă se mai poate mântui a fost mereu da. De fapt, posibilitatea mântuirii devenea activă, lucrătoare, se transforma într-o realitate chiar din clipa în care cel căzut căuta o ieşire. Biografiile sfinţilor sunt fără excepţie mărturii ale autenticităţii veştii celei bune că mântuirea este din belşug, pentru toţi, până la sfârşit, atât timp cât fiecare cădere nu este decât un efemer moment dinaintea unui nou început bun, pe care Dumnezeu îl aşteaptă de la fiecare.

Autor: P. Siladi

Sursa: www.ziarullumina.ro

„Ridică ochii şi vezi“ - chemarea omului la pregustarea Frumuseţii dumnezeieşti: Icoana înţelepciunii divine

"Înţelepciunea şi-a zidit casa rezemată pe şapte stâlpi, a junghiat vite pentru ospăţ, a pregătit vinul cu mirodenii şi a întins masa sa. Ea a trimis slujnicele sale să strige pe vârfurile dealurilor cetăţii: "Cine este neînţelept să intre la mine!" Şi celor lipsiţi de bună-chibzuială le zice: "Veniţi şi mâncaţi din pâinea mea şi beţi din vinul pe care eu l-am amestecat cu mirodenii. Părăsiţi neînţelepciunea ca să rămâneţi cu viaţă şi umblaţi pe calea cea dreaptă a priceperii!"" (Pildele lui Solomon 9, 1-6)

Tradiţia patristică accentuează deseori realitatea Împărăţiei lui Dumnezeu şi sub aspectul material al formelor prezente în cadrul acestei lumi, adică mai uşor perceptibile nouă vizual prin caracterul lor. Cuvântul întrupat se arată, se descoperă şi se împărtăşeşte dincolo de Sfintele Taine, prin văz sau vederi duhovniceşti, în care lumina are un rol revelator. Şi a zis Dumnezeu: "Să fie lumină!" Şi a fost. Iar frumuseţea acestei lumini e mult mai mare decât auzul Vechiului Testament, acel "Ascultă, Israele!" fiind înlocuit cu "ridică ochii şi vezi" - spunea G. Kittel, ca început al Noii Legi. Însuşi refuzul oricărei false imagini în cultul ebraic (Ieş. 20, 3, Deut. 4, 15-17) era deja o imagine, o formă de preiconografie, un chip în aşteptare, căruia nu i se recunoştea însă caracterul de simbol. Teama căderii în idolatrie a fost eliminată odată cu definirea termenului de icoană ca asemănare (όμόίωμα), model (παράδειγμα), întipăritură (εκτύπωμα) a cuiva, care arată în ea pe cel ce este înfăţişat şi nimic altceva, ca imagine a unui prototip, nu însuşi prototipul - de aceea îi primeşte numele; numai prin aceasta ia parte la el şi pentru aceasta e vrednică de cinstit şi sfântă (Sfântul Ioan Damaschin). Fără acest aspect prin care doar se face posibilă relaţionarea cu o prezenţă al cărei chip este reprezentat, desigur, cinstirea icoanei ar fi o evidentă idolatrie chiar şi în timpul de azi.

Sofia Luminătoare

Ne oprim asupra unei icoane ce a uimit prin frumuseţea sa puterea de înţelegere a multor creştini - personal aş numi-o "Chipul cel de foc" sau "Înţelepciunea cea mai înainte de veci", pentru că în faţa sa rămâi nemişcat, taci, te închini şi pleci. E cel mai adânc gest pe care poţi să-l faci şi cel mai înalt compliment ce l-am auzit, prin care se afirma valoarea estetică a unei lucrări - şi spun aceasta din punctul de vedere al unui artist. Cum pot să descriu icoanei Sofia de la Novgorod, despre care Paul Evdokimov spunea că nu există absolut nici o explicaţie convingătoare a semnificaţiei acestei figuri enigmatice, aparţinând secolului al XVI-lea? Este Înţelepciunea despre care Sfinţii Părinţi spun că implică pluralitatea chipurilor Sfintei Treimi, fără a descrie nicidecum ipostasele ei, ci taina Unităţii Celor Trei. Compoziţiile iconografice de tipul "Icoana Înţelepciunii Divine", "Înţelepciunea şi-a zidit sieşi Biserica..." şi "Sofia Luminătoare - Înţelepciunea lui Dumnezeu", cum este tâlcuită una dintre cele trei fresce din biserica Mănăstirii Suceviţa, sunt predominant simbolice, având un temei doctrinal-teologic fundamental, regăsit în textele biblice, patristice şi imnografice.

Nunta Mirelui

Într-un manuscris al Sfântului Ioan Scărarul, datând din secolul al XII-lea, există o reprezentare asemănătoare: în mijloc un înger aşezat pe tron, înconjurat de două figuri înaripate, iar deasupra Hristos. Adică un agape dumnezeiesc înconjurat de virtuţi omeneşti - Credinţa şi Nădejdea stând împrejurul Dragostei precum Maica Domnului ca Teotokos şi Sfântul Ioan Proorocul, ca înger în trup, fiu al Înţelepciunii (Lc. 7, 35) şi prieten al Domnului - rugătorii din scena Deisis, stau în jurul Cuvântului, transformând Judecata de Apoi în Nunta Mirelui (Paul Evdochimov, "Arta icoanei. O teologie a frumuseţii", Ed. Meridiane, Bucureşti, 1992, pp. 291-293). În cazul icoanei de la Novgorod, Înţelepciunea are chipul unui personaj feminin, cu aripi de foc şi haine de aur, a cărui frumuseţe a fost accentuată prin culoarea purpurie a feţei, una dintre nuanţele tainice ale roşului. Aşezat pe tronul ridicat pe o piatră a cărei formă rotundă semnifică plinătatea, Îngerul Marelui Sfat are pe cap o coroană şi ţine într-o mână un sceptru, ca simbol al regalităţii, iar în cealaltă un sul ce păstrează conţinutul nemărginit al Înţelepciunii. Cei şapte stâlpi pe care se sprijină tronul sunt cele şapte daruri sau duhuri: duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul sfatului, duhul tăriei, duhul cunoştinţei, duhul bunei-credinţe şi duhul temerii de Dumnezeu, pe care Înţelepciunea şi-a zidit sieşi casă - termen tradus în reprezentările iconografice deseori ca "dom" sau "templu" şi "hram" sau "biserică", având şi valoare simbolică de trup al Mântuitorului - Înţelepciunea lui Dumnezeu şi Cuvântul şi Puterea lui Dumnezeu Tatăl. Acesta îşi zideşte casa (trup), mai presus de minte, din Fecioara ce devine astfel locul privilegiat al prezenţei divino-umane, ea însăşi Biserică şi Templu, plinitoarea a toate darurile. Acesta a junghiat cele de jertfă şi a scos vinul şi a întins masă la care cei care părăsesc neînţelepciunea sunt chemaţi să vină (pentru această interpretare facem trimitere la studiul lui George Palade, publicat în volumul "Movileştii - istorie şi spiritualitate romanescă. Artă şi restaurare", Suceviţa, 2007). Despre acest ospăţ duhovnicesc şi masă nemuritoare, pricinuitoare a toate şi dătătoare de viaţă, hrănitoare de suflete, pomeneşte Sfântul Cosma de Maiuma, legând cuvintele pericopei citate ca titlu al unor icoane de instituirea Cinei de Taină (Triod, Canonul din Sfânta şi Marea Joi, cântarea 1-a, troparele 2-4). Aceeaşi semnificaţie euharistică oferă şi unul din troparele liturgice rostite la fiecare dumnezeiască Liturghie, vorbind despre Euharistie ca pregustare a "împărtăşirii mai adevărate, în ziua cea neînserată a Împărăţiei" (Penticostar, Slujba Învierii, Canonul Sfântului Ioan Damaschin, cântarea a 9-a, troparul al 2-lea).

Energia comună Treimii

O altă interpretare a compoziţiilor de acest tip arată lucrarea lui Dumnezeu în iconomia mântuirii, Înţelepciunea lui Dumnezeu în totalitatea ei, reunind toate imaginile Înţelepciunii. Aşadar, dincolo de interpretarea patristică a Înţelepciunii identificate cu Duhul Sfânt şi cu Hristos Cuvântul, avem de-a face cu un agape treimic, numit de Sfântul Grigorie Palama "energie divină" comună Treimii. Înainte de orice, pentru acesta, Înţelepciunea este atributul, energia, lucrarea, harul, duhul lui Dumnezeu cel treimic şi orice vedere a lui Dumnezeu este treimică: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, aşa cum icoana unui praznic le cuprinde pe toate celelalte. În ordine ascendentă, potrivit verticalei icoanei se descoperă Treimea: Sofia precede zilele creaţiei, este Luminătoarea, este Începutul mai înainte de veci şi "La Început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul" (In. 1, 1). Deasupra este reprezentat Hristos (bust) ca Logos întrupat, împlinindu-şi lucrarea şi binecuvântând cu ambele mâini (gest rezervat în iconografie Tatălui) făptuirea Duhului, iar aceaştia doi, Fiul şi Duhul, descoperă slava şi lucrarea Tatălui. Mai sus este redată Împărăţia, îngerii înfăşoară cerul - ceea ce înseamnă sfârşitul timpului, făcând loc tronului Hetimasiei pe care se află Evanghelia, punctând momentul eshatologic, accentuat în plan circular, de sferele puterilor cereşti şi umanitatea reunite în doxologie.

Autor: M. O. Mihăilă

Sursa: www.ziarullumina.ro

O viziune creştină integrală asupra gestionării binelui comun

Puncte de reflecţie pentru creştinii activi în "viaţa cetăţii" înainte de alegeri

Într-o societate fragmentată, post-modernă, după ce s-au prăbuşit marile mituri, mai există un proiect comun la care merită să te mai angajezi? Au creştinii soluţia magică pentru a ieşi din crizele care brăzdează astăzi fiinţa şi societatea umană? Care ar fi valorile de promovat, calea de urmat, ţinta de atins, pentru a o lume demnă de om? Sunt doar câteva dintre întrebările care ne vin în minte, mai ales atunci când suntem chemaţi la urne să votăm. Pe cine şi ce program?

Pr. dr. Lucian Farcaş, profesor de teologie morală la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi, plecând de la recomandările făcute de Conferinţa Episcopilor din Franţa pentru alegerile politice din 2012, propune o dezbatere pe această temă şi în ţara noastră. Suntem îndreptăţiţi să sperăm că "sămânţa" învăţăturii sociale a Bisericii va prinde rădăcini în inima creştinilor votanţi şi cu atât mai mult în inima creştinilor activi în viaţa publică!

*

Elemente de discernământ

Din contemplarea lui Cristos, Biserica dobândeşte o viziune coerentă privind persoana în toate dimensiunile sale, inseparabile unele de altele. Această viziune poate servi drept ghid şi măsură la proiectele pe care trebuie să le aibă o societate.

Viaţa care se naşte

Fiecare persoană este unică în ochii lui Dumnezeu. Angajarea aleasă de creştini nu este dictată înainte de toate de o anumită morală, ci de iubirea faţă de viaţă care nu poate fi redusă nici de boală şi nici de bătrâneţe. Se impune imperativul ca autorităţile publice să refuze instrumentalizarea embrionului. La fel, avortul nu poate fi prezentat în nici un caz ca o soluţie pentru mamele aflate în dificultate. Creştinii trebuie să fie atenţi faţă de ceea ce societatea pune la dispoziţie cu mari eforturi pentru primirea vieţii.

Familia

Creând fiinţa umană, "bărbat şi femeie", Dumnezeu a rânduit o relaţie de complementaritate atât socială, cât şi biologică, ce se regăseşte în orice societate. Diferenţa sexuală dintre bărbat şi femeie este fondatoare şi structurantă pentru întreaga devenire umană. În plus, unirea dintre bărbat şi femeie consacrată în căsătorie, este mijlocul cel mai simplu şi cel mai eficace de a însoţi reînnoirea generaţiilor şi de a primi copiii pentru a-i introduce în lume. Familia, fondată pe unirea durabilă dintre bărbat şi femeie, trebuie să fie ajutată din punct de vedere economic şi să fie apărată la nivel social, deoarece, prin copiii pe care îi aduce şi pe care îi educă, sunt în joc viitorul şi stabilitatea societăţii.

Educaţia

Educaţia este una dintre expresiile majore ale respectului faţă de persoană. O educaţie bună implică: libertatea şi responsabilitatea părinţilor, transmiterea cunoştinţelor esenţiale la toţi oamenii, atenţia specială faţă de cei care întâmpină dificultăţi şcolare, respectul faţă de libertatea de conştiinţă, învăţături respectuoase privind demnitatea şi frumuseţea vieţii umane.

Tineretul

Integrarea tinerelor generaţii este un obiectiv inevitabil pentru întreaga societate. Diferiţi factori fac dificilă această integrare. Ajutorul dat familiilor în responsabilitatea lor educativă, condiţiile vieţii de studiu, intrarea în viaţa profesională, posibilitatea de a întemeia o familie independentă etc., constituie tot atâtea domenii în care sprijinul instituţional şi financiar al colectivităţii nu trebuie să fie perceput ca o favoare, ci ca o investiţie necesară pentru coeziunea şi pacea socială.

Suburbii şi oraşe

De câţiva ani, în ciuda unor eforturi repetate, unele cartiere şi anumite oraşe devin locuri ale violenţei, ale traficurilor. Privit mai general, unii locuitori de-ai lor se regăsesc închişi, fără a ajunge şi, uneori, fără să vrea să pună piciorul în societatea globală. O politică pur represivă nu va fi suficientă şi nu va putea rezolva problemele de fond. Sunt necesare eforturile de îmbunătăţire, mai ales de reînnoire a habitatului şi a transporturilor. Trebuie luate iniţiative pentru a-i ajuta pe locuitori să înţeleagă societatea în care se află şi să se considere în aceasta ca o parte activă. Un anumit număr de asociaţii joacă un rol important, rol care trebuie susţinut şi încurajat.

Mediul natural

Pământul este un dar de iubire din partea Creatorului pentru ca omul să fie administratorul acestui bun dăruit. Invitându-l să stăpânească pământul, Dumnezeu nu l-a invitat să-l despoaie sau să-l distrugă. Din acest motiv, Biserica invită societatea să promoveze modurile de viaţă respectuoasă faţă de mediul natural şi să integreze această preocupare în dezvoltarea economică şi socială. Competenţele tehnice pe care le poate dobândi societatea trebuie încurajate dacă ele sunt respectuoase faţă de "ecologia umană" (Benedict XVI).

Economie şi dreptate

Munca rămâne o necesitate fundamentală pentru structurarea persoanei. Asta pentru că obiectivul oricărei politici economice trebuie să fie acela de a oferi tuturor celor care se prezintă, şi în special tinerilor, o perspectivă de muncă şi o veritabilă pregătire pentru ocuparea forţei de muncă. O politică economică preocupată să menţină dependenţa faţă de stat ar fi contrară acestui imperativ. Autorităţile publice trebuie să creeze condiţiile unei mai mari dreptăţi în viaţa economică, veghind asupra echităţii salariilor, a preţurilor şi a schimburilor. Echilibrul societăţii cere corectarea diferenţelor disproporţionate ale bogăţiei.

Dar societatea nu se limitează la schimburile economice. Gratuitatea care funcţionează în viaţa asociativă şi culturală este una dintre condiţiile vitalităţii sale. Statul trebuie să încurajeze şi să faciliteze cetăţenii în a se angaja financiar şi personal în asociaţii de tot felul, asociaţii care să consolideze structura socială.

Cooperare internaţională şi migraţia

Binele comun implică pacea între persoane şi între naţiuni. El interzice folosirea forţei între state, cu excepţia situaţiilor extreme în care orice altă soluţie este imposibilă. El cheamă la o împărţire a bogăţiilor şi la dezvoltarea acţiunilor de cooperare. El trece prin instituţiile internaţionale ale căror funcţionare şi acţiuni slujesc în mod eficace demnitatea persoanelor şi a popoarelor. Biserica recunoaşte fiecărui om dreptul de a emigra în vederea ameliorării situaţiei sale, chiar dacă este regretabil faptul că nu toţi pot supravieţui în ţările lor. Dar într-o lume organizată, cum este a noastră, o reglementare a migraţiilor este necesară. Ea nu se poate reduce la o închidere protecţionistă a frontierelor. Ea trebuie să permită primirea mai bună a celor care se prezintă, cu respect şi seriozitate, şi oferindu-le o adevărată posibilitate de integrare.

Handicap

Societăţile noastre moderne se bucură de o reînnoire a modului de a privi persoanele handicapate. Ele ştiu să le permită să-şi găsească locul lor în viaţa socială. Creştinii responsabili recunosc aici un ecou al atitudinii lui Cristos care-i întâlneşte şi-i întăreşte pe oamenii bolnavi sau atinşi de un handicap (Marcu 1,40; Luca 5,17). Prin urmare, această grijă trebuie încurajată. Însă depistarea prenatală sistematică ce riscă să conducă la eliminarea persoanelor purtătoare de anumite handicapuri ridică probleme în privinţa fundamentului însuşi al solidarităţii faţă de cei mai slabi pe care societatea trebuie să-i iubească.

Sfârşitul vieţii

Fiecare persoană, indiferent care este vârsta ei, starea ei de oboseală, handicapul sau boala sa, nu pierde nimic din demnitatea sa. Pentru acest motiv, "eutanazia este o falsă soluţie faţă de drama suferinţei, este o soluţie nedemnă de om" (Benedict XVI) pentru că ea, sub pretextul compasiunii, are în vedere abandonarea persoanelor chiar în momentul în care ele au şi mai multă nevoie de ajutor şi de însoţire. Faptul că generaţii importante ajung la vârstă înaintată trebuie să invite societatea la o mai mare solidaritate. Dezvoltarea îngrijirilor paliative, rodul unui progres etic şi ştiinţific, trebuie urmărită pentru ca toţi cei care au nevoie de ele să poată şi să beneficieze de acestea.

Patrimoniu şi cultură

O ţară moşteneşte efortul cultural al generaţiilor precedente. Cultura nu coincide cu producţia culturală sau chiar cu recepţionarea acestor produse. Ea îi permite fiecărei persoane să înscrie destinul propriu în comunitatea umană împreună cu cea a altora, în faţa orizonturilor celei mai mari speranţe¹ . Este de dorit ca puterile publice să creeze condiţiile necesare pentru ca tinerele generaţii să profite de ceea ce ne leagă de trecut pentru a se proiecta în viitor.

Europa

Proiectul european poate fi compromis în mai multe feluri. La originea sa, el reprezintă un magnific efort pentru asumarea istoriei unui continent în termeni de iertare şi de promisiune. În lumea globalizată în care trăim, există multe realităţi care nu pot fi tratate decât la această scară. Însă construcţia europeană se adresează unor state capabile să-şi propună şi să apere un proiect clar, pentru a crea un spaţiu de libertate şi de creativitate.

Uniunea Europeană a devenit cadrul instituţional al multor activităţi umane şi în ţara noastră. Însă ea acţionează prea des ca o instanţă administrativă şi chiar birocratică. Piaţa unică este un bun proiect în măsura în care este susţinut printr-o viziune spirituală a omului. Creştinii doresc ca Europa, departe de a reduce omul la a nu fi decât un consumator mereu nesatisfăcut şi preocupat de drepturile sale, să permită locuitorilor săi să acţioneze în mod responsabil, cu resursele spirituale, morale, economice şi politice care le aparţin lor, pentru binele întregii lumi.

Laicitate şi viaţă în societate

"Ordinea dreaptă a societăţii şi a statului ţine de datoria esenţială a politicii. Un stat care nu ar fi condus după dreptate s-ar reduce la o mare bandă de hoţi, cum a spus odată sfântul Augustin: «Remota itaque iustitia quid sunt regna nisi magna latrocinia?» Deosebirea dintre ceea ce este al cezarului şi ceea ce este al lui Dumnezeu (cf. Matei 22,21), adică deosebirea dintre stat şi Biserică sau, cum spune Conciliul Vatican II, autonomia realităţilor pământeşti, ţine de structura fundamentală a creştinismului. Statul nu poate să impună religia, ci trebuie să garanteze libertatea sa şi pacea între adepţii diferitelor religii; la rândul său, Biserica, fiind expresie socială a credinţei creştine, are independenţa sa şi, întemeindu-se pe credinţă, trăieşte forma sa comunitară, pe care statul trebuie să o respecte. Cele două sfere sunt distincte, dar mereu într-o relaţie reciprocă"² .

Exprimând ceea ce gândesc, creştinii nu merg împotriva înţelegerii şi libertăţii judecăţii celor care nu împărtăşesc credinţa lor. Ei doresc o aplicare corectă şi deschisă a legilor şi reglementărilor care definesc pactul laic în societate.

* * *

Pentru a merge mai departe

Problemele sociale, economice şi etice sunt din ce în ce tot mai complexe. Experţii au un cuvânt care ar putea ajuta la reflecţia cetăţenilor, dar nu o pot substitui.

Educaţia conştiinţei, prin dialogul rezonabil al credinţei, este prin urmare un imperativ pentru fiecare cetăţean, dacă nu vrea să rămână la nişte formule gata făcute. El este invitat de Biserică să descopere bogăţia învăţăturii ei, o învăţătură jalonată de enciclicele papilor şi reluată în Catehismul Bisericii Catolice, care-l are în vedere pe omul întreg.

"Multe comportamente cinice sau, pur şi simplu, nereflectate au condus la pierderea simţului unui destin comun, începând de la afirmaţia după care nimeni nu are de dat cont decât lui însuşi, uitând că drepturile nu au sens decât în legătură cu responsabilităţile [...], atâta vreme cât sensul existenţei nu mai trece prin raportarea la celălalt, percepţia însăşi a interesului general este neclară. Propoziţiile politice pe termen lung sunt devalorizate. Aşteptările cetăţenilor, prin urmare, sunt denaturate. Nu mai există o ierarhie a priorităţilor şi fiecare reclamă intervenţia Statului pentru problemele sale particulare"³ .

Dacă "Biserica nu poate şi nici nu trebuie să ia în mână bătălia politică pentru a construi o societate cât mai dreaptă posibil [...], nu poate şi nici nu trebuie să rămână deoparte în lupta pentru dreptate. Trebuie să intre în această luptă pe calea argumentării raţionale şi trebuie să trezească acele forţe spirituale, fără de care dreptatea, care implică şi renunţări, nu se poate afirma şi nici nu se poate dezvolta"⁴ .

Adevărata dezvoltare umană presupune "oameni corecţi, lucrători economici şi oameni politici care să trăiască puternic în conştiinţele lor apelul binelui comun. Sunt necesare fie pregătirea profesională, fie coerenţa morală"⁵ .

"Criza mocnea de multă vreme. Mai întâi s-a manifestat în domeniul ecologic. Apoi crizele alimentare, financiare, economice, monetare şi sociale s-au succedat rapid, dând la iveală o criză şi mai profundă, o criză spirituală, o criză a sensului. Această criză a sensului profund al existenţei a fost mascat de o încredere excesivă în economia liberală. Astăzi este clar că doar economia nu poate oferi răspunsurile adecvate la toate problemele societăţii"⁶ .

"Se dorea a crede că dificultăţile financiare din 2008 n-au fost uitate şi că evenimentele care le-au provocat nu şi-au reluat cursul lor. Controalele reale ale fluxurilor financiare, la nivel naţional sau internaţional, se luptă pentru a fi aplicate. Iluzia unei mari distribuiri a fondurilor publice continuă să mascheze defectele structurale ale ţării şi contribuie la prelungirea visului unei societăţi de consum fără o raportare reală la mijloacele disponibile, nici în case şi nici în societate. Apelul pe care-l lansăm în mod regulat pentru a promova noi forme de viaţă nu este un discurs moralizator. Este mai degrabă un avertisment pe care raţiunea umană trebuie să-l lanseze în faţa exceselor sistemului nostru"⁷ .

Este necesară, fără îndoială, o redefinire a binelui comun. "Este datoria fiecăruia să înţeleagă faptul că dorinţele sale personale nu pot fi unicul resort al acţiunii şi judecăţii sale. Este foarte posibil ca, ţinând cont de binele comun, să se ceară sacrificii de la fiecare"⁸ .

"Nici o ţară nu se poate considera în măsură să facă faţă singură problemelor migratoare din timpul nostru. Cu toţii suntem martori ai noianului de suferinţă, de necazuri şi de aspiraţii care însoţeşte fluxurile migratoare [...], muncitorii străini, în pofida dificultăţilor legate de integrarea lor, aduc o contribuţie semnificativă dezvoltării economice a ţării gazdă prin munca lor, precum şi ţării de origine graţie expedierilor financiare. Desigur, aceşti muncitori nu pot fi consideraţi ca o marfă sau o simplă forţă de muncă [...]. Fiecare migrant este o persoană umană care, ca atare, are drepturi fundamentale inalienabile ce trebuie să fie respectate de toţi şi în orice situaţie"⁹ .

Pr. dr. Lucian Farcaş

Note
¹ SPERANŢA: virtute teologală al cărei obiect principal este mântuirea, fericirea veşnică, participarea la slava lui Dumnezeu. Această virtute, care-l dispune pe creştin să-şi pună încrederea în promisiunile lui Cristos, să nu se sprijine pe forţele sale proprii, ci pe ajutorul harului Duhului Sfânt, îl conduce de fapt la rezistenţă în faţa răului şi a încercărilor şi păstrarea încrederii în viitor. Speranţa se exprimă şi se hrăneşte din rugăciune. Ea se deosebeşte de speranţa în sine oferind, sub privirea credinţei, o perspectivă a veşniciei.
² Benedict XVI, Enc. Deus caritas est (2006), nr. 28/a.
³ Conferinţa Episcopilor din Franţa, Consiliul Familiei şi al Societăţii, Grandir dans la crise (A creşte în criză), coedit. Bayard/Cerf/ Fleurus-Mame, col. Documents d'Église, martie 2011, pag. 18-19.
⁴ Benedict XVI, Enc. Deus caritas est (2006), nr. 28.
⁵ Benedict XVI, Enc. Caritas in veritate, (2009), nr. 71.
⁶ Conferinţa Episcopilor din Franţa, Grandir dans la crise, (A creşte în criză), p. 29.
⁷ Card. André Vingt-Trois, Discurs de deschidere, Adunarea plenară, Lourdes 2011.
⁸ Conferinţa Episcopilor din Franţa, Grandir dans la crise, (A creşte în criză), p. 47.
⁹ Benedict XVI, Enc. Caritas in veritate, 2009, nr. 62.

Sursa: www.ercis.ro

Rusalii: minunea „auzirii“ sau a „vorbirii“ în limbi?

Vorbirea în limbi străine a Apostolilor, ca dar al Cincizecimii, confirmă lucrarea Duhului Sfânt în viaţa Bisericii de pretutindeni şi dintotdeauna, făcând posibilă propovăduirea Evangheliei până la marginile pământului. Harisma vorbirii în limbi nu a fost un scop în sine al manifestării Sfântului Duh, ci a reprezentat împlinirea unei nevoi misionare specifice în istoria şi gândirea Bisericii primare.

Pogorârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii constituie împlinirea cuvintelor Mântuitorului adresate ucenicilor Săi în seara Cinei celei de Taină (In. 14, 16-17). Evenimentul este istorisit de Evanghelistul Luca, clar, concis, în cartea Faptele Apostolilor. El ne spune că Apostolii erau adunaţi "la un loc, toţi într-un cuget". Şi iată că "fără de veste s-a făcut din cer un vuiet ca de suflare de vânt ce vine repede şi a umplut toată casa unde şedeau. Şi limbi ca de foc li s-au arătat, împărţite, şi au şezut pe fiecare din ei. Şi s-au umplut toţi de Duh Sfânt şi au început să grăiască în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi" (Fap. 2, 2-4).

La ultima Cină, Hristos promite pe Duhul Apostolilor Săi

Uluiţi de acest fenomen, care nu se arăta a fi ceva ce se petrecea în fiecare zi, Apostolii au ieşit afară şi au început să vorbească cu cei care, la auzul sunetului aceluia, se adunaseră în jurul casei. Toţi cei care-i ascultau, deşi erau de foarte multe naţionalităţi, "din tot neamul de sub cer", îi înţelegeau perfect pe Apostoli în ceea ce grăiau (Fap. 2, 5). Aşadar, fiecare îi înţelegea în limba lui de acasă, în limba lui maternă.

Evenimentul venirii Sfântului Duh, în ziua Cincizecimii (Fap. 2, 1-4), este descris de către Evanghelistul Luca prin intermediul unei incluziuni: "erau toţi împreună la un loc" şi "s-au umplut toţi de Duh Sfânt". Fenomenului auditiv: "vuietul ca de suflare de vânt", i se adaugă un altul, cu caracter vizual: "limbi ca de foc li s-au arătat, împărţite, şi s-au aşezat pe fiecare din ei", adică peste Apostoli, şi nu peste toţi cei care erau împreună cu ei, adunaţi la un loc, şi anume cei 120 de Ucenici (Fap. 2, 15). Promisiunea venirii Duhului, la ultima Cină Pascală, s-a dat numai Apostolilor, nu şi celorlalţi ucenici, aceştia nefiind prezenţi la acest eveniment, petrecut doar cu câteva ceasuri înainte de Patima Sa. Aşadar, cuvântul "toţi" trebuie referit numai la Apostoli, nu şi la ceilalţi Ucenici şi "fraţi" care erau împreună cu Apostolii Domnului.

Desigur, întrebarea care se pune în acest context şi pe care şi-au pus-o de-a lungul timpului numeroşi exegeţi este dacă Apostolii au vorbit real limbile celor prezenţi la eveniment sau Duhul Sfânt traducea ascultătorilor ceea ce Apostolii vorbeau într-o singură limbă?

Nu putem accepta decât un singur răspuns: Apostolii au vorbit real limbile celor prezenţi la Ierusalim cu ocazia sărbătorii Cincizecimii şi care au fost martorii efectului real al venirii Duhului Sfânt peste ei. Altfel, aşa cum constată şi Sfântul Grigorie de Nazianz, "minunea ar fi fost mai degrabă la cei ce ascultau decât la cei ce vorbeau". Or, Sfinţii Apostoli au fost cei ce-au primit glossolalia, sau harisma vorbirii în limbi, ca dar al Sfântului Duh.

Dar înţelegerea harismei "vorbirii în alte limbi" este determinată, în textul mai sus amintit, de interpretarea evenimentului Cincizecimii. Este acesta o minune auditivă, argument în acest sens fiind faptul că fiecare dintre iudeii veniţi din diasporă "îi auzea pe ei grăind în limba sa" (Fap. 2, 6) şi se întreba: "cum de auzim noi fiecare limba noastră (Fap. 2, 8), sau este o minune a limbajului, deoarece Apostolii grăiau în limba celor veniţi (Fap. 2, 6), fiind subliniat şi conţinutul vorbirii lor: "vorbind în limbile noastre despre măreţiile lui Dumnezeu" (Fap. 2, 11)?

Cartea Faptele Apostolilor relatează foarte clar că toţi cei umpluţi de Duh Sfânt "au început să grăiască în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi", înainte ca mulţimea să se adune (Fap. 2, 6). Minunea a fost la nivelul vorbitorilor în limbi, nu la cel al ascultătorilor, scopul ei fiind de a demonstra că Duhul Sfânt se pogorâse asupra vorbitorilor, nu asupra ascultătorilor.

Faptul că unii dintre iudeii din Ierusalim, care i-au auzit vorbind, i-au luat "în bătaie de joc" (Fap. 2, 13) subliniază ideea că "vorbirea în alte limbi" indică prezenţa unei alte limbi, diferită de cea nativă a celor ce ascultau. Iar faptul că pentru toţi cei menţionaţi în versetele 2, 8-11 (parţi, mezi, elamiţi) limba vorbită de către Apostoli nu era o limbă străină lor accentuează cât se poate de clar opinia potrivit căreia "vorbirea în alte limbi" era un fapt inteligibil. Dacă toţi cei prezenţi observă faptul că acei "Galileieni" vorbeau limba în care ei (ascultătorii) s-au născut, putem astfel concluziona că limba vorbită de Apostoli, fiind una inteligibilă, nu avea nevoie de traducere.

Pe de altă parte, Sfântul Apostol Petru interpretează minunea de la Cincizecime în lumina profeţiei lui Ioil, dându-i valoarea eshatologică a judecăţii lui Dumnezeu. În lumina paralelei cu textul din Isaia 28, semnul vorbirii în limbi trebuia să fie un semn al vestirii judecăţii lui Dumnezeu. Dacă vorbirea în limbi, de la Cincizecime, n-ar fi fost înţeleasă de cei care o auzeau, ea s-ar fi transformat pentru ei în mesajul judecăţii, nu în cel al mântuirii. Aşa se face că Sfântul Apostol Petru se ridică să tâlcuiască ceea ce s-a vorbit în alte limbi şi pentru iudeii care nu cunoşteau limbile în care Duhul le-a dat ucenicilor să vorbească.

Cunoscători ai limbii aramaice, Apostolii erau împuterniciţi să propovăduiască Evanghelia la "toate neamurile" (Mt. 28, 20). De aceea, Sfântul Ioan Hrisostom se întreabă: "Şi cum anume i-au convertit Apostolii pe aceştia? Din moment ce cunoşteau o singură limbă, cea a iudeilor, cum au putut să-l convingă pe scit, pe ind şi pe trac? Primind desigur, prin harul Sfântului Duh, darul de a vorbi în limba fiecăruia".

Sfântul Grigorie de Nyssa propune aceeaşi perspectivă de înţelegere a evenimentului: "Aşadar, aceştia (Apostolii) vorbeau parţial elamiţilor, mezilor şi celorlalte neamuri, schimbându-şi, după voie, graiurile lor în limbile neamurilor..."

Minunea vorbirii în limbi şi logica omenească

Desigur, tot acest mod de descriere a efectului venirii Duhului peste Apostoli, manifestat în vorbirea de limbi străine, fără să fi fost învăţate în prealabil, sfidează orice logică omenească. Şi trebuie să recunoaştem că aşa este. Dar este aşa numai după logica noastră pământească. Ne mirăm, ne întrebăm, şi nici mirarea şi nici întrebarea nu ni le pot lua nimeni. Avem dreptul să ne mirăm şi să ne întrebăm! Important este însă ce răspuns găsim la mirarea şi întrebările noastre. Aşadar, pot avea lucrurile, în cazul nostru, vorbirea Apostolilor în limbi neînvăţate de ei, şi o altă logică decât aceea pe care noi o înţelegem? Desigur că da! E logica lui Dumnezeu. Şi logica lui Dumnezeu o putem descifra doar cu ajutorul Sfintei Scripturi, pentru că ea porneşte, aproape întotdeauna, de la alte premise decât cele înţelese de noi. Pe acestea le acceptăm şi le recunoaştem doar pe bază de credinţă. Pescarii de odinioară, neînvăţaţi, aproape analfabeţi, devin acum învăţaţi, autori de metafore, de poeme, de cărţi, de Evanghelii scrise atât de frumos şi pe care le avem păstrate în textul Noului Testament; devin predicatori, şi încă predicatori cu logică, coerenţi, cu un sistem de gândire; fricoşii de odinioară devin acum îndrăzneţi, eroi. Şi nu numai unul, ci toţi! N-au fost la nici o şcoală, şi totuşi, aceşti oameni, după pogorârea Sfântului Duh, încep să scrie, şi încă frumos, profund, filozofic. Încep să vorbească limbi pe care nu le-au învăţat, şi toţi să-i înţeleagă. Toate acestea sunt fapte evidente, consemnate de istorie, ajunse la noi prin martori oculari, şi care fapte sunt efectul lucrării Duhului în lume prin Apostoli şi prin urmaşii lor.

Prin evenimentul Pogorârii Sfântului Duh peste Apostoli, la Cincizecimea iudaică, Evanghelistul Luca subliniază ideea că harisma "vorbirii în alte limbi", ca efect al prezenţei Duhului Sfânt, este o minune a limbajului, manifestându-se printr-o limbă inteligibilă, alta decât cea nativă a glossolalului, şi necunoscută lui, care nu avea nevoie de traducere pentru auditoriu, confirmând pe de o parte lucrarea Duhului Sfânt în viaţa Bisericii şi autentificând, pe de altă parte, misiunea viitoare a acesteia în lume.

Autor: Prof. S. Tofană

Sursa: www.ziarullumina.ro

De la liturghia tridentină la reforma liturgică a Conciliului al II-lea din Vatican

Introducere

De mai multă vreme simt obligația de a povesti cum am trăit participarea la Sf. Liturghie timp de douăzeci de ani, înainte de reforma voită de Conciliul al II-lea din Vatican. Simt această obligație din diferite motive. Înainte de toate pentru că în mine amintirea acelei Sf. Liturghii rămâne foarte vie: de la șase la douăzeci și patru de ani a fost pentru mine liturghia de toate zilele, o liturghie la care „slujeam”în calitate de ministrant. Acea liturghie era principalul izvor al vieții mele spirituale, era liturghia care mă plăsmuia în fiecare zi, era liturgia de împărtășire cu Domnul, în care creșteam și făceam discernământ asupra vieții și a vocației mele.

Dar există și un alt motiv pentru care simt nevoia să fac memorie. Mulți din cei care au vârsta mea sau sunt chiar mai în vârstă, și de aceea au trăit ca mine sau mai mult ca mine acea reformă liturgică, par să nu-și mai amintească, nu mai știu să vorbească despre aceasta, nici nu știu să o interpreteze: am constatat această dificultate de mai multe ori, rămânând deseori tulburat de atâta uitare de minte… Însă nu este vorba de transcrierea amintirilor personale, ca și cum ar fi amintirile mele, nici de nostalgie din partea unui senescent: este o confruntare între două forme de celebrare, între două rituri ambele capabile să celebreze misterul lui Cristos, dar unul derivând din celălalt e generat de cel mai vechi, în continuitatea maturizării în credință și al elocinței credinței care este liturgia catolică.

În așternerea acestei mărturii sper numai să fiu veridic. Onest cu mine însumi atât cât îmi este posibil, pentru că este adevărat că și experiența liturghiei reformate a Conciliului al II-lea din Vatican m-a plăsmuit, ba chiar mai mult, pentru că este liturghia „mea” de mai bine de patruzeci de ani, este liturghia pe care o trăiesc în comunitatea mea, ca și călugăr care încearcă să fie creștin. Sper să nu rănesc pe nimeni și să aduc o slujire celor care doresc o mărturie asupra liturghiei care astăzi poate fi celebrată ca rit extraordinar acordat de Papa Benedict al XVI-lea celor care se simt legați și sunt afecționați de această formă pre-conciliară. Cititorul va putea, de aceea, face confruntare, va putea înțelege mai mult continuitatea dintre aceste două rituri și, în același timp, va putea să discearnă „harul” pe care reforma liturgică l-a adus în viața întregii Biserici.  

Sf. liturghie tridentină

Să începem prin a spune ceva asupra timpului și spațiului acelei liturgii. În satele de câmpie, așa cum era satul meu, liturghia ferială se celebra la orele șase dimineața: un orar care venea în întâmpinarea lumii, mai ales al femeilor, care mai târziu trebuiau să trebăluiască prin jurul casei. La ora șase mă aflam în sacristie și îl ajutam pe părintele paroh să se îmbrace: el, după ce săruta amictul, și-l punea pe spate și în jurul gâtului, apoi îmbrăca alba, lua cingolul și stola pe care i le întindeam, apoi lua planeta iar eu îi legam manipulul. În acel moment, preotul era gata și, după ce se închina în fața crucifixului așezat pe o măsuță, ne îndreptam spre biserică, în vreme ce eu duceam Liturghierul sprijinit pe piept, cu deschiderea aproape de inimă. În momentul în care intram în biserică, sacristanul suna clopoțelul și, iată ne aflam în biserică.

În primele bănci se aflau două sau trei surori, maica bucătăreasă a parohului, vreo femei mai în vârstă; în băncile din cealaltă parte se afla o familie mai mult sau mai puțin numeroasă, cea care „prenotase”, adică ceruse să se celebreze liturghia pentru dragul lor răposat cu ocazia aniversării sau la patruzeci de zile de la trecerea la cele veșnice. În spatele bisericii se afla vreo femeie sau vreun bărbat care iubeau acel loc îndepărtat din spatele băncilor: cu o anumită ironie aceștia erau numiți „cei din prag”. În total erau între zece și cincisprezece persoane, niciodată mai multe; cu toate acestea, mai ales la acea oră, deseori încă pe întuneric, cel puțin eu și parohul meu eram conștienți că stăm coram Domino pentru toți creștinii din sat și în comuniune cu întreaga Biserică.

Odată ajunși la altar, după îngenunchere urcam spre el pentru a-i duce potirul și patena acoperite de văl și pentru ca să așeze Liturghierul la pupitru. Apoi coboram și începea Sf. Liturghie. «Introibo ad altare Dei», spunea preotul cu voce joasă, iar eu răspundeam: «Ad Deum qui laetificat iuventutem meam». Apoi, eu și preotul ne rugam psalmul 41 (42). Era un psalm în care mă identificam foarte mult, pentru că viața mea era grea și semnată și de suferință. «Quare tristis incedo?» (Sal 41 [42],2), îi spuneam lui Dumnezeu, și nădăjduiam numai în El pentru ca să îmbucure tinerețea mea. Urma mărturisirea păcatelor. Preotul o făcea primul: «Confiteor Deo omnipotenti…», iar eu îl dezlegam: «Misereatur tui omnipotens Deus et,dimissis peccatis tuis, perducat te ad vitam aeternam. Amen». Apoi mă spovedeam iar el mă dezlega, sau mai bine spus, îi dezlega pe toți cei prezenți: ei însă nu puteau să audă, pentru că acest dialog avea loc cu voce joasă, și părea să ne privească numai pe noi doi. Noi doi eram protagoniștii. În acest sens trebuie să spun și că atunci când venea vreun preot din altă parte să spună Sf. Liturghie în satul meu, mă chema pe mine care locuiam în fața bisericii, și astfel putea să ducă la îndeplinire obligația, pentru că era interzis să se celebreze liturghia de unul singur (după prevederea canonului 813 & 1 din Codul de Drept Canonic din 1917: Sacerdos missam ne celebret sine ministro qui eidem inserviat et respondeat»).

Preotul îmi explica: „Lumea nu știe limba latină, deci nu poate să înțeleagă. Lumii îi este de ajuns să asiste la Sf. Liturghie și să se roage așa cum știe, cu rozariul și cu alte rugăciuni”. De fapt, nimeni nu ar fi nici măcar îndrăznit să se gândească la conceptul de „adunare”, cu atât mai puțin să considere lumea (popor al lui Dumnezeu era o expresie nepotrivită) ca adunare, subiect al celebrării. De fapt, credincioșii erau considerați și tratați ca niște „prezenți absenți”. Nici măcar foarte credincioasele surori nu aveau un mic liturghier după care să urmărească celebrarea, în vreme ce eu eram mândru să am unul și să-l pot folosi pe cel al lui Caronti care-mi fusese făcut cadou în ziua Primei mele sf. împărtășanii. Pentru generația mea micul liturghier a reprezentat o carte decisivă în vederea formării creștine. Sf. Liturghie, Vesperele, anul liturgic se învățau din această carte prețioasă, carte care se afla tot timpul pe noptieră, și în calitate de izvor pentru rugăciunea de dimineață și de seară, cât și pentru diferitele rugăciuni pentru diferite necesități și devoțiuni ale credincioșilor. Exista un mic liturghie pentru fiecare vârstă: după ediția lui Caronti, la doisprezece ani mi-a fost făcut cadou ediția Lefebvre, iar la cincisprezece ani ediția Feder. Și astăzi încă, aproape de patul meu, în așteptarea unui mic liturghie latin-italian succesiv reformei liturgice, păstrez ediția lui Feder pentru rugăciunea personală.

În acei ani exista o mișcare liturgică foarte iubită de parohul meu. Mai ales după ce Papa Pius al XII-lea, în enciclica Mediator Dei (1947) vorbise despre băieți ca ministranți, aceștia deveniseră o prezență și o slujire cărora li se dedica multă atenție. În fiecare săptămână se făceau două ore de instruire liturgică și probe pentru a învăța cum să slujească la Sf. Liturghie și la alte momente de rugăciune: parohul era foarte exigent și trebuia să învățăm felul de a sta la altar, de a merge, de a ține mâinile, de a ne îngenunchea, de a ne închina… Această instruire și exercițiu zilnic îmi dădeau o conștiință profundă și o convingere puternică despre slujirea la altar, ca și cum Sf. Liturghie ar fi fost a preotului și a mea: noi doi eram protagoniștii, pentru că în calitate de ministrant de fapt eram un concelebrant. Cu atât mai mult ceea ce putea fi cântat de credincioși nu era relevant pentru validitatea Sf. Liturghii: numai preotul era celebrantul și ceea ce interesa era ca ministrantul să urmeze riturile după rubrici și în mod valid («rite et valide»). Cântecele și eventualele răspunsuri date de lume erau decorative, dar nu și necesare. Ministrantul de atunci trebuia să fie un rubricist expert, un atent cunoscător al regulilor și normelor liturgice, un copil conștient și orgolios de slujirea lui la altar. Prezența lui și răspunsurile date preotului erau esențiale pentru celebrare: el era o specie de preot virtual. Nici nu trebuia uitat că această slujire era rezervată numai băieților, în vreme ce femeile nu puteau intra în nici un caz în prezbiteriu, nici să colaboreze la desfășurarea celebrării. Deci, ministrantul era educat în spiritul liturgic și în executarea lui ordonată, elegantă, serioasă a funcțiunilor liturgice cu care fusese investit.

Atunci când preotul urca la altar, îl săruta și invoca îndurarea Domnului: «Kyrie eleison», spunea, iar eu răspundeam. Se împleteau astfel între el și mine invocațiile de cerere de îndurare, și apoi urma rugăciunea de început a zilei, totdeauna în latină, urmată de lectura din epistolă. În fiecare dimineață. lectura epistolei era aceeași, 1Tes 4, 13-18, care începea cu cuvintele: «Fratres, nolumus vos ignorare de dormientibus…», ca și următoarea lectură luată din evanghelia după Ioan (11, 21-27). Eu am studiat și am învățat foarte degrabă limba latină, deja la vârsta de opt ani, grație celui care m-a educat în mod foarte rafinat, mai ales după moartea mamei mele, și astfel puteam să fiu atent la toate cuvintele bolborosite de către preot; simțeam însă, în spate, și bolboroselile lumii care recita rozariul. Din când în când, preotul se întorcea spre lume spunând: «Dominus vobiscum», dar numai eu eram cel care răspundeam: «Et cum spiritu tuo».

Totuși, la un anumit punct, atunci când, după prefața uneori cântată, proclamam Sanctus-ul și sunam de trei ori clopoțelul, iată că bâzâitul rugăciunii lumii înceta, și cu toții, îngenunchindu-se, priveau preotul care, la altar, închinat spre ostie și potir, pronunța cu voce joasă cuvintele consacrării. Cu toții știau, într-o totală obediență față de «disciplina arcanului» că acela era momentul culminant al Sf. Liturghii, un moment care producea teamă: era așa numitul «sanctissimus» al Sf. Liturghii, în care era absolut necesar să se tacă și toți să fie atenți; era acel fascinosum et tremendum, ce se impunea și lumii simple de la țară! Toate privirile erau îndreptate la spatele preotului, în așteptarea ca să apară deasupra capului lui, ridicate de mâinile lui, ostia și apoi potirul. Și aici i clopoțelul ritma mișcările preotului care se îngenunchea după ridicarea ostiei și a potirului. Un sunet prelung al clopoțelului, pe care eu îl învârteam cu artă indica sfârșitul momentului consacrării, al momentului cel mai înalt, al culmii Sf. Liturghii. A fi văzut ostia și potirul era pentru mulți elementul decisiv al Sf. Liturghii, maxima împărtășire cu Domnul, pentru că apoi aproape nimeni nu mergea să se împărtășească. Într-adevăr, împărtășirea sacramentală era practică de foarte puțină lume. Împărtășirea era obligatorie cel puțin odată pe an – recita porunca Bisericii - și nimeni, în afară de surori și de mine, se simțeau să se împărtășească zilnic. Mai trebuie să spunem că împărtășirea nu se făcea în timpul Sf. Liturghii: în momentul împărtășirii numai preotul se împărtășea, apoi Sf. Liturghie se termina. După ce intra în sacristie și se dezbrăca de planetă, preotul, cu albă și stolă se întorcea la tabernacol, îl deschidea și ne împărtășea, îngenuncheați la balustradă, deci închidea tabernacolul bolborosind: «O sacrum convivium…».

Aceasta era Sf. Liturghie ferială și zilnică, care ținea între douăzeci și douăzeci și cinci de minute, în centrul căreia se afla «silențiul canonic»,, momentul sacru al consacrării și înălțării, un timp în care celebrantul se cufunda, în funcție de devoțiunea lui, într-o acțiune temătoare, adorantă, misterică; și odată cu el și eu care de aproape, numai cu trei trepte mai jos, ascultam și puteam să însoțesc cuvintele bolborosite de el. Rămâne adevărat că lumea «asista» și că aceasta era participarea ei: ceea ce conta era devoțiunea, exercitarea afectelor, atenția în prezența lui Dumnezeu, teama pentru ceea ce se întâmpla pe altar. Cuvântul lui Dumnezeu nu era dăruit: Vechiul Testament era citit în timpul săptămânii de puține ori, lecturile epistolei și evanghelia erau – așa cum s-a spus – totdeauna aceleași, și oricum în latină (mai în general, în liturghiile fără prohod, lecturile biblice erau foarte scurte, texte aproape întotdeauna luate din evanghelia după Matei și admonițiuni luate din Apostolul Paul). Îmi mai amintesc că parohul meu, văzut ca un inovator în liturgie și uneori atenționat de către episcop, începând cu anul 1951 mă făcea să citesc de lângă balustradă lecturile în italiană, în vreme ce el le citea cu voce joasă de la altar. Atunci lumea făcea tăcere, asculta, ca la ridicarea Sfintelor taine: erau singurele momente în care se suspendau devoțiunile făcute în paralel cu desfășurarea Sf. Liturghii.

Duminica, în schimb, se celebrau trei Sf. Liturghii: la orele 06 pentru femei, care apoi trebuiau să meargă acasă să pregătească prânzul; la orele 08 pentru copii, după care urma catehismul; la orele 11 «liturghia mare», mai ales pentru bărbați și tineri. În cadrul acestei Sfinte Liturghii, în special se cânta: corul satului executa în gregoriană Missa de angelis, la început și la sfârșit, în schimb, se cântau imnuri de care îmi amintesc cu mare tristețe, pentru că erau urâte, având cuvinte pline de sentimentalism, alteori conținând elemente dramatice. Dar lumea – trebuie să recunoaștem – le simțea și le cânta cu pasiune. La «liturghia mare» nu lipsea predica, adaptată auditoriului: imediat după război venea un preot iosefin de la Asti sau un frate pasionist de la sanctuarul Delle Rocche și, pentru a nu face liturghia prea lungă, predica în timpul desfășurării ritului. Se oprea numai în momentul Sanctus-ului, se îngenunchea și el în direcția altarului și relua predica după sunetul clopoțelului care urma după consacrare. Era vorba de predici, nu de omilii: era ocazia pentru a aminti și a repeta în timpul anului etica creștină, poruncile lui Dumnezeu și ale Bisericii. În anii ‛50-‛60 ai secolului trecut, predicarea era o oportunitate pentru apărarea Bisericii, pentru lupta împotriva ateismului, comunismului și nerespectării riguroasei morale sexuale, într-o societate care-și pierdea parametrii și cunoștea o nouă cultură, tot mai, tot mai puțin tradițională și mai amestecată de individualism și de libertate. Mulți oameni în timpul predicii rămâneau afară, formând grupulețe, iar eu trebuia să ies pentru a încerca să-i fac să intre înainte de ofertoriu, avertizându-i că altfel Sf. Liturghie pentru ei nu era validă. Parohul îmi spunea: „Sus, curaj! Fă-i să intre, împinge-i să intre (Lc 14, 23)!”. Cei care intrau, ieșeau din nou după Tatăl nostru, spunând ușurați: „S-a terminat!” și se plângeau despre predică, murmurând.

În afară de Sf. Liturghie ferială și cea duminicală, aș mai vrea să amintesc de o altă liturghie foarte solemnă, care era celebrată cu ocazia înmormântărilor sau la patruzeci de zile, dar numai pentru persoanele bogate și nobile. Da, bogații puteau plăti nu numai liturghia numită a parohului, dar și pe cea ordinară, cea la dispoziția oricui, dar și așa numita „mare liturghie levitică”. Cu această ocazie veneau din altă parte alți doi preoți, care îndeplineau rolul levitic al diaconului și al subdiaconului: aceștia din urmă îmbrăcau dalmatica și-l asistau pe paroh în timpul Sf. Liturghii. Era o liturghie care uimea datorită solemnității (mai ales prezenței a trei preoți), a cântului (executat de cor), a catafalcului foarte înalt și ornat cu numeroase candele, diferite de cele ale săracilor, montat anume pentru a fi pus sicriul pe el sau, în cazul liturghiilor de patruzeci de zile, pentru a simula prezența sicriului pe el (se tămâia chiar și catafalcul gol…). Dar atunci nimeni nu se gândea că aceasta din urmă era o simulare sau că în liturgie era nevoie de adevăr, nu de simulare. În satele mici, așa cum era la mine, « marea liturghie levitică» era un eveniment foarte rar, iar sentimentul prevalent era minunăția pentru caracterul solemn, grandios, spectacular.

Pentru mine, liturghia de atunci era unica liturghie, și nu aveau nici o problemă privitor la forma celebrării ei. Înțelegeam latina, aveam micul liturghie și eram un creștin foarte convins. Nu întâmplător, la 11 ani, împotriva voinței tatălui meu (mama mea murise cu trei ani în urmă), am vrut să merg la seminar pentru a deveni preot, mai ales – spuneam – pentru a putea celebra Sf. Liturghie. De fapt, slujirea zilnică în calitate de ministrant era un exercițiu față de liturgie și conferea o subiectivitate creștină nu slabă, dar convinsă. Mărturisesc că, din întreaga celebrare a Sf. Liturghii, în afară de consacrare, pentru mine era foarte importantă meditarea colectei liturghiei zilei, mai ales a celei duminicale. Într-adevăr, colecta din tradiția latină deseori era o perlă,  adevărată sinteză  a rugăciunii creștine, un ajutor pentru cel care voia să se roage după inima Bisericii. Din acest motiv, cunoșteam pe de rost multe colecte, astfel ca să mă pot ruga cu ele cu diferite ocazii, fără a mai recurge la micul liturghier.

Un alt eveniment foarte semnificativ a fost apoi reforma Săptămânii Sfinte, voită de Papa Pius al XII-lea la începutul anilor ‛50. Pentru mine, care aveam 10 ani era vorba totdeauna de a învăța rituri noi împreună cu parohul: introducerea spălării picioarelor în Joia Mare, seara privegherii pascale în noaptea dintre sâmbătă și duminică apărau ca noutăți care necesitau angajare și solicitudine. Da, pentru că până în anul 1954 – să m-i se ierte și să se înțeleagă expresia populară de atunci - „Isus Cristos învia în dimineața sâmbetei sfinte”. Într-adevăr, liturgia pascală avea loc în jurul orei 9 dimineața, într-o biserică întunecată cu perdele astfel ca să se poată celebra lumina învierii. În biserică eram foarte puțini, mai puțini decât la o liturghie ferială, la care participau rudele răposatului pentru care se celebra Sf. Liturghie. Spre orele 10:30 se auzea sunetul clopotelor, dezlegate după lectura cântului «Gloria in excelsis Deo», după ce fuseseră legate în seara Joii Sfinte, iar lumea care rămânea acasă alerga spre pâraie ca să se spele pe față. Aceasta era atunci celebrarea Învierii Domnului.  Deci, nu a fost ușor să se facă să se accepte acea primă reformă liturgică. Eu, parohul, surorile și unii dintre creștinii mai instruiți învățam să înțelegem măreția misterului Învierii; pentru alții în schimb, comentariul era: „Ne schimbă până și Paștele!”. O reacția nu foarte diferită de cea suscitată de succesiva reformă liturgică a Conciliului al II-lea din Vatican, când exclamația a devenit: „Ne schimbă până și liturghia!”.

Sf. Liturghie post-conciliară

Cu Papa Pius al XII-lea, dinamica schimbării intrase deja în liturgie, iar Papa Ioan al XXIII-lea va simplifica el însuși unele rituri și va schimba unele formule. Desigur, ar fi trebuit să se explice mai mult poporului motivul reformei, să se trezească în popor un interes pentru „noua liturghie”, să se învețe poporul să asculte mai mult și mai bine Scripturile. S-a făcut prea puțin, dar pot spune că în sătucul meu parohul a făcut tot posibilul, a făcut mult, cred. Dar de acum sosiseră anii boom-ului economic, lumea se schimbase: sâmbăta și duminica deveniseră ocazii pentru a merge la mare sau să se facă – așa se spunea - „vreo excursie”; era televizorul cel care dădea lecții în locul preoților; tinerii mergeau să danseze… Cât mă privește pe mine, ajuns la  Torino la facultate, frecventam liturghia în fiecare zi, de această dată nu în calitate de ministrant. De aici îmi amintesc liturghiile spuse în grabă, multe liturghii diferite concomitent la mai multe altare, cel puțin aproape de locuința mea, la sanctuarul Mângâietoarei.

Dar Conciliul începuse deja și exista convingerea că, pentru a ajunge la o reformare a vieții creștinului și a Bisericii întregi, era necesar să se de-a viață unui drum de reformă, înainte de toate din punct de vedere liturgică. Se simțea nevoia și exista o așteptare în acest sens din partea simplilor credincioși. Astfel, rând pe rând, soseau „noutățile”. Noutățile existau cu adevărat, dar – din păcate – erau introduse cu sughițuri, pentru că preoții sfârșeau prin a anunța la sfârșitul Sf. Liturghii: de astăzi se schimbă aceasta… Această parte a liturghiei nu mai este în latină, ci în italiană… Nu se mai face cum se făcea, dar se face diferit… Probabil că această modalitate nu era cea mai potrivită pentru a-i face pe creștini să înțeleagă intențiile reformei, și puțini preoți explicau cu răbdare și competență schimbările. Lumea nu s-a revoltat, dar mai degrabă a primit schimbările cu o atitudine pasivă. Iar exclamația: „Ne schimbă și liturghia!” era lipsită de amar, aproape o glumă, în acel ceas în care în Italia boom-ul economic schimba totul. Cu toate acestea, tocmai pentru că schimba viața creștinilor, trebuia să schimbe și forma liturgiei.

Puțin câte puțin, reforma liturgică a schimbat în mod profund felul de a merge la liturghie. Putem sintetiza această schimbare printr-o elocventă modificare a limbajului: „de la a asista la liturghie” la „a participa la liturghie”. În primul rând cu toții au fost mulțumiți de introducerea limbii italiene, pentru că, în sfârșit, puteau înțelege cuvinte care până atunci păreau monopolul preotului și al ministrantului. Ceea ce preotul făcea la altar nu mai era obscur, secret, pentru unii magic, dar era ceva comprehensibil și totdeauna făcând referință la ceea ce Isus spusese și făcuse. Să ne gândim apoi la mai marea bogăție a lecturilor biblice. Pentru a face numai un exemplu, dacă înainte, în totalitatea liturghiilor duminicale și festive se ascultau (sau mai bine, erau citite în latină) cinci fragmente din VT și zece din evanghelia după Marcu, odată cu noul lecționar, textele proclamate din VT erau circa două sute, și cele din Marcu aproape patruzeci. Lumea auzea pentru prima dată pagini pe care nu le ascultase niciodată, unde predica putea deveni o explicare și un comentariu. După un lung exil, Cuvântul lui Dumnezeu revenea în inima poporului lui Dumnezeu și, mai ales, evangheliile erau cunoscute aproape în întregimea lor. Mai mult încă, s-a început să se răspundă la cuvintele preotului, s-a început, într-adevăr, acea „liturghie dialogată”, așa cum se spunea în momentul Conciliului, atât de dorită de păstori și de popor. A dispărut obiceiul de a face să coincidă liturghia ferială cu liturghia „cu prohod”: și în aceste liturgii lecturile biblice erau diferite și abundente. În sfârșit, trebuie să mărturisim, și pentru aceasta trebuie să-i mulțumim Domnului, că începea să se revină la o comunitate, la o adunare celebrantă, chiar dacă lumea nu avea conștiință deplină; iarăși, preotul, în prezidarea liturghiei apărea mai clar ca semn al lui Cristos față de adunare și semn vizibil al adunării față de Dumnezeu.

   Nu spun că nu mi-ar fi fost greu să accept schimbările introduse, dar conștiința unei reînnoiri necesare a liturgiei m-a făcut să particip din interior la acea reformă, și datorită prieteniei și frecventării din partea mea a unor experți în liturgie, care la Torino, la centrul liturgic de la editura Elle Di Ci Leumann, lucrau pentru a da o contribuție de calitate întregii Biserici italiene. Convingerea și determinarea Cardinalului Michele Pellegrino și frecventarea mănăstirilor benedictine și trapiste franceze m-au ajutat mult să accept reforma în interiorul comunității mele, care din anul 1968 făcuse deja din liturgie acel opus Dei asupra căreia să se construiască viața monastică. Unica tristețe, în fața căreia am simțit întreaga mea și a noastră neputință, a fost introducerea de cântece și melodii a căror urâțenie și banalitate, și al căror caracter ideologic deseori desfigurau liturgia. Înțelegeam că în parohii nu se putea cânta muzica gregoriană (dispăreau, de fapt, corurile și erau introduse trupele de tineri), dar s-ar fi putut aștepta, căuta și să nu se cedeze imediat noilor mode muzicale. Din partea noastră, înrădăcinându-ne în liturgia monastică, am fost păziți de această contaminare, iar cântul nostru a rămas în continuitate cu marea tradiție latină, chiar dacă în limba italiană. Nici o alterare, dar un progres, o maturizare a liturgiei în sine înseși.

Concluzie

Deci, s-a schimbat liturghia? Da, s-a schimbat în forma ei, așa cum totdeauna s-a schimbat în diferitele epoci ale istoriei Bisericii; în același timp, însă, liturghia este aceeași într-o continuitate mult mai profundă decât limba sau gesturile cu care este celebrată. Într-adevăr, pentru cel care trăiește o credință autentic creștină și eclezială, liturgia Cuvântului nu s-a schimbat de cea a adunării prezidate de Ezdra la reîntoarcerea din exil (cf. Neh 8), iar liturgia euharistică este totdeauna aceeași, de la frângerea pâinii în comunitatea din Ierusalim în momentul Paștelui până astăzi. De aceea, în inima mea există o enormă gratitudine pentru Conciliul al II-lea din Vatican și pentru Papa Paul al VI-lea, care au operat reforma în fidelitate față de tradiție, față de marea tradiție creștină, dar nu am sentimente depresive, cu atât mai puțin negative, amintind de liturghie, așa cum era ea celebrată înainte de reforma conciliară.

Acum patruzeci de ani vedeam în reforma liturgică mai ales noutățile; astăzi recunosc mai ales continuitatea, tradiția care se maturizează și se reînnoiește pentru a nu muri sau decădea, dar care știe totdeauna să păstreze aceeași liturghie, aceeași celebrare a alianței dintre Dumnezeu și poporul său. Acum patruzeci de ani, liturghia era pentru mine jertfa crucii: astăzi încă mai este tot jertfa crucii, care are ca țintă învierea, victoria lui Cristos asupra răului și a morții. Astăzi în liturghie trăiesc cu mai mare conștiință misterul pascal, reînnoiesc alianța cu Domnul, îi ofer lui Dumnezeu viața mea, trupul meu ca sacrificiu (cf. Rom 12, 1), ofer întreaga creație cu o epicleză, invocare către Duhul Sfânt ca să transfigureze această creație în împărăția cerurilor. Și rămân convins că vor exista alte dezvoltări, alte maturizări și schimbări în liturgie, pentru că liturgia, ca și Biserica, este semper reformanda. Toate acestea însă, într-o continuitate care are ca referință marea tradiție a Orientului și a Occidentului, și care va completa ceea ce va lipsi, va corecta ceea ce va fi necesar, va îmbogăți ceea ce va apărea ca sărac.

În Rivista del Clero Italiano, n°3 (2012)
de ENZO BIANCHI
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian