Cu puţin timp înainte de alegerea sa ca Papă, Cardinalul Joseph Ratzinger a spus
că una dintre cele mai mari provocări pentru credinţă în lumea modernă este
relativismul - viziunea potrivit căreia nu există adevăr moral sau religios
pentru care să fim cu toţii răspunzători. Perspectiva relativistă care domină o
mare parte din lumea apuseană face să fie foarte dificil pentru creştini să
vorbească despre moralitate. "Astăzi, a avea o credinţă clară bazată pe Crezul
Bisericii este un lucru adesea etichetat ca fundamentalism", a spus Cardinalul
Ratzinger. "În timp ce relativismul... pare singura atitudine acceptabilă în
timpurile moderne".
Persoana care nu este astăzi relativistă adesea nu este
tolerată în societate. Femeia pro-life, de exemplu, care spune că avortul este
greşit este foarte probabil să fie catalogată ca având "prejudecăţi". Studentul
creştin care spune că beţia şi relaţiile sexuale înainte de căsătorie sunt
imorale va fi desconsiderat pe motiv că este "rigid", "demodat" sau că face pe
"pudicul". În acest fel, cultura noastră relativistă tinde să îi marginalizeze
pe cei care au convingeri morale tradiţionale. Aşa cum arăta Ratzinger,
relativismul se conturează ca o nouă formă de totalitarism - care caută să
scoată din ecuaţie convingerile creştine privind adevărul.
"Construim o dictatură a relativismului care nu recunoaşte
nimic ca definitiv şi al cărei ultim scop constă doar în eul şi dorinţele
proprii". Comentariile Cardinalului Ratzinger sunt interesante nu doar pentru
implicaţiile pe care le au pentru înţelegerea problemelor morale
particulare, cum ar fi cele legate de avort, sexualitate sau consumul de
alcool. Mai mult, observaţiile lui ne amintesc faptul că credincioşii creştini
şi relativiştii morali au viziuni despre lume radical diferite. Problema
nu este pur şi simplu aceea că multe persoane din cultura noastră nu cred că
avortul, relaţiile sexuale pre-maritale sau consumul excesiv de alcool sunt
greşite din punct de vedere moral. Problema este mult mai profundă: mulţi nu mai
cred deloc în vreun standard moral.
Într-o cultură relativistă care susţine că toţi oamenii trebuie
să fie liberi să îşi stabilească propriile valori şi să trăiască aşa cum vor ei,
discursul creştin despre standarde morale sună ca o grămadă de reguli impuse
asupra vieţilor private ale oamenilor, care le restrâng libertatea. De aceea,
creştinii trebuie să facă mai mult decât să vorbească despre problemele morale
particulare aflate la ordinea zilei. Este nevoie de asemenea să ne implicăm la
nivelul mai înalt al viziunii despre lume dacă dorim să fim eficienţi în
comunicarea adevărului moral. Aceasta nu este însă o sarcină simplă, şi nici una
de care să ne putem achita rapid. Este mult mai simplu să oferim o argumentaţie
în cinci puncte pe o anumită problemă decât să înţelegem şi să tratăm în
ansamblu viziunea despre viaţă a cuiva. Pentru a face acest lucru, este
important să ne oprim puţin şi să analizăm cele mai importante caracteristici
ale viziunii morale catolice despre lume. Acest lucru îl vo! m face în
următoarele câteva articole, începând acum cu o reflecţie introductivă.
Mai mult decât reguli
Când predau morală, le cer adesea studenţilor mei la primul
curs să scrie două liste: prima să cuprindă cele mai importante 5 până la 10
probleme morale cu care consideră ei că ne confruntăm astăzi, şi a doua cu
lucrurile pentru care doresc ca lumea să îşi amintească de ei după ce vor muri.
Atunci când scriu despre cele mai importante probleme morale, studenţii
menţionează de obicei o gamă amplă de probleme legate de viaţa umană cum ar fi
avortul, pedeapsa cu moartea, eutanasia, războiul, clonarea. Mai tind menţioneze
probleme legate de cumpătare (consumul de droguri, alcoolismul), sexualitate
(relaţiile sexuale pre-maritale, adulterul, homosexualitatea), şi probleme
generale socio-economice (sărăcia, lăcomia capitalistă, protejarea mediului).
După ce scriu fiecare dintre aceste elemente pe tablă, în partea stângă, le spun
că această listă reflectă viziunea modernă asupra eticii.
Într-adevăr, pentru mulţi oameni de astăzi, cuvântul
"moralitate" se referă în primul rând la reguli de conduită sau un cod
comportamental, cum ar fi "Să nu furi" şi "Să nu faci fapte necurate". Noţiunea
modernă de moralitate tinde să se concentreze pe a stabili dacă anumite fapte
sunt bune sau rele. O moralitate concentrată pe reguli analizează în primul rând
întrebarea ce - ce trebuie să facă cineva dacă se confruntă cu o anumită
alegere sau situaţie? Tradiţia clasică avea însă o viziune morală mult mai
largă. Cuvântul grec pe care filozofii antici precum Platon şi Aristotel îl
foloseau pentru a descrie drama vieţii morale era ethikos, însemnând
"care ţine de caracter". Pentru ei, etica era mai mult decât a analiza dacă
anumite acţiuni sunt bune sau rele, şi mult mai mult decât reguli care intră în
joc în anumite "situaţii morale". Pentru ei, practic fiecare situaţie din viaţa
de zi cu zi a individului este o "situaţie morală", deoarece etica s! e referă
în mod fundamental la caracterul unei persoane - dispoziţia sa de a trăi
un anumit fel de viaţă.
Ca atare, întreaga persoană era privită prin prisma virtuţilor
şi viciilor sale. Cum reacţionează la foame, la teamă, la mânie şi la loviturile
vieţii; cât de generos răspunde la nevoile celorlalţi; cât de mult caută
bogăţia, plăcerea şi elogiile - acestea erau genul de teme pe care le aborda
atunci etica. Mai mult, etica analiza în cele din urmă încotro se îndreaptă
viaţa unui om, ce fel de persoană devenea acesta. Pe scurt, etica nu era pur şi
simplu o problemă privind ce - "Ce trebuie să fac în această situaţie?",
ci de asemenea, şi chiar mai important, o problemă privind cine - "Cine
vreau eu să devin?"
O problemă de caracter
Când le cer studenţilor mei a doua listă privind lucrurile
pentru care doresc ca lumea să îşi amintească de ei după ce mor, primesc în mod
tipic două feluri de răspunsuri. În primul rând, ei menţionează diferite
calităţi: doresc ca lumea să îşi amintească de ei pentru că au fost loiali,
buni, generoşi, sinceri, sârguincioşi, iubitori, oneşti, altruişti sau curajoşi.
Scriu acestea pe partea dreaptă a tablei şi arăt că aceste calităţi sunt
virtuţi. Această listă reflectă mai îndeaproape înţelegerea clasică
asupra eticii, ca fiind în primul rând nu despre reguli sau anumite probleme
morale ci despre virtuţi şi despre caracterul moral al unei persoane. Devin o
persoană mai generoasă? O persoană mai răbdătoare? O persoană mai onestă? Aceste
întrebări converg mult mai mult spre nucleul eticii.
În al doilea rând, studenţii menţionează de asemenea diferite
relaţii pentru care doresc să fie amintiţi: ei speră să fie cunoscuţi ca buni
prieteni, un soţ bun sau o soţie bună, un tată bun sau o mamă bună, un bun
creştin, cineva care a avut o însemnătate în vieţile celorlalţi. Aceasta
subliniază un alt aspect al unei viziuni morale catolice: etica ţine de a ne
trăi bine relaţiile noastre fundamentale. Sunt eu un fiu bun? O soţie bună? Un
tată bun? Un prieten bun? Un bun cetăţean? Un fiu bun pentru Tatăl meu ceresc?
Acestea sunt întrebările care se află în centrul viziunii morale catolice despre
lume. Legile morale şi felul în care se raportează ele la situaţii particulare
trebuie să fie întotdeauna văzute în contextul mai larg al felului în care
acestea ne ajută să ne trăim bine relaţia cu Dumnezeu şi cu aproapele, deoarece,
după cum vom vedea, acolo ne vom găsi fericirea.
Făcuţi pentru prietenie
A ne trăi bine relaţiile noastre este crucial pentru o viaţă de
succes, deoarece persoanele umane sunt făcute pentru prietenie. Acest lucru
poate fi văzut în primul capitol din Biblie: "Să-l facem pe om după chipul şi
asemănarea noastră" (Geneză 1,26). Observaţi că Dumnezeu foloseşte persoana
întâi plural: "Să-l facem pe om după chipul şi asemănarea
noastră". Creştinii au văzut în aceasta o primă referire la cele trei
Persoane ale Preasfintei Treimi. Şi aceasta ne spune multe despre vieţile
noastre. Dumnezeu fiind o comuniune de trei Persoane divine dăruindu-se pe sine
complet în iubire una faţă de cealaltă, faptul că suntem creaţi după chipul
acestui Dumnezeu - nu al vreunei vagi "mari puteri" supranaturale, ci al
Dumnezeului Trinitar - ne spune că trebuie să trăim asemenea Preasfintei Treimi.
Suntem făcuţi pentru comuniune cu ceilalţi. Suntem făcuţi pentru relaţii de
dăruire de sine în iubire, pentru ca vieţile noastre să poată reflecta ! cu
adevărat Treimea după al cărei chip am fost creaţi.
Această lege a dăruirii de sine este scrisă în adâncul fiinţei
noastre: doar atunci când ne trăim relaţiile imitând iubirea care se dăruieşte
pe sine a Treimii găsim fericire şi împlinire în viaţă. Aşa cum ne-a învăţat
Conciliul Vatican II, "omul nu se poate găsi deplin pe sine decât prin dăruirea
dezinteresată de sine". Sau aşa cum a spus-o Maica Tereza: "Dacă o viaţă nu este
trăită pentru ceilalţi, nu merită să fie trăită". Nu trebuie însă să fii creştin
sau să crezi în Biblie pentru a înţelege acest lucru. Chiar şi filozofii antici
au înţeles că persoanele umane sunt făcute pentru prietenie şi că găsim
împlinire în viaţă doar atunci când ne trăim bine relaţiile. Aristotel a învăţat
că o viaţă bună ţine de a trăi în virtute prietenia adevărată. Nici un alt bun
de pe acest pământ, fie el bogăţie, plăcere, sănătate sau putere nu merită să îl
avem dacă nu am avea prieteni: "Căci nimeni nu ar concepe viaţa fără prieteni,
chiar dacă ar fi să posede toate celelalt! e bunuri la un loc" (Aristotel,
Etica nicomahică, 1155a 1-3).
Tradiţia creştină susţine această intuiţie a lui Aristotel, dar
merge mai departe. Prietenia cea mai importantă pentru care suntem creaţi este
aceea cu Dumnezeu. Într-adevăr, scopul vieţii omului este acela de a se bucura
de prietenia cu Dumnezeu pentru totdeauna în cer. În consecinţă, Sf. Toma de
Aquino a definit virtutea supranaturală a iubirii ca prietenie cu Dumnezeu. Pe
scurt, etica ţine în primul rând nu de a urma un set de reguli, ci de a ne trăi
relaţiile cu virtute şi excelenţă. Într-adevăr, atunci când i s-a cerut lui Isus
însuşi să sintetizeze legea morală, a făcut-o arătând spre relaţii,
concentrându-se asupra iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele (Matei
22,36-39). Trebuie să urmăm legile morale ale lui Dumnezeu dar, aşa cum vom
vedea în următoarele articole, aceste legi trebuie să fie văzute ca fiind date
de Dumnezeu pentru a ne ajuta să trăim o viaţă bună, fericită - orientată spre
a-l iubi pe Dumnezeu din toată inima noastră şi pe aproap! ele aşa cum ne-a
iubit Cristos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial