În apoftegma 21 despre avva Antonie întâlnim o dramă umană
deloc surprinzătoare. Aflăm istoria unui om alungat din mănăstire, după o
cădere. Monahul aleargă la avva Antonie, care îl trimite înapoi de unde fusese
deja izgonit o dată. Bietul călugăr (ale cărui nume şi vină nu le ştim)
pendulează de la chinovia sa spre muntele în care stătea Antonie şi invers.
Această alergare este oprită de cuvântul sfântului, care îl trimite înapoi cu
următoarea pildă: "O corabie a naufragiat în largul mării, şi-a pierdut
povara şi cu mare greu a ajuns la liman, salvându-se. Iar voi vreţi să aruncaţi
în apă ceea ce s-a salvat". Parabola bătrânului e lipsită de echivoc.
Corabia naufragiată e călugărul care era cât pe ce să se piardă cu totul în
căderea lui, dar care totuşi a ajuns viu la liman. E gata să se pocăiască şi să
îşi ducă mai departe nevoinţa. Oamenii însă sunt mult prea des judecători mai
aspri decât Însuşi Dumnezeu. Pentru ei disponibilitatea de a se pocăi a celui
căzut nu a fost îndeajuns. Au vrut să-l lepede cu totul pentru a-şi păstra
neatinsă puritatea lor închipuită. Au vrut deci, dacă e să o spunem cu cuvintele
avvei Antonie, să arunce în apă ceea ce s-a salvat.
Prea adesea suntem încercaţi de gândul de a face aidoma
acestora. Suntem repede gata să ne distanţăm de prietenii care au căzut sau care
sunt în dificultate. Ispita asta se găseşte nu doar la nivel personal, ci adesea
şi la nivel instituţional. Celor care cad nu li se mai dă dreptul la
reabilitare. Neinvestind încredere în cel care vrea să se întoarcă prin
pocăinţă, noi, în calitate de creştini, ne dovedim inconsecvenţa faţă de
Biserica în care spunem că suntem. Biserica are în centrul ei vestea cea bună
privind posibilitatea fiecăruia în parte de a se schimba, de a învia sufleteşte
şi de a se mântui. Zic posibilitatea de schimbare pentru că termenul grecesc
pentru pocăinţă (cuvânt care dă şi conţinutul de sens pentru cel românesc) este
"metanoia". Adică schimbarea sau înnoirea minţii. Primenirea minţii nu este
refuzată nimănui, oricât de greu ar fi păcătuit.
Viziunea care se desprinde din lectura Patericului egiptean
este una optimistă în linii mari. Oricât de mult ar fi greşit cineva, răspunsul
la întrebarea dacă se mai poate mântui a fost mereu da. De fapt, posibilitatea
mântuirii devenea activă, lucrătoare, se transforma într-o realitate chiar din
clipa în care cel căzut căuta o ieşire. Biografiile sfinţilor sunt fără excepţie
mărturii ale autenticităţii veştii celei bune că mântuirea este din belşug,
pentru toţi, până la sfârşit, atât timp cât fiecare cădere nu este decât un
efemer moment dinaintea unui nou început bun, pe care Dumnezeu îl aşteaptă de la
fiecare.
Autor: P. Siladi
Sursa: www.ziarullumina.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial