O viziune creştină integrală asupra gestionării binelui comun

Puncte de reflecţie pentru creştinii activi în "viaţa cetăţii" înainte de alegeri

Într-o societate fragmentată, post-modernă, după ce s-au prăbuşit marile mituri, mai există un proiect comun la care merită să te mai angajezi? Au creştinii soluţia magică pentru a ieşi din crizele care brăzdează astăzi fiinţa şi societatea umană? Care ar fi valorile de promovat, calea de urmat, ţinta de atins, pentru a o lume demnă de om? Sunt doar câteva dintre întrebările care ne vin în minte, mai ales atunci când suntem chemaţi la urne să votăm. Pe cine şi ce program?

Pr. dr. Lucian Farcaş, profesor de teologie morală la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi, plecând de la recomandările făcute de Conferinţa Episcopilor din Franţa pentru alegerile politice din 2012, propune o dezbatere pe această temă şi în ţara noastră. Suntem îndreptăţiţi să sperăm că "sămânţa" învăţăturii sociale a Bisericii va prinde rădăcini în inima creştinilor votanţi şi cu atât mai mult în inima creştinilor activi în viaţa publică!

*

Elemente de discernământ

Din contemplarea lui Cristos, Biserica dobândeşte o viziune coerentă privind persoana în toate dimensiunile sale, inseparabile unele de altele. Această viziune poate servi drept ghid şi măsură la proiectele pe care trebuie să le aibă o societate.

Viaţa care se naşte

Fiecare persoană este unică în ochii lui Dumnezeu. Angajarea aleasă de creştini nu este dictată înainte de toate de o anumită morală, ci de iubirea faţă de viaţă care nu poate fi redusă nici de boală şi nici de bătrâneţe. Se impune imperativul ca autorităţile publice să refuze instrumentalizarea embrionului. La fel, avortul nu poate fi prezentat în nici un caz ca o soluţie pentru mamele aflate în dificultate. Creştinii trebuie să fie atenţi faţă de ceea ce societatea pune la dispoziţie cu mari eforturi pentru primirea vieţii.

Familia

Creând fiinţa umană, "bărbat şi femeie", Dumnezeu a rânduit o relaţie de complementaritate atât socială, cât şi biologică, ce se regăseşte în orice societate. Diferenţa sexuală dintre bărbat şi femeie este fondatoare şi structurantă pentru întreaga devenire umană. În plus, unirea dintre bărbat şi femeie consacrată în căsătorie, este mijlocul cel mai simplu şi cel mai eficace de a însoţi reînnoirea generaţiilor şi de a primi copiii pentru a-i introduce în lume. Familia, fondată pe unirea durabilă dintre bărbat şi femeie, trebuie să fie ajutată din punct de vedere economic şi să fie apărată la nivel social, deoarece, prin copiii pe care îi aduce şi pe care îi educă, sunt în joc viitorul şi stabilitatea societăţii.

Educaţia

Educaţia este una dintre expresiile majore ale respectului faţă de persoană. O educaţie bună implică: libertatea şi responsabilitatea părinţilor, transmiterea cunoştinţelor esenţiale la toţi oamenii, atenţia specială faţă de cei care întâmpină dificultăţi şcolare, respectul faţă de libertatea de conştiinţă, învăţături respectuoase privind demnitatea şi frumuseţea vieţii umane.

Tineretul

Integrarea tinerelor generaţii este un obiectiv inevitabil pentru întreaga societate. Diferiţi factori fac dificilă această integrare. Ajutorul dat familiilor în responsabilitatea lor educativă, condiţiile vieţii de studiu, intrarea în viaţa profesională, posibilitatea de a întemeia o familie independentă etc., constituie tot atâtea domenii în care sprijinul instituţional şi financiar al colectivităţii nu trebuie să fie perceput ca o favoare, ci ca o investiţie necesară pentru coeziunea şi pacea socială.

Suburbii şi oraşe

De câţiva ani, în ciuda unor eforturi repetate, unele cartiere şi anumite oraşe devin locuri ale violenţei, ale traficurilor. Privit mai general, unii locuitori de-ai lor se regăsesc închişi, fără a ajunge şi, uneori, fără să vrea să pună piciorul în societatea globală. O politică pur represivă nu va fi suficientă şi nu va putea rezolva problemele de fond. Sunt necesare eforturile de îmbunătăţire, mai ales de reînnoire a habitatului şi a transporturilor. Trebuie luate iniţiative pentru a-i ajuta pe locuitori să înţeleagă societatea în care se află şi să se considere în aceasta ca o parte activă. Un anumit număr de asociaţii joacă un rol important, rol care trebuie susţinut şi încurajat.

Mediul natural

Pământul este un dar de iubire din partea Creatorului pentru ca omul să fie administratorul acestui bun dăruit. Invitându-l să stăpânească pământul, Dumnezeu nu l-a invitat să-l despoaie sau să-l distrugă. Din acest motiv, Biserica invită societatea să promoveze modurile de viaţă respectuoasă faţă de mediul natural şi să integreze această preocupare în dezvoltarea economică şi socială. Competenţele tehnice pe care le poate dobândi societatea trebuie încurajate dacă ele sunt respectuoase faţă de "ecologia umană" (Benedict XVI).

Economie şi dreptate

Munca rămâne o necesitate fundamentală pentru structurarea persoanei. Asta pentru că obiectivul oricărei politici economice trebuie să fie acela de a oferi tuturor celor care se prezintă, şi în special tinerilor, o perspectivă de muncă şi o veritabilă pregătire pentru ocuparea forţei de muncă. O politică economică preocupată să menţină dependenţa faţă de stat ar fi contrară acestui imperativ. Autorităţile publice trebuie să creeze condiţiile unei mai mari dreptăţi în viaţa economică, veghind asupra echităţii salariilor, a preţurilor şi a schimburilor. Echilibrul societăţii cere corectarea diferenţelor disproporţionate ale bogăţiei.

Dar societatea nu se limitează la schimburile economice. Gratuitatea care funcţionează în viaţa asociativă şi culturală este una dintre condiţiile vitalităţii sale. Statul trebuie să încurajeze şi să faciliteze cetăţenii în a se angaja financiar şi personal în asociaţii de tot felul, asociaţii care să consolideze structura socială.

Cooperare internaţională şi migraţia

Binele comun implică pacea între persoane şi între naţiuni. El interzice folosirea forţei între state, cu excepţia situaţiilor extreme în care orice altă soluţie este imposibilă. El cheamă la o împărţire a bogăţiilor şi la dezvoltarea acţiunilor de cooperare. El trece prin instituţiile internaţionale ale căror funcţionare şi acţiuni slujesc în mod eficace demnitatea persoanelor şi a popoarelor. Biserica recunoaşte fiecărui om dreptul de a emigra în vederea ameliorării situaţiei sale, chiar dacă este regretabil faptul că nu toţi pot supravieţui în ţările lor. Dar într-o lume organizată, cum este a noastră, o reglementare a migraţiilor este necesară. Ea nu se poate reduce la o închidere protecţionistă a frontierelor. Ea trebuie să permită primirea mai bună a celor care se prezintă, cu respect şi seriozitate, şi oferindu-le o adevărată posibilitate de integrare.

Handicap

Societăţile noastre moderne se bucură de o reînnoire a modului de a privi persoanele handicapate. Ele ştiu să le permită să-şi găsească locul lor în viaţa socială. Creştinii responsabili recunosc aici un ecou al atitudinii lui Cristos care-i întâlneşte şi-i întăreşte pe oamenii bolnavi sau atinşi de un handicap (Marcu 1,40; Luca 5,17). Prin urmare, această grijă trebuie încurajată. Însă depistarea prenatală sistematică ce riscă să conducă la eliminarea persoanelor purtătoare de anumite handicapuri ridică probleme în privinţa fundamentului însuşi al solidarităţii faţă de cei mai slabi pe care societatea trebuie să-i iubească.

Sfârşitul vieţii

Fiecare persoană, indiferent care este vârsta ei, starea ei de oboseală, handicapul sau boala sa, nu pierde nimic din demnitatea sa. Pentru acest motiv, "eutanazia este o falsă soluţie faţă de drama suferinţei, este o soluţie nedemnă de om" (Benedict XVI) pentru că ea, sub pretextul compasiunii, are în vedere abandonarea persoanelor chiar în momentul în care ele au şi mai multă nevoie de ajutor şi de însoţire. Faptul că generaţii importante ajung la vârstă înaintată trebuie să invite societatea la o mai mare solidaritate. Dezvoltarea îngrijirilor paliative, rodul unui progres etic şi ştiinţific, trebuie urmărită pentru ca toţi cei care au nevoie de ele să poată şi să beneficieze de acestea.

Patrimoniu şi cultură

O ţară moşteneşte efortul cultural al generaţiilor precedente. Cultura nu coincide cu producţia culturală sau chiar cu recepţionarea acestor produse. Ea îi permite fiecărei persoane să înscrie destinul propriu în comunitatea umană împreună cu cea a altora, în faţa orizonturilor celei mai mari speranţe¹ . Este de dorit ca puterile publice să creeze condiţiile necesare pentru ca tinerele generaţii să profite de ceea ce ne leagă de trecut pentru a se proiecta în viitor.

Europa

Proiectul european poate fi compromis în mai multe feluri. La originea sa, el reprezintă un magnific efort pentru asumarea istoriei unui continent în termeni de iertare şi de promisiune. În lumea globalizată în care trăim, există multe realităţi care nu pot fi tratate decât la această scară. Însă construcţia europeană se adresează unor state capabile să-şi propună şi să apere un proiect clar, pentru a crea un spaţiu de libertate şi de creativitate.

Uniunea Europeană a devenit cadrul instituţional al multor activităţi umane şi în ţara noastră. Însă ea acţionează prea des ca o instanţă administrativă şi chiar birocratică. Piaţa unică este un bun proiect în măsura în care este susţinut printr-o viziune spirituală a omului. Creştinii doresc ca Europa, departe de a reduce omul la a nu fi decât un consumator mereu nesatisfăcut şi preocupat de drepturile sale, să permită locuitorilor săi să acţioneze în mod responsabil, cu resursele spirituale, morale, economice şi politice care le aparţin lor, pentru binele întregii lumi.

Laicitate şi viaţă în societate

"Ordinea dreaptă a societăţii şi a statului ţine de datoria esenţială a politicii. Un stat care nu ar fi condus după dreptate s-ar reduce la o mare bandă de hoţi, cum a spus odată sfântul Augustin: «Remota itaque iustitia quid sunt regna nisi magna latrocinia?» Deosebirea dintre ceea ce este al cezarului şi ceea ce este al lui Dumnezeu (cf. Matei 22,21), adică deosebirea dintre stat şi Biserică sau, cum spune Conciliul Vatican II, autonomia realităţilor pământeşti, ţine de structura fundamentală a creştinismului. Statul nu poate să impună religia, ci trebuie să garanteze libertatea sa şi pacea între adepţii diferitelor religii; la rândul său, Biserica, fiind expresie socială a credinţei creştine, are independenţa sa şi, întemeindu-se pe credinţă, trăieşte forma sa comunitară, pe care statul trebuie să o respecte. Cele două sfere sunt distincte, dar mereu într-o relaţie reciprocă"² .

Exprimând ceea ce gândesc, creştinii nu merg împotriva înţelegerii şi libertăţii judecăţii celor care nu împărtăşesc credinţa lor. Ei doresc o aplicare corectă şi deschisă a legilor şi reglementărilor care definesc pactul laic în societate.

* * *

Pentru a merge mai departe

Problemele sociale, economice şi etice sunt din ce în ce tot mai complexe. Experţii au un cuvânt care ar putea ajuta la reflecţia cetăţenilor, dar nu o pot substitui.

Educaţia conştiinţei, prin dialogul rezonabil al credinţei, este prin urmare un imperativ pentru fiecare cetăţean, dacă nu vrea să rămână la nişte formule gata făcute. El este invitat de Biserică să descopere bogăţia învăţăturii ei, o învăţătură jalonată de enciclicele papilor şi reluată în Catehismul Bisericii Catolice, care-l are în vedere pe omul întreg.

"Multe comportamente cinice sau, pur şi simplu, nereflectate au condus la pierderea simţului unui destin comun, începând de la afirmaţia după care nimeni nu are de dat cont decât lui însuşi, uitând că drepturile nu au sens decât în legătură cu responsabilităţile [...], atâta vreme cât sensul existenţei nu mai trece prin raportarea la celălalt, percepţia însăşi a interesului general este neclară. Propoziţiile politice pe termen lung sunt devalorizate. Aşteptările cetăţenilor, prin urmare, sunt denaturate. Nu mai există o ierarhie a priorităţilor şi fiecare reclamă intervenţia Statului pentru problemele sale particulare"³ .

Dacă "Biserica nu poate şi nici nu trebuie să ia în mână bătălia politică pentru a construi o societate cât mai dreaptă posibil [...], nu poate şi nici nu trebuie să rămână deoparte în lupta pentru dreptate. Trebuie să intre în această luptă pe calea argumentării raţionale şi trebuie să trezească acele forţe spirituale, fără de care dreptatea, care implică şi renunţări, nu se poate afirma şi nici nu se poate dezvolta"⁴ .

Adevărata dezvoltare umană presupune "oameni corecţi, lucrători economici şi oameni politici care să trăiască puternic în conştiinţele lor apelul binelui comun. Sunt necesare fie pregătirea profesională, fie coerenţa morală"⁵ .

"Criza mocnea de multă vreme. Mai întâi s-a manifestat în domeniul ecologic. Apoi crizele alimentare, financiare, economice, monetare şi sociale s-au succedat rapid, dând la iveală o criză şi mai profundă, o criză spirituală, o criză a sensului. Această criză a sensului profund al existenţei a fost mascat de o încredere excesivă în economia liberală. Astăzi este clar că doar economia nu poate oferi răspunsurile adecvate la toate problemele societăţii"⁶ .

"Se dorea a crede că dificultăţile financiare din 2008 n-au fost uitate şi că evenimentele care le-au provocat nu şi-au reluat cursul lor. Controalele reale ale fluxurilor financiare, la nivel naţional sau internaţional, se luptă pentru a fi aplicate. Iluzia unei mari distribuiri a fondurilor publice continuă să mascheze defectele structurale ale ţării şi contribuie la prelungirea visului unei societăţi de consum fără o raportare reală la mijloacele disponibile, nici în case şi nici în societate. Apelul pe care-l lansăm în mod regulat pentru a promova noi forme de viaţă nu este un discurs moralizator. Este mai degrabă un avertisment pe care raţiunea umană trebuie să-l lanseze în faţa exceselor sistemului nostru"⁷ .

Este necesară, fără îndoială, o redefinire a binelui comun. "Este datoria fiecăruia să înţeleagă faptul că dorinţele sale personale nu pot fi unicul resort al acţiunii şi judecăţii sale. Este foarte posibil ca, ţinând cont de binele comun, să se ceară sacrificii de la fiecare"⁸ .

"Nici o ţară nu se poate considera în măsură să facă faţă singură problemelor migratoare din timpul nostru. Cu toţii suntem martori ai noianului de suferinţă, de necazuri şi de aspiraţii care însoţeşte fluxurile migratoare [...], muncitorii străini, în pofida dificultăţilor legate de integrarea lor, aduc o contribuţie semnificativă dezvoltării economice a ţării gazdă prin munca lor, precum şi ţării de origine graţie expedierilor financiare. Desigur, aceşti muncitori nu pot fi consideraţi ca o marfă sau o simplă forţă de muncă [...]. Fiecare migrant este o persoană umană care, ca atare, are drepturi fundamentale inalienabile ce trebuie să fie respectate de toţi şi în orice situaţie"⁹ .

Pr. dr. Lucian Farcaş

Note
¹ SPERANŢA: virtute teologală al cărei obiect principal este mântuirea, fericirea veşnică, participarea la slava lui Dumnezeu. Această virtute, care-l dispune pe creştin să-şi pună încrederea în promisiunile lui Cristos, să nu se sprijine pe forţele sale proprii, ci pe ajutorul harului Duhului Sfânt, îl conduce de fapt la rezistenţă în faţa răului şi a încercărilor şi păstrarea încrederii în viitor. Speranţa se exprimă şi se hrăneşte din rugăciune. Ea se deosebeşte de speranţa în sine oferind, sub privirea credinţei, o perspectivă a veşniciei.
² Benedict XVI, Enc. Deus caritas est (2006), nr. 28/a.
³ Conferinţa Episcopilor din Franţa, Consiliul Familiei şi al Societăţii, Grandir dans la crise (A creşte în criză), coedit. Bayard/Cerf/ Fleurus-Mame, col. Documents d'Église, martie 2011, pag. 18-19.
⁴ Benedict XVI, Enc. Deus caritas est (2006), nr. 28.
⁵ Benedict XVI, Enc. Caritas in veritate, (2009), nr. 71.
⁶ Conferinţa Episcopilor din Franţa, Grandir dans la crise, (A creşte în criză), p. 29.
⁷ Card. André Vingt-Trois, Discurs de deschidere, Adunarea plenară, Lourdes 2011.
⁸ Conferinţa Episcopilor din Franţa, Grandir dans la crise, (A creşte în criză), p. 47.
⁹ Benedict XVI, Enc. Caritas in veritate, 2009, nr. 62.

Sursa: www.ercis.ro