Istoria Adoraţiei Euharistice (III)

Adoraţia Euharistică
Capitolul V
DEZVOLTAREA DOCTRINEI EUHARISTICE: DE CE?

Trecem acum de la consideraţiile privind dezvoltarea Adoraţiei Euharistice la progresul doctrinei euharistice. Cele două forme sunt corelate, dar nu au aceeaşi semnificaţie. S-ar putea spune că, sub aspect istoric, creşterea în devoţiune a dus la dezvoltarea doctrinei. A spune nu înseamnă însă a şi demonstra. Iar scopul nostru, de aici înainte, este să arătăm cum anume binecuvântările obţinute de credincioşi prin adorarea Preasfântului Sacrament au dus, sub îndrumarea Bisericii, la creşterea fenomenală a înţelegerii Prezenţei Reale, ca un miraculos izvor de haruri pentru cei care cred.

Premizele de bază ale dezvoltării doctrinare

Conciliul Vatican II va rămâne în istorie drept Conciliul progresului dogmatic. Acest Conciliu s-a deschis în 1962, la patru sute de ani de la încheierea Conciliului din Trento (1563). Pe parcursul acestor patru secole, fiecare dintre principalele mistere ale credinţei creştine a crescut imens. Tezaurul esenţial al credinţei a rămas, fireşte, acelaşi. Dar înţelesurile acesteia s-au dezvoltat astfel încât i-au scandalizat pe mulţi, au fost greşit înţelese de alţii şi, am putea spune, au fost recunoscute în adevăratul lor sens de relativ puţini.

Prin urmare, nu este deloc surprinzător că la Conciliul Vatican II au trebuit să fie precizate principiile de bază ale dezvoltării dogmatice. După ce a declarat că revelaţia divină, conţinută în Sfânta Scriptură şi în Tradiţie, a fost încredinţată pentru păstrare Bisericii, Conciliul merge mai departe, afirmând că Bisericii îi revine un rol mai amplu decât doar păstrarea adevărului revelat. Misiunea sa este de asemenea să asigure creşterea asimilării acestui adevăr. Tezaurul revelat, “care vine de la apostoli, progresează în Biserică cu ajutorul Sfântului Duh”.

Se constată într-adevăr o creştere a înţelegerii realităţilor şi cuvintelor revelate. Aceasta se petrece pe diferite căi: prin contemplarea şi studiul efectuat de credincioşii care meditează la aceste lucruri în inimile lor; prin înţelegerea intimă a realităţilor spirituale pe care le trăiesc; şi, de asemenea, prin predicarea acelora care au primit, odată cu drepturile provenind din succesiunea episcopală, carisma sigură a adevărului. Astfel, de-a lungul secolelor, Biserica înaintează necontenit spre plenitudinea adevărului divin, până când cuvintele lui Dumnezeu se împlinesc în ea (Constituţia Dogmatică despre Revelaţia Divină II, 8). Dintre căile menţionate mai sus prin care Biserica a crescut în înţelegerea Sacramentului Euharistiei, ne vom concentra asupra uneia singure, şi anume “experienţa”.

Binecuvântările dobândite prin Adoraţia Euharistică

Conciliul din Trento a declarat că Isus trebuie preamărit acum în Euharistie nu mai puţin decât era preamărit în primul secol, în Palestina. De ce? Fiindcă în Preasfântul Sacrament “este acelaşi Dumnezeu pe care apostolii Îl adorau în Galileea” (Decretul despre Preasfânta Euharistie, cap. 5). Adorarea lui Cristos euharistic este aşadar un articol al credinţei catolice. A devenit însă tot mai clar faptul că Isus din Euharistie poate fi nu numai adorat, ci şi implorat. El nu trebuie numai adorat, aşa cum a făcut Toma când i-a spus: “Domnul meu şi Dumnezeul meu”. Trebuie şi să îi cerem lucrurile de care avem nevoie, ca orbul care cerea: “Doamne, să văd” (Luca 18,41), sau ne putem apropia de El ca femeia care şi-a spus: “De mă voi atinge fie şi numai de mantia Lui, voi fi vindecată” (Matei 9,21).

Până acum, nenumăraţi credincioşi i-au cerut Mântuitorului din Euharistie ceea ce aveau nevoie, şi s-au apropiat de El în tabernacol sau pe altar. Experienţa trăită de ei a adâncit înţelegerea de către Biserică a cât de ad literam trebuie luat ceea ce a vorbit Isus atunci când a spus că va rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor. Experienţa este în primul rând spirituală: oferă lumină minţii şi tărie voinţei, oferă haruri pentru sine şi pentru alţii, permite slabei naturi umane să îndure încercări supraomeneşti, conferă oamenilor obişnuiţi puteri supranaturale pentru a realiza fapte extraordinare.

Sfinţii John Fisher (1469-1535) şi Thomas Morus (1478-1535) au fost întăriţi în viaţă şi s-au pregătit pentru martiriu prin adorarea ferventă a Preasfântului Sacrament. Iată una dintre rugăciunile lui Thomas Morus, publicată după moartea sa: “O, dulce Cristoase, Mântuitorule, prin chinurile amarei Tale Patimi, îndepărtează de la mine, o, Bunule Doamne, felul acesta călduţ sau mai degrabă această meditaţie rece, şi plictiseala din rugăciunile mele către Tine. Şi dăruieşte-mi harul Tău pentru ca să tânjesc de dor după Sfintele Tale Sacramente, şi în special să mă bucur în prezenţa Trupului Tău Preasfânt, o, dulce Cristoase, Mântuitorule, în Preasfântul Sacrament al altarului, şi să îţi pot mulţumi cum se cuvine pentru prezenţa Ta milostivă în acesta”.

Sfântul Francisc Xaveriu (1506-1552), după ce predica şi boteza întreaga zi, îşi petrecea adesea nopţile în rugăciune în faţa Preasfântului Sacrament.

Sfânta Maria Magdalena de Pazzi (1566-1607), călugăriţă carmelitană de la vârsta de şaptesprezece ani, recomanda persoanelor ocupate care trăiau în lume să îşi facă timp să se roage în fiecare zi în faţa Preasfintei Euharistii. “Un prieten”, scria ea, “va face o vizită prietenului său dis-de-dimineaţă, pentru ca să îi ureze o zi bună, şi seara, o noapte bună, şi îşi face de asemenea peste zi timp să stea de vorbă cu el”. În acelaşi fel, faceţi-i vizite lui Isus Cristos în Preasfântul Sacrament, dacă îndatoririle vă permit. Cel mai bine te rogi la picioarele altarului. Ori de câte ori îl vizitaţi pe Mântuitor, oferiţi Sângele Său preţios Tatălui Veşnic. Veţi vedea că aceste vizite vor duce la creşterea în voi a iubirii divine”.

Sfânta Maria Margareta (1647-1690), călugăriţă vizitandină, a găsit în faţa Preasfântului Sacrament tăria să îndure ceea ce martorii în procesul său de beatificare au descris ca “dispreţ, contraziceri, mustrări, insulte, reproşuri, fără a se plânge şi rugându-se pentru cei care o tratau astfel”.

Sfântul Alphons Maria de Liguori (1696-1787), sfântul patron al confesorilor, a scris o carte întreagă despre vizitele la Preasfântul Sacrament. Sfatul lui era: “Îndepărtaţi-vă de ceilalţi oameni şi petreceţi cel puţin un sfert de oră sau o jumătate de oră într-o biserică, în faţa Preasfântului Sacrament. Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul şi veţi vedea din propria experienţă câte haruri va revărsa asupra voastră”.

Sfântul Ioan Maria Vianney, Parohul din Ars (1786-1859), le spunea enoriaşilor săi că “Domnul nostru este ascuns aici, în tabernacol, aşteptându-ne să venim să îl vizităm şi să îi adresăm cererile noastre… În Cer, unde vom fi în slavă triumfători, Îl vom vedea în toată gloria Sa. Dacă s-ar fi înfăţişat acum, înaintea noastră, în toată gloria Sa, nu am fi îndrăznit să ne apropiem de El; dar iată, El este ascuns ca un om în temniţă şi ne spune: ‘Nu Mă vezi, dar nu contează; cere-mi tot ce vrei şi Eu îţi voi dărui’”. Parohul din Ars îşi petrecea cea mai mare parte a timpului în rugăciune, în faţa Preasfântului Sacrament. În cursul predicilor sale, se întorcea deseori spre tabernacol, spunând plin de emoţie: “El este aici!”

Şirul mărturiilor despre puterea Prezenţei Reale a continuat. Până la primului Congres Euharistic Internaţional din 1881, argumentele erau mai mult decât suficiente pentru ca Magisteriul Bisericii să discute pe larg subiectul.

Capitolul VI
MAGISTERIUL BISERICII

Nu a fost o coincidenţă faptul că Congresele Euharistice Internaţional au apărut tocmai datorită experienţei credincioşilor. Aşa cum am menţionat mai înainte, Providenţa s-a folosit de o persoană laică, Marie-Marthe Tamisier, care a conştientizat personal energia spirituală care vine din Prezenţa Reală, pentru a conduce spre primul Congres Euharistic Internaţional, desfăşurat la Lille, Franţa, în 1881.

Papa Leon al XIII-lea, în mesajul adresat participanţilor la Congres, a vorbit despre “marea sa bucurie” atunci când i-a lăudat pe Episcopii care au organizat evenimentul. El a aprobat scopul acesteia: “îndreptarea tuturor greşelilor făcute împotriva Preasfântului Sacrament şi promovarea adorării acestuia”. I-a lăudat pe laici pentru “marea răspândire a Adoraţiei Nocturne” şi pentru faptul că “această practică mântuitoare prinde rădăcini, creşte şi aduce rod pretutindeni”. Elementul cheie, a spus Papa Leon al XIII-lea, este că Adoraţia Euharistică aduce roade supranaturale pretutindeni unde această practică este hrănită de credinţa oamenilor.

Devoţiunea Sfântului Pius al X-lea faţă de Prezenţa Reală, afirmă biografii săi, a stat în miezul hotărârii sale istorice de a promova administrarea de la vârste fragede şi frecventă a Împărtăşaniei. În ziua canonizării sale, Papa Pius al XII-lea a identificat izvorul geniului apostolic al predecesorului său: “În viziunea profundă pe care a avut-o despre Biserică drept o societate, Papa Pius al X-lea a recunoscut că numai Preasfântul Sacrament are puterea de a hrăni în mod substanţial viaţa sa intimă şi a de o înălţa mai presus de orice societate omenească” (Quest’ ore di fulgente, 29 mai 1954).

Anticipând publicarea decretului său asupra Împărtăşirii frecvente, chiar zilnice (20 decembrie 1905), Papa Pius al X-lea a cerut ca în anul acela Congresul Euharistic Internaţional să aibă loc la Roma. Avea să fie al XVI-lea Congres, primul care se desfăşura în Cetatea Eternă. Papa a deschis lucrările Congresului celebrând Sfânta Liturghie şi participând apoi la procesiunea cu Preasfântul Sacrament.

Papii Benedict al XV-lea şi Pius al XI-lea au continuat tradiţia papală de a încuraja adorarea Preasfintei Euharistii şi rugăciunile de ispăşire şi cerere către Domnul Nostru din Preasfântul Sacrament. Papa Benedict al XV-lea a promulgat primul Codex Iuris Canonici (Cod de Drept Canonic) în 1917 prin care s-a legiferat păstrarea Preasfântului Sacrament în “orice biserică parohială sau quasi-parohială, precum şi în bisericile ce ţin de reşedinţa persoanelor consacrate” (CIC 1265, #1). Acelaşi Cod încuraja expunerea privată şi publică a Preasfintei Euharistii.

Papa Pius al XI-lea a asociat adorarea lui Cristos în Preasfântul Sacrament cu ispăşirea pentru păcate. Sfânta Maria Margareta fusese canonizată în 1920, cu doi ani înainte ca Achille Ratti să fie ales Papă. În 1928, el a scris o lungă enciclică despre Ispăşirea faţă de Preasfânta Inimă. Aceasta se referă în întregime la nevoia disperată de a cere îndurarea lui Dumnezeu, în special prin Preasfânta Euharistie. În timpul rugăciunilor ei în faţa Preasfântului Sacrament, Cristos îi revelase Sfintei Maria Margareta “infinitul iubirii Sale” spunându-i: “Iată această Inimă care a iubit atât de mult oamenii şi i-a copleşit cu toate bunurile şi care, pentru iubirea Sa fără margini, nu a primit în schimb decât neglijare şi dispreţ, adeseori chiar de la cei care ar fi fost legaţi prin datoria şi obligaţia unei iubiri cu totul deosebite”.

Printre modalităţile de ispăşire faţă de Inima lui Isus, Papa îndemna credincioşii “să facă rugăciuni şi implorări de ispăşire, prelungite timp de o oră întreagă – care pe drept este numită ‘Ora Sfântă’” (Miserentissimus Redemptor, 8 mai 1928). Este de la sine înţeles că Ora Sfântă trebuia făcută acolo unde primise Sfânta Maria Margareta mesajul original, în faţa Preasfintei Euharistii.

Papa Pius al XII-lea

Odată cu succesorul Papei Pius al XI-lea, începe o nouă etapă în învăţătura Bisericii asupra eficacităţii rugăciunii adresate lui Cristos prezent cu adevărat în Sacramentul altarului. Cu un an înainte de alegerea sa pe Scaunul Sfântului Petru, Cardinalul Pacelli fusese delegat papal la Congresul Euharistic Internaţional care s-a desfăşurat la Budapesta, Ungaria. Era anul 1938, cu un an înainte de declanşarea celui de-al doilea război mondial. În cuvântarea adresată Congresului, Cardinalul Pacelli afirma că Isus a părăsit într-adevăr pământul în forma Sa vizibilă, la Înălţare. El este însă în continuare pe pământ – El Însuşi, Isus ca persoană istorică -, în Sacramentul Iubirii Sale.

Papa Pius al XII-lea a publicat 41 de enciclice în cursul celor aproape 20 de ani de pontificat. O caracteristică a acestor documente era reflecţia asupra dezvoltării doctrinare care avea loc în Biserica Catolică în timpurile moderne, privind înţelegerea de către Biserică a faptului că este Trupul Mistic al lui Cristos (Mystici Corporis Christi, 1943); privind înţelegerea Bibliei (Divino Afflante Spiritu, 1943); privind atributele Preasfintei Fecioare (Deiparae Virginis Mariae, 1946), propunând definirea ca dogmă Ridicării cu trupul la Cer a Mariei. Enciclica Mediator Dei (1947) era despre Sfânta Liturghie. Aşa cum aveau să o arate evenimentele ulterioare, această enciclică a devenit baza pentru Constituţia privind Liturghia a Conciliului Vatican II. Nouă secţiuni complete din Enciclica Mediator Dei se referă la “Adoraţia Euharistică”. Aceasta oferă explicaţia cu cea mai autoritate a ceea ce Papa descria ca “adorarea Euharistiei”, care “s-a dezvoltat treptat într-o practică distinctă faţă de Jertfa Liturgică”.

Este indicat aşadar să cităm pe scurt din aceste secţiuni şi să facem câteva comentarii.
1. Adorarea Euharistiei. Fundamentul tuturor devoţiunilor euharistice este faptul că Isus din Preasfântul Sacrament este Fiul lui Dumnezeu în formă umană. Hrana euharistică conţine, aşa cum se ştie, “cu adevărat, în mod real şi substanţial Trupul şi Sângele împreună cu Sufletul şi Divinitatea Domnului nostru Isus Cristos”. Nu este aşadar de mirare că Biserica a adorat chiar de la începuturile ei Trupul lui Cristos sub forma pâinii; acest lucru este evident chiar din riturile jertfei liturgice, care prescriu ca slujitorii consacraţi să adore Preasfântul Sacrament îngenunchind sau înclinându-şi adânc capul.

Sfintele Concilii arată că tradiţia Bisericii a fost chiar de la începuturi să adore “cu acelaşi fel de adoraţie Cuvântul Întrupat ca şi propriul Său Trup”, iar Sf. Augustin afirma: “Nimeni nu mănâncă acel Trup fără să îl adore mai întâi”, adăugând că “nu numai că nu vom comite păcat adorându-L, dar vom comite păcat dacă nu îl adorăm” (Mediator Dei, par. 129-130). Tot restul depinde de acest articol fundamental al credinţei: că Euharistia îl conţine pe Cristos viu, în deplinătatea naturii Sale umane, şi prin urmare prezent cu adevărat în speciile sacre; şi în deplinătatea naturii Sale divine, trebuind prin urmare să fie adorat ca Dumnezeu.

2. Dezvoltarea dogmatică. Se poate constata înţelegerea mai profundă din partea Bisericii a fiecărui aspect al misterului Euharistiei, dar dintre toate, merită o atenţie specială conştientizarea crescândă nu numai a jertfei lui Cristos în Liturghie, ci şi a prezenţei Sale plină de har în afara Liturghiei. Pe acest fundament doctrinar s-a bazat cultul adorării Euharistiei şi s-a dezvoltat treptat ca o practică distinctă faţă de jertfa liturgică. Păstrarea speciilor sacre pentru cei bolnavi sau aflaţi în pericole a condus la obiceiul lăudabil de a adora Preasfântul Sacrament care este păstrat în bisericile noastre. Această practică a adoraţiei se bazează într-adevăr pe raţiuni puternice, întrucât Euharistia este în acelaşi timp o Jertfă şi un Sacrament – dar diferă de celelalte Sacramente prin faptul că nu numai produce har, ci şi conţine, în mod permanent, chiar pe Autorul Însuşi al harului.

Aşadar, atunci când Biserica ne îndeamnă să îl adorăm pe Cristos ascuns sub vălul Euharistiei şi să îl rugăm să ne dea darurile spirituale şi materiale de care avem întotdeauna nevoie, ea îşi manifestă credinţa vie în Mirele ei divin care se află prezent dincolo de acest văl, îşi manifestă recunoştinţa faţă de El şi se bucură de intimitatea prieteniei Sale (131). Cheia pentru a înţelege de ce trebuie să existe adorarea Euharistiei ca o practică separată de Liturghie este aceea că Euharistia este însuşi Isus Cristos. Aşa cum contemporanii Săi din Palestina îl adorau şi îl implorau în nevoile lor, şi noi trebuie să îl preamărim, să îi mulţumim şi să îl implorăm pentru tot ceea ce avem nevoie.

3. Dezvoltarea devoţională. Ca o consecinţă a acestei dezvoltării valide a doctrinei, Biserica a dezvoltat o serie largă de devoţiuni euharistice. Acum, Biserica în decursul secolelor a introdus diferite forme ale acestui cult, care sporesc mereu în frumuseţe şi foloase; de exemplu, vizite devoţionale la tabernacol chiar şi în fiecare zi; binecuvântarea cu Preasfântul Sacrament; procesiuni solemne, în special în timpul Congreselor Euharistice, care trec prin oraşe şi sate; şi adorarea Preasfântului Sacrament expus public. Uneori, aceste acte de adoraţie publică sunt de scurtă durată. Alteori durează una, mai multe sau chiar patruzeci de ore. În anumite locuri ele continuă pe rând în diferite biserici, pe parcursul unui an întreg, în timp ce în altele se face adoraţie perpetuă, ziua şi noaptea (132).

Trebuie subliniat că acestea nu sunt simple practici devoţionale întâmplătoare. Ele se bazează pe adevărul revelat de Dumnezeu. Şi aşa cum Papa se străduia să arate, “aceste exerciţii de pietate au dus la o minunată creştere în credinţă şi în viaţa spirituală a Bisericii luptătoare de pe pământ”. Sunt aceste practici liturgice? “Ele îşi au izvorul în inspiraţia liturgică”, răspundea Papa Pius al XII-lea. “Şi dacă sunt făcute într-un cadru adecvat, cu credinţă şi pietate, aşa cum cer regulile liturgice ale Bisericii, ele sunt fără îndoială de cel mai mare folos în trăirea vieţii liturgice”.

Nu se confundă oare astfel “Cristosul istoric” cu Cristosul euharistic? Deloc, răspundea Papa. Dimpotrivă, se poate afirma că prin această devoţiune, credinciosul mărturiseşte şi recunoaşte solemn credinţa Bisericii potrivit căreia Cuvântul lui Dumnezeu este unul şi acelaşi cu Fiul Fecioarei Maria, care a suferit pe Cruce, care este prezent în mod ascuns în Euharistie şi care domneşte pe tronul Său ceresc. Aşa cum spunea Sf. Ioan Gură-de-Aur: “Atunci când îl vezi expus (Trupul lui Cristos), spune-ţi: mulţumită acestui Trup nu mai sunt praf şi cenuşă, nu mai sunt sclav ci om liber: de aici am speranţa să obţin Cerul şi lucrurile bune care sunt pentru mine, viaţa veşnică, moştenirea Îngerilor, prietenia lui Cristos” (134).

Între alte forme de devoţiune euharistică recomandate de Papa Pius al XII-lea, el a acordat o atenţie specială binecuvântării cu Preasfântul Sacrament. El a vorbit despre “marele beneficiu al acestui obicei prin care preotul înalţă Pâinea Îngerilor în faţa adunării cu capetele plecate în adoraţie şi face cu ea semnul crucii”. Astfel “îl imploră pe Tatăl Ceresc să binevoiască a privi la Fiul Său care din iubire pentru noi a fost pironit pe Cruce şi de dragul Lui şi prin El să binevoiască… să pogoare harurile cereşti asupra celor pe care Sângele Nevinovat al Mielului i-a răscumpărat” (135).

Autor: John A. Hardon, SJ
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: TheRealPresence.org

Istoria Adoraţiei Euharistice (II)

Adoraţia Euharistică
Capitolul III
EVUL MEDIU, PÂNĂ LA CONCILIUL DIN TRENTO

Din momentul în care Papa Urban al IV-lea a instituit sărbătoarea Corpus Cristi, Episcopii Romei au apărat cu vigilenţă sporită credinţa Bisericii privind prezenţa neîncetată pe pământ a Întemeietorului ei în Preasfânta Euharistie. De fiecare dată când apărea o nouă dificultate, aceasta devenea o ocazie în care credinţa dobândea un plus de claritate şi semnificaţie – cu alte cuvinte, în felul acesta a avut loc dezvoltarea doctrinei euharistice.

Înainte de Conciliul din Trento. Diferite conjuncturi istorice au determinat o serie de declaraţii papale privind Euharistia. În sec. al XIV-lea, armenii i-au cerut Papei Clement al VI-lea ajutor financiar ca să poată plăti birurile grele impuse de sultan. Corespondenţa cu Episcopii armeni l-a făcut să îşi pună întrebarea dacă ei mărturisesc pe deplin credinţa catolică. Printre alte afirmaţii pe care Papa a solicitat ca ei să le accepte era şi aceea că “După cuvintele consacrării, este prezent identic (idem numero) acelaşi Trup al lui Cristos care s-a născut din Fecioară şi a fost jertfit pe Cruce” (29 septembrie 1351).

Douăzeci de ani mai târziu, a apărut o altă problemă teoretică cu serioase implicaţii practice: unii teologi s-au întrebat dacă Cristos mai rămâne sau nu în Euharistie atunci când speciile sacre sunt profanate? Papa Grigore al XI-lea a respins următoarele afirmaţii: “Dacă o Ostie consacrată cade sau este aruncată într-un canal, în noroi sau în alt loc profan, chiar dacă speciile rămân, Trupul lui Cristos încetează să mai fie prezent iar substanţa pâinii se reîntoarce. Daca o Ostie consacrată este mâncată sau consumată de un rozător sau un alt animal, chiar dacă speciile rămân, Trupul Lui Cristos încetează să mai fie prezent iar substanţa pâinii se reîntoarce” (8 august 1371).

O problemă şi mai gravă a fost adusă în discuţie de aşa-numiţii Calixtini, în secolul al XV-lea. Ei susţineau că Isus Cristos nu este primit în întregime de credincios dacă acesta nu se împărtăşeşte cu ambele specii. De data aceasta, Conciliul general din Konstanz a decis “să declare, să decreteze şi să definească” într-un articol de credinţă faptul că “Întregul Trup şi Sânge al lui Cristos sunt cu adevărat conţinute sub speciile pâinii şi vinului”. Această definiţie a fost confirmată de Papa Martin al V-lea la 1 septembrie 1425. Implicaţiile pentru expunerea şi adorarea Euharistiei sunt evidente.

Conciliul din Trento. În secolul al XVI-lea, întreg ansamblul credinţei catolice în Preasfânta Euharistie a fost pus sub semnul întrebării de Reformă. În consecinţă, Conciliul din Trento a tratat în mod exhaustiv acest subiect. A fost clarificat şi definit fiecare aspect al Jertfei Sfintei Liturghii, al Sfintei Împărtăşanii şi al Prezenţei Reale. În privinţa subiectului pe care îl discutăm aici, învăţăturile Conciliului privind Prezenţa Reală sunt cu adevărat istorice. A fost zorii celei mai semnificative dezvoltări a doctrinei euharistice după timpurile apostolice. Chiar şi numai câteva dintre afirmaţiile de la Trento sunt revelatoare.

Celelalte Sacramente nu au puterea de a sfinţi atâta timp cât nu le foloseşte cineva, dar în Euharistie Însuşi Autorul sfinţeniei este prezent, înainte ca Sacramentul să fie folosit. Fiindcă înainte chiar ca apostolii să fi primit Euharistia din mâinile Domnului, El le-a spus că le dă Trupul Său. Biserica lui Dumnezeu a crezut dintotdeauna că imediat după consacrare, adevăratul Trup şi Sânge al Domnului nostru, împreună cu sufletul şi divinitatea Sa, există sub speciile pâinii şi vinului. Trupul Său există sub specia pâinii şi Sângele Său sub specia vinului, în conformitate cu sensul cuvintelor. Dar Trupul Său există sub specia vinului, Sângele Său sub specia pâinii şi sufletul Său sub ambele specii, în virtutea legăturii şi a concomitenţei naturale care uneşte părţile lui Cristos Domnul nostru, care a înviat din morţi şi acum nu mai moare.

Mai mult, divinitatea lui Cristos este prezentă datorită unirii sale ipostatice perfecte cu trupul şi sufletul Său. Prin urmare este întru totul adevărat că, aşa cum e prezent în fiecare din cele două specii, Cristos este prezent în ambele. Fiindcă Isus există cu totul şi în întregime sub specia pâinii şi în fiecare parte a acelei specii, şi în acelaşi mod, Cristos există în întregime sub specia vinului şi în fiecare parte a acestuia. Dat fiind acest fapt de credinţă, Conciliul din Trento a declarat, în mod logic, în continuare, că “Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu trebuie adorat în Preasfântul Sacrament al Euharistiei cu cultul special dedicat numai Preasfintei Treimi (‘latria‘), incluzând şi acte exterioare de adoraţie. Preasfântul Sacrament trebuie onorat astfel cu celebrări festive extraordinare şi purtat în procesiuni solemne dintr-un loc într-altul, în conformitate cu riturile şi obiceiurile cultului universal al Sfintei Biserici. Sacramentul trebuie să fie expus public pentru a fi adorat de popor”. Aceste teze ale Conciliului din Trento, aprobate de Papa Iulius al III-lea (11 octombrie 1551), reprezintă, de atunci încoace, fundamentul progresului dogmatic şi devoţional privind Preasfânta Euharistie.

Capitolul IV
DEZVOLTAREA ADORAŢIEI EUHARISTICE

Aşa cum am văzut în capitolele precedente, păstrarea şi adorarea Preasfântului Sacrament s-a făcut chiar din primele timpuri ale bisericii, dar odată cu Conciliul din Trento a început o noua etapă în devoţiunea credincioşilor faţă de Prezenţa Reală a lui Cristos în Euharistie.

Devoţiunea de Patruzeci de Ore

La sfârşitul secolului al XVI-lea a apărut un document de importanţă istorică, emis de Papa Clement al VIII-lea (1592), despre ceea se numeşte în limba italiană Quarant’ Ore (Patruzeci de Ore). Devoţiunea consta în rugăciunea continuă timp de 40 de ore în faţa Preasfântului Sacrament expus pentru adoraţie. Introdusă anterior la nivel local în Milano, Episcopul Romei nu numai că a autorizat această devoţiune pentru Roma, dar a şi precizat cum anume trebuia practicată.

“Am hotărât să stabilim în mod public, în Cetatea Mamă a Romei, rugăciunea neîntreruptă astfel ca, în diferite biserici (pe care el le menţiona în document), în anumite zile, să se efectueze devoţiunea pioasă şi mântuitoare de Patruzeci de Ore; în felul acesta, în fiecare oră din zi şi din noapte, fumul de tămâie al rugăciunilor să se înalţe fără întrerupere înaintea Domnului”.

Aproximativ un secol mai târziu (în 1731), succesorul său, Papa Clement al XIII-lea, a publicat un set detaliat de instrucţiuni pentru desfăşurarea cum se cuvine a devoţiunii de Patruzeci de Ore, ca de exemplu:

• Preasfântul Sacrament să fie expus întotdeauna pe altarul înalt, excepţie făcând Bazilicile patriarhale;
• Statuile, relicvele şi picturile din jurul altarului unde este expus Preasfântul Sacrament să fie îndepărtate sau acoperite;
• Numai clericii în dalmatică pot să aibă grijă de altarul pentru expunerea Preasfântului Sacrament;
• Trebuie să fie stabilit un schimb continuu între adoratorii înaintea Preasfântului Sacrament, fiecare grup incluzând în mod obligatoriu un preot sau un diacon.
• Nu se va celebra Sfânta Liturghie pe altarul expunerii pentru adoraţie Sfântul Sacrament.

Treptat, devoţiunea de Patruzeci de Ore s-a răspândit în întreaga Biserică Catolică. Propusă de Codul de Drept Canonic în 1917, noul Cod aduce precizări şi anume: în bisericile sau oratoriile unde se păstrează Euharistia, “se recomandă (commendatur)… ca în fiecare an să aibă loc o expunere solemnă a Preasfântului Sacrament pentru un timp adecvat, chiar dacă nu şi continuu, în care comunitatea locală să poată mai atent să mediteze şi să adore Misterul Euharistic” (canonul 942).

Adoraţia Perpetuă

Termenul de “adoraţie perpetuă” desemnează adoraţia practic neîntreruptă a Preasfântului Sacrament. Aceasta poate să însemne:

• Adoraţia este literalmente perpetuă, adică în fiecare moment se află cineva în rugăciune în faţa Preasfintei Euharistii.
• Adoraţia este moralmente perpetuă, doar cu întreruperi de scurtă durată cerute de motive imperative sau de circumstanţe în afara posibilităţilor de control ;
• Adoraţia este neîntreruptă pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă, o zi sau mai multe zile, aşa cum este devoţiunea de Patruzeci de Ore.
• Adoraţia este neîntreruptă într-o biserică sau capelă specială.
• Adoraţia este neîntreruptă în diferite biserici sau capele dintr-o localitate, dieceză sau ţară sau în întreaga lume.

După unii autori, începutul adoraţiei perpetue se situează spre sfârşitul secolului al IV-lea, când în unele dieceze era obiceiul ca aceia convertiţi la credinţă să adore Preasfântul Sacrament expus timp de opt zile după Botezul lor. Ştim însă cu siguranţă că, înainte chiar de a fi fost instituită sărbătoarea Corpus Christi, se practica adoraţia euharistică nu numai de către persoanele consacrate din mănăstiri, ci şi de către laici. După victoria asupra albigensilor, regele Ludovic al VII-lea al Franţei a cerut Episcopului din Avignon să expună Preasfântul Sacrament în Capela Sfintei Cruci (14 septembrie 1226). Mulţimea adoratorilor a fost atât de mare, încât Episcopul a hotărât ca adoraţia să continue ziua şi noaptea. Această practică a fost ratificată ulterior de Sfântul Scaun şi a continuat neîntreruptă până la revoluţia franceză din 1792. A fost reluată în 1829.

Totuşi, abia după Conciliul din Trento adoraţia perpetuă s-a extins la scară universală. Există următoarele forme speciale ale adoraţiei perpetue:

Institutele Religioase de Clauzură: au fost întemeiate cu scopul expres al adoraţiei continue, zi şi noapte, a Preasfintei Euharistii. În unele dintre aceste Institute, cum ar fi Benedictinele Adoraţiei Perpetue a Preasfântului Sacrament, din Austria (1654), se depunea votul solemn al adoraţiei perpetue.

Institutele Religioase Apostolice aveau ca scop atât practicarea adoraţiei de către membrii lor, cât şi răspândirea adoraţiei perpetue a Euharistiei în rândul credincioşilor. Aşa a luat naştere Congregaţia Preasfintelor Inimi ale lui Isus şi Maria şi a Adoraţiei Perpetue a Preasfântului Sacrament al Altarului. Aprobată oficial în 1817, are ca scop cinstirea şi urmarea celor patru etape ale vieţii lui Cristos: copilăria, viaţa ascunsă, viaţa publică şi jertfa Lui, prin exerciţiul adoraţiei euharistice.

Societăţile de bărbaţi pentru Adoraţia Nocturnă s-au răspândit la scară internaţională începând din Roma, în 1810, cu întemeierea Uniunii Pioase a Adoratorilor Preasfântului Sacrament. Aceasta s-a răspândit în întreaga Europă şi în America de Nord şi de Sud. Adoraţia perpetuă în sens strict a fost şi este scopul lor principal.

Asociaţiile Euharistice Perpetue ale credincioşilor îşi au originea în secolul al XVII-lea. Una dintre primele asociaţii de acest fel a fost întemeiată în 1641 de baronul de Renty (Gaston Jean Baptiste de Renty, 1611 – 24 aprilie 1649) în parohia Sf. Paul din Paris. Aceasta era o societate de adoraţie perpetuă întemeiată pentru femei. La Boulonge, în Franţa (1753), parohiile erau împărţite în douăsprezece grupuri, corespunzând celor douăsprezece luni ale anului. Fiecare grup cuprindea atâtea parohii câte zile avea luna pe care o reprezenta, iar fiecărei biserici din fiecare grup îi era desemnată o anumită zi pentru adoraţia euharistică.

Dintre apostolii adoraţiei perpetue pentru laici, cel care a avut influenţa cea mai de durată în timpurile moderne a fost Sf. Pierre Julien Eymard. El a întemeiat, în 1856, la Paris, Congregaţia Preoţilor Preasfântului Sacrament, şi doi ani mai târziu, împreună cu Marguerite Guillot, Congregaţia Slujitoarelor Preasfântului Sacrament, o congregaţie contemplativă de clauzură pentru femei. Conferinţele publice ale lui Pierre Julien Eymard despre Prezenţa Reală au inspirat numeroase asociaţii de laici, care au luat ad litteram cuvintele lui: “În prezenţa lui Isus Cristos din Preasfântul Sacrament, orice măreţie dispare, orice sfinţenie se umileşte şi devine nimic. Isus Cristos este cu adevărat aici!”

Vizitele la Preasfântul Sacrament

La fel ca şi adoraţia perpetuă, istoria vizitelor la Preasfântul Sacrament este cel mai bine cunoscută din spiritualitatea monastică din Evul Mediu timpuriu. În secolul al XIII-lea, conform Regulii pentru Anahorete (Ancren Riwle), acestea îşi începeau ziua prin vizitarea Preasfântului Sacrament. Preoţii, care aveau acces mai uşor la Preasfânta Euharistie, trebuiau să îl viziteze în mod regulat pe Domnul nostru în Preasfântul Sacrament. Astfel martirul Sf. Thomas Becket (1118-1170) sublinia într-una din scrisorile sale: “Daca tu nu mă asculţi pe mine, care m-am rugat pentru tine gemând şi plângând cu lacrimi din belşug, nu de puţine ori, în faţa Maiestăţii Trupului lui Cristos…” (Materials, V, 276).

În secolul al XIV-lea, misticul englez Richard Rolle îi îndemna cu tărie pe creştini să viziteze bisericile din apropiere cât de des puteau. De ce? Fiindcă în biserică “Dumnezeu este pe altar, auzindu-i pe cei ce i se roagă şi le dăruieşte acestora ceea ce îi cer şi ceea ce este bine pentru ei” (Works, I, 145). Istoricii Bisericii menţionează că spre sfârşitul secolului, vizitarea Preasfântului Sacrament devenise o practică destul de obişnuită. Una dintre problemele grave din cadrul Reformei priveşte Preasfânta Euharistie. La început, Biserica Angliei nu a interzis clerului să păstreze ambele specii după celebrarea Cinei Celei de Taină, pentru a fi duse bolnavilor şi muribunzilor. Dar curând, păstrarea speciilor euharistice a devenit rară, lucru de aşteptat de altfel după cele Treizeci şi nouă de Articole (1571) care declarau că transsubstanţierea nu este adevărată şi că Euharistia nu trebuie adorată sau purtată în procesiune.

Trei sute de ani mai târziu, anglicanii, prin Mişcarea de la Oxford, au restabilit păstrarea continuă a Euharistiei şi au încurajat vizitarea Preasfântului Sacrament. Reîntoarcerea la această formă de pietate catolică faţă de Preasfânta Euharistie se datorează Societăţii anglicane a Surorilor Sf. Margaret, întemeiată în 1854. Analele comunităţii menţionează că la scurt timp după înfiinţare, surorile vizitau zilnic Preasfânta Euharistie în oratoriul propriu şi aproximativ în aceeaşi perioadă, a fost introdusă Binecuvântarea cu Preasfântul Sacrament.

În Biserica Catolică, vizitarea Preasfântului Sacrament a devenit o parte importantă a rugăciunii personale şi comunitare. Primul Cod de Drept Canonic recomandă ferm “credincioşilor să viziteze Preasfântul Sacrament cât mai des cu putinţă” (canonul 1273). Noul Cod aduce precizări în acest sens. Exceptând situaţiile în care există o contraindicaţie gravă, bisericile în care se păstrează Preasfântul Sacrament trebuie să fie deschise pentru credincioşi cel puţin câteva ore zilnic, astfel încât aceştia să se poată ruga în faţa Preasfântului Sacrament (canonul 937). Membrilor institutelor religioase li se atrage atenţia că în fiecare zi trebuie “să îl adore pe Domnul Însuşi prezent în Preasfântul Sacrament” (canonul 663, #2).

Binecuvântarea cu Preasfântul Sacrament

La fel ca şi în cazul altor devoţiuni euharistice, Binecuvântarea, aşa cum se numeşte de obicei, a început din secolul al XIII-lea şi a fost puternic influenţată de instituirea sărbătorii Corpus Christi. Două imnuri, O Salutaris Hostia şi Tantum Ergo, compuse de Sf. Toma de Aquino, au devenit părţi constitutive ale slujbei de Binecuvântare. Un aspect mai puţin cunoscut al istoriei Binecuvântării cu Preasfântul Sacrament este asocierea sa timpurie cu devoţiunea faţă de Preasfânta Fecioară. Aceasta îşi găsea deja expresia în Pange Lingua de la Vesperele I ale liturgiei Corpus Christi: “Ziditorul lumii umil se coboară / Pe pământ şi prinde trup într-o Fecioară”. Fără Maria nu ar fi fost Întrupare, şi fără Întrupare nu ar fi fost Euharistia.

Potrivit istoricilor, la începutul secolului al XIII-lea erau organizate un număr mare de confrerii şi asociaţii în care se obişnuia să se cânte imnuri în fiecare seară înaintea unei statui a Preasfintei Fecioare. Imnurile se numeau Laude şi erau adesea compuse în limba poporului sau chiar în diverse dialecte locale. Prin intermediul unor oameni precum franciscanul Giacopone da Todi (1230-1306), cântările acestea au contribuit la dezvoltarea literaturii italiene. Confreriile menţionate se numeau Laudesi. Prin impulsul dat de Sărbătoarea Corpus Christi, cântările mariane au fost însoţite adeseori de expunerea Preasfântului Sacrament. Ceea ce începuse ca o practică prin care se adăuga un plus de solemnitate devoţiunilor Mariane, a devenit în timp o formă de sine stătătoare a pietăţii euharistice.

Aceste întruniri însoţite de cântece mariane se numeau în Franţa Salut, în Ţările de Jos Lof, în Germania şi Anglia Salve. Au fost treptat însoţite de expunerea Euharistiei, în special când Preasfântul Sacrament era purtat în procesiune şi/sau erau binecuvântaţi bolnavii cu Preasfânta Euharistie. Mulţi credincioşi au început să includă în testamentele lor sume pentru susţinerea continuă a acestor celebrări de seară, prin cântece, în cinstea Preasfintei Fecioare, şi au cerut ca Preasfântul Sacrament să fie expus pe toată durata întrunirii. Practica veche a binecuvântării bolnavilor cu Preasfânta Euharistie la Lourdes reprezintă de fapt o extensie a acestei modalităţi de Binecuvântare însoţită de devoţiunea faţă de Preasfânta Fecioară.

Congresele Euharistice

Ca demonstraţie publică a credinţei în Prezenţa Reală, Congresele Euharistice locale sunt menţionate chiar din Evul Mediu. Însă primul Congres Internaţional a avut loc datorită zelului laicei Marie-Marthe Tamisier (1834-1910), de origine franceză, care a manifestat încă din copilărie o devoţiune extraordinară faţă de Preasfântul Sacrament. Ea numea o zi fără Sfânta Împărtăşanie “Vinerea Mare” a ei. După ce a încercat fără succes, în repetate rânduri, să intre într-o comunitate religioasă, şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii răspândind devoţiunea faţă de Prezenţa Reală. Inspirată de conferinţele Sf. Pierre Julien Eymard şi îndrumată direct de abatele Chevier din Lyon, ea a promovat mai întâi pelerinajele la sanctuarele unde avuseseră loc miracole euharistice. În cele din urmă, primul Congres Euharistic Internaţional s-a desfăşurat la Lille, în 1881. La cel de al V-lea Congres, care s-a ţinut la Toulouse, în 1886, au participat peste 1.500 de episcopi şi preoţi şi 30.000 de laici.

Până în prezent au avut loc Congrese Euharistice Internaţionale pe toate continentele, inclusiv în Africa, Asia şi Australia. Papa Paul al VI-lea a participat la al XXXVIII-lea şi la al XXXIX-lea Congres Euharistic, la Bombay în 1964 şi respectiv la Bogota în 1968. Papa Ioan Paul al II-lea intenţiona să participe la Congresul centenar de la Lourdes, în 1981, dar a fost împiedicat de tentativa de asasinat din 13 mai acelaşi an. Congresele naţionale au devenit foarte răspândite. În cursul unuia dintre acestea, desfăşurat la Bogota în 1980, Papa Ioan Paul al II-lea a sintetizat rolul pe care, din providenţa divină, îl are un astfel de Congres.

“Congresul Euharistic este în primul rând un mare act comunitar de credinţă în prezenţa şi lucrarea lui Isus în Euharistie, Care rămâne cu noi în mod sacramental, pentru a călători cu noi de-a lungul tuturor drumurilor noastre, astfel încât, prin puterea Sa, să facem faţă problemelor, ostenelilor, suferinţelor noastre… Din acest moment, să ne unim în jurul Ostiei consacrate, Pelerinul divin între pelerini, însetaţi să sorbim de la El inspiraţia şi puterea de a ne asuma nevoile şi aspiraţiile fraţilor noştri emigranţi… Congresul Euharistic trebuie să demonstreze în special şi să sublinieze clar faptul că Poporul lui Dumnezeu, aici pe pământ, trăieşte prin Euharistie, că îşi trage din Euharistie tăria pentru încercările de fiecare zi şi pentru bătăliile duse în toate sferele de existenţă” (30 iunie şi 9 iulie 1980). Mai mult de un secol de experienţă confirma spusele Papei.

Autor: John A. Hardon, SJ
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: TheRealPresence.org

Istoria Adoraţiei Euharistice (I)

Adoraţia Euharistică

Introducere

Creşterea fenomenală a devoţiunii faţă de prezenţa reală a lui Cristos în Preasfânta Euharistie a pus în încurcătură un număr nu tocmai mic de persoane sincere. Au devenit frecvente asociaţiile pentru Adoraţie Nocturnă, grupurile de Adoraţie Perpetuă, asociaţiile de credincioşi la nivel naţional care promovează vizitarea organizată Preasfântului Sacrament, Orele Sfinte petrecute în faţa tabernacolului, expunerea lunară, săptămânală şi chiar zilnică a Preasfintei Euharistii în bisericile şi capelele de pretutindeni. Ce înseamnă toate acestea? Reprezintă o nouă formă de pietate excentrică sau se întemeiază pe doctrina catolică autentică, având la bază stânca solidă a revelaţiei creştine?

Este o doctrină catolică autentică şi se bazează pe adevărul nestrămutat al credinţei noastre revelate. Dar trebuie să fie explicată, iar explicaţia reprezintă un exemplu clasic a ceea ce numim dezvoltarea doctrinei. Prin dezvoltarea doctrinei se înţelege faptul că unele adevăruri divine revelate devin mai profund înţelese şi sunt percepute cu mai multă claritate decât înainte. Sub călăuzirea Duhului Sfânt, pe care Cristos a promis că îl va trimite ca să ne înveţe, Biserica ajunge să vadă mai în profunzime ceea ce a crezut dintotdeauna, iar aceasta se exprimă prin anumite forme de devoţiune care nu erau frecvent întâlnite până atunci în istoria Bisericii. Întregul ansamblu al Cristologiei şi Mariologiei au asistat la un astfel de progres dogmatic. Adoraţia Euharistică este aşadar un exemplu de dezvoltare a doctrinei.

Acest proces implică întotdeauna faptul că, în mod obiectiv, adevărul revelat rămâne constant şi imuabil. Prin lumina Duhului Sfânt însă, înţelegerea subiectivă a adevărului devine mai clară, semnificaţia lui mai certă iar cuprinderea lui de către cugetul credincioşilor devine tot mai fermă. În acest scurt studiu intenţionăm să arătăm dezvoltarea minunată, de-a lungul timpului, a credinţei în prezenţa reală a lui Cristos în Euharistie. Suntem martori a ceea ce nu poate fi descris decât ca lucrarea Duhului Sfânt, pe care ni L-a promis Isus Cristos: “Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care Îl va trimite Tatăl în numele Meu, vă va învăţa toate şi vă va aminti toate câte vi le-am spus Eu” (Ioan 14,25).

Capitolul I
DIN TIMPURILE APOSTOLICE PÂNĂ ÎN EVUL MEDIU TIMPURIU

Credinţa în prezenţa reală, fizică, a lui Isus în Euharistie s-a dezvoltat pornind de la învăţăturile evangheliştilor şi ale Sf. Paul. Ei au arătat clar Bisericii apostolice faptul că speciile euharistice sunt literalmente Isus Cristos, care Îşi continuă misiunea Sa salvifică în lume. Au explicat acest lucru în special Sf. Evanghelist Ioan şi Sf. Paul. Scepticismul discipolilor lui Isus, atunci când El le predica despre realitatea Trupului şi Sângelui Său ca mâncare şi băutură, l-a făcut pe Sf. Ioan să menţioneze că “După aceasta, mulţi dintre discipolii Lui s-au retras şi nu mai mergeau cu El. Atunci Isus le-a zis celor doisprezece: ‘Nu cumva vreţi să plecaţi şi voi?’. Simon Petru I-a răspuns: ‘Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (Ioan 6,66-68).

În prima Scrisoare către Corinteni, Sf. Paul i-a dojenit pe aceştia că au făcut din Agape, care trebuia să fie un semn frumos al unităţii, o ocazie de discordie. El le aminteşte că Euharistia nu este o mâncare obişnuită. Este în mod real Trupul şi Sângele lui Cristos, “căci eu am primit de la Domnul ceea ce v-am transmis” (1Corinteni 11,23-26). Spre sfârşitul secolului I şi începutul secolului al II-lea dC, Ignaţiu de Antiohia, în drum spre Roma, unde avea să sufere martiriul, atrăgea atenţia creştinilor să nu fie înşelaţi de gnostici – termenul modern potrivit ar fi “vizionari” -, care negau prezenţa reală. Ignaţiu spunea că aceştia se abţineau de la Euharistie fiindcă nu acceptau credinţa creştinilor adevăraţi – şi anume că în Euharistie este acelaşi Isus Cristos Care a trăit, a murit şi a înviat din morţi pentru mântuirea noastră.

Sub impactul acestei credinţe, primii pustnici păstrau Euharistia în chiliile lor. Cel puţin începând de la mijlocul secolului al III-lea, între pustnicii din Răsărit, în special din Palestina şi Egipt, era o practică generală păstrarea speciilor consacrate în grotele sau chiliile unde locuiau. Scopul imediat al acestei păstrări era acela de a le permite sihaştrilor să se împărtăşească. Dar în acelaşi timp, ei erau cu adevărat conştienţi de ceea ce înseamnă prezenţa reală, tratând-o astfel cu cel mai mare respect şi păstrând-o cu sfinţenie alături de ei – nu doar ca să o aibă la îndemână.

Şi nu numai că păstrau Sacramentul în chiliile lor, dar îl şi purtau asupra lor când mergeau dintr-un loc în altul. Această practică se regăseşte în ritualul fermentum, care datează din anul 120 dC. Ritualul fermentum se referea la o părticică din pâinea euharistică (uneori cufundată în potir) transportată de un Episcop al unei Dieceze la Episcopul altei Dieceze. Acesta din urmă trebuia să consume speciile la următoarea Sfântă Liturghie solemnă, ca un semn al unităţii dintre Biserici. Se numea fermentum nu neapărat fiindcă pâinea folosită era dospită, ci fiindcă Euharistia simboliza fermentul unităţii care pătrunde şi îi transformă pe creştini, astfel încât să devină una cu Cristos. Deja în secolul al II-lea dC, Papii trimiteau Euharistia Episcopilor ca o garanţie a unităţii în credinţă şi ocazional, Episcopii făceau acelaşi lucru pentru preoţii lor.

Pe măsură ce monahismul a trecut de la viaţa solitară la cea comunitară, călugării au primit într-o oarecare măsură privilegiul să poarte Euharistia cu ei. Ei o puteau purta asupra lor atunci când munceau pe câmp sau când mergeau într-o călătorie. Speciile erau aşezate într-un mic receptacol (chrismal) purtat în bandulieră, sau într-un mic sac (perula) atârnat la gât, sub haine. Manuscrisele irlandeze şi britanice menţionează adeseori acest obicei. Motivul era nu numai să aibă Euharistia cu ei pentru a se împărtăşi, ci şi ca să le asigure protecţie împotriva hoţilor şi a dificultăţilor călătoriei. În istorisirea vieţii Sf. Comgall (+601) se povesteşte cum, atunci când a fost atacat de păgâni în timp ce muncea la câmp, atacatorii i-au văzut la gât chrismal-ul şi nu au îndrăznit să îl atingă, retrăgându-se cu teama de vreo răzbunare, fiindcă au presupus, aşa cum spune naratorul, că Sf. Comgall îl purta acolo pe Dumnezeul său. Sfântul a fost atât de impresionat încât a exclamat pe dată: ” Doamne, Tu eşti puterea, refugiul şi Mântuitorul meu!”

După Conciliul din Niceea (325), ştim că Euharistia începe să fie păstrată în bisericile mânăstirilor. Motivul imediat era păstrarea ei pentru bolnavi şi muribunzi, dar şi pentru ceremonia fermentum. În mod natural a fost recunoscut însă caracterul ei sacru, iar locul unde se păstra era la adăpost de atingerea profană. De la începuturile vieţii în comunitate, aşadar, Preasfântul Sacrament a devenit parte integrantă în structura bisericii unei mânăstiri. O multitudine de nume erau folosite pentru desemnarea locului unde se păstra Preasfântul Sacrament. Dintre acestea, Pastoforium, diakonikon, secretarium, prothesis erau cele mai frecvent utilizate. Atât cât putem şti, Euharistia era păstrată la început într-o cameră specială chiar lângă sanctuar, dar separată de biserica în care se oficia Sfânta Liturghie.

Spre anii 800 se poate afirma cu certitudine că Sacramentul era păstrat chiar în biserică, aproape de altar. Există un poem din anul 802, care vorbeşte despre un vas ce conţinea Sfintele Specii păstrat pe altarul înalt al bisericii abaţiei din Lindisfarne, Anglia. Practica păstrării Euharistiei în mănăstiri devenise universală, astfel încât nu există vreo dovadă care să susţină contrariul chiar şi înainte de anul 1000. Într-adevăr, existau numeroase reglementări privind protecţia speciilor sacre “de profanarea de către şoareci şi oamenii lipsiţi de pietate”. Speciile trebuiau păstrate sub cheie şi uneori într-un receptacol înălţat suficient de mult încât să nu fie la îndemâna profanatorilor.

Este interesant de menţionat faptul că una dintre primele referiri sigure la păstrarea Preasfântului Sacrament se găseşte în viaţa Sf. Vasile (+379). Se spune că Sf. Vasile a împărţit pâinea euharistică în trei părţi când a celebrat în mânăstire Sfânta Liturghie. El a consumat o parte, pe cea de a doua a dat-o călugărilor, iar pe a treia a aşezat-o într-un porumbel de aur atârnat deasupra altarului. Aceasta sugerează că, deşi avem acces relativ restrâns la izvoare orientale, mănăstirile răsăritene erau cu secole înainte faţă de cele apusene în privinţa păstrării speciilor euharistice chiar în biserica mănăstirii, nu doar într-un loc separat. În tezaurul de la Monte Cassino, despre care se crede că a fost distrus în cursul celui de al II-lea război mondial, se aflau două mici tabernacole străvechi, unul din aur şi celălalt din argint. Acestea au fost daruri ale Papei Victor al III-lea (+1087), care fusese abate la Cassino înainte de a fi fost ales Papă.

Capitolul II
De la BERENGARIUS la SF. FRANCISC de ASSISI

Spre sfârşitul secolului al XI-lea, istoria Adoraţiei Euharistice intră într-o nouă etapă. Până atunci, prezenţa reală era considerată o certitudine absolută în credinţa catolică, şi păstrarea Preasfintei Euharistii era o practică obişnuită în bisericile catolice, inclusiv în capelele şi oratoriile comunităţilor religioase. Dar iată că o revoluţie avea să lovească dintr-odată Biserica, atunci când Berengarius (999-1088), arhidiacon din Angers (Franţa), a negat în mod public prezenţa reală şi fizică a lui Cristos în speciile pâinii şi vinului. Ideea a prins rapid şi au apărut scrieri care susţineau faptul că Isus din Euharistie nu este exact Isus din Evanghelii, sau oricum nu este cu adevărat prezent în specii.

Dezbaterea a devenit atât de serioasă încât Papa Grigore al VII-lea i-a ordonat lui Berengarius să retracteze sub semnătură totul. Acest credo avea să facă istorie în teologie. A fost prima declaraţie oficială în care Biserica a consfinţit în mod definitiv ceea ce crezuse dintotdeauna. Mărturia venea de la acel abate devenit Papă, a cărui credinţă în Preasfântul Sacrament înflorise ani de-a rândul într-o mânăstire benedictină.

Venind în întâmpinarea unei provocări similare din zilele noastre, învăţătura Papei Grigore al VII-lea despre prezenţa reală a fost citată textual (verbatim) de Papa Paul al VI-lea în documentul istoric Mysterium Fidei (1965). Cred cu toată inima şi afirm deschis că pâinea şi vinul aşezate pe altar sunt schimbate ca substanţă, prin misterul sfintelor rugăciuni şi al cuvintelor Mântuitorului, în adevăratul şi de viaţă dătătorul Trup şi Sânge al Domnului nostru Isus Cristos, şi că după consacrare este prezent adevăratul trup al lui Cristos, care s-a născut din Fecioară şi s-a oferit pe sine pentru mântuirea lumii, a fost răstignit pe cruce şi acum stă de-a dreapta Tatălui, şi este prezent adevăratul sânge al lui Cristos, care s-a vărsat din coasta Sa. Acestea sunt prezente nu numai prin mijlocirea unui semn şi a eficacităţii Sacramentului, ci chiar în realitatea şi adevărul naturii şi substanţei lor.

Odată cu această profesiune de credinţă, în Bisericile Europei a început ceea ce poate fi descris ca Renaşterea Euharistică. S-au instituit procesiuni cu Preasfântul Sacrament; au fost prescrise şi legiferate acte de adoraţie; a fost încurajată vizitarea lui Cristos în tabernacol; chiliile călugărilor aveau ferestre către biserică, astfel încât să le permită acestora să vadă şi să facă adoraţie în faţa tabernacolului. Un ritual timpuriu al carmeliţilor includea cuvintele: “pentru devoţiunea celor din cor”, atunci când se referea la păstrarea speciilor. Începând din secolul al XI-lea, devoţiunea faţă de Preasfântul Sacrament păstrat în tabernacol a devenit tot mai răspândită în lumea catolică, iar dezvoltarea progresivă a devoţiunii s-a făcut sub conducerea membrilor ordinelor călugăreşti, bărbaţi şi femei. Benedictinul Lanfranc, ca Episcop de Canterbury, a adus din Franţa în Anglia numeroase obiceiuri care se refereau la adorarea prezenţei reale.

Sf. Francisc de Assisi, care nu a fost niciodată hirotonit preot, avea o mare devoţiune personală faţă de Cristos din Preasfântul Sacrament: “Sfânta Scriptură ne spune că Tatăl locuieşte ‘într-o lumină de nepătruns’ (1Timotei 6,16) şi că ‘Dumnezeu este duh’ (Ioan 4,24), şi Sf. Ioan adaugă: ‘Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu’ (Ioan 1,18). Fiindcă Dumnezeu e duh, El poate fi văzut numai în duh: ‘Duhul este acela care dă viaţă, trupul nu foloseşte la nimic’ (Ioan 6,63). Dar Dumnezeu Fiul este egal cu Tatăl şi astfel El Însuşi poate fi văzut numai în acelaşi fel ca şi Tatăl şi Duhul Sfânt. De aceea au fost condamnaţi toţi cei care l-au văzut pe Domnul nostru Isus Cristos numai în umanitatea Sa, dar nu l-au văzut sau nu au crezut în duh în divinitatea Sa, că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. La fel şi astăzi, condamnaţi sunt toţi cei care văd Sacramentul Trupului lui Cristos, care e consacrat pe altar, sub forma pâinii şi vinului, prin cuvintele Domnului nostru în mâinile preotului, şi nu văd sau nu cred în duh şi în Dumnezeu că acesta este cu adevărat Preasfântul Trup şi Sânge al Domnului nostru Isus Cristos“. Credinţa aceasta clară în prezenţa lui Cristos în Euharistie l-a susţinut pe Sf. Francisc în cele mai dificile încercări prin care a trecut. Este aceeaşi credinţă care a inspirat o nouă tradiţie în comunităţile religioase feminine. Mănăstirile aveau Sacramentul păstrat special pentru adoraţie – separat de Sfânta Liturghie şi Sfânta Împărtăşanie.

Sărbătoarea Corpus Cristi. Astfel, nu a fost deloc surprinzător faptul că Papa Urban al IV-lea, în secolul al XIII-lea, a instituit sărbătoarea Corpus Cristi. Papa nu a făcut decât să scoată în evidenţă încă o dată iubirea lui Cristos care doreşte să rămână cu noi în mod fizic până la sfârşitul timpului. În Euharistie, spunea Papa, “Cristos este cu noi în însăşi substanţa Sa.” Pentru că “atunci când le-a spus Apostolilor că urcă la Cer, a precizat: ‘Iată, eu rămân cu voi până la sfârşitul lumii’, consolându-i astfel cu promisiunea plină de milostivire că El va rămâne şi va fi cu ei prin însăşi prezenţa Sa fizică” (11 august 1264).

Papa Urban al IV-lea l-a însărcinat pe Sf. Toma de Aquino să compună Liturghia Orelor pentru sărbătoarea Corpus Cristi, care să se celebreze anual în prima zi de joi care urmează după Duminica Preasfintei Treimi. Cele trei imnuri pe care Sf. Toma de Aquino le-a compus pentru această sărbătoare sunt printre cele mai frumoase din întreaga liturgie catolică. Ele exprimă credinţa nestrămutată a Bisericii în prezenţa statornică a Întemeietorului ei pe pământ şi explică, de asemenea, de ce credincioşii îl adoră pe Cristos în Preasfântul Sacrament. Toate cele trei imnuri fac parte din Oficiul Divin, şi se înscriu între comorile de mare preţ ale imnologiei catolice.

• O Salutaris Hostia este un act de adorare a lui Cristos, Victima mântuitoare care a deschis larg porţile cerului pentru om;
• Tantum Ergo Sacramentum este un act de adorare a Cuvântului care s-a făcut trup, unde credinţa împlineşte ceea ce nu pot percepe simţurile;
• Panis Angelicus este un act de adoraţie faţă de acel Lucru Minunat prin care cei săraci şi oropsiţi sunt hrăniţi, ospătându-se cu Domnul şi Regele lor Întrupat.

Sf. Toma de Aquino, la fel ca şi întreaga Biserică, nu a separat niciodată Euharistia ca Jertfă, Împărtăşire şi Prezenţă. Dar, împreună cu Biserica, a înţeles că fără prezenţa reală nu poate exista nici jertfă reală şi nici împărtăşire adevărată. Sf. Toma de Aquino considera că Dumnezeu S-a făcut om pentru ca să se poată oferi pe Sine Însuşi pe Calvar şi să continue să se ofere în Sfânta Liturghie. S-a făcut om pentru ca să se poată dărui pe Sine Însuşi discipolilor la Cina cea de Taină şi să continue să ni se dăruiască pe Sine în Sfânta Împărtăşanie. S-a făcut om ca să trăiască în trup în Palestina şi să continue să trăiască acum pe pământ ca acelaşi Isus care a murit şi a înviat din morţi şi s-a înălţat la dreapta Tatălui Său din ceruri.

Autor: John A. Hardon, SJ
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: TheRealPresence.org

Egalitate între soți

Se întâlnește o englezoaică, o nemțoaică și o româncă. Decid ca să discute cu soții, pentru a-i convinge să fie egale cu aceștia. După vreo trei săptămâni cele trei femei se întâlnesc și încep să-și relateze experiența avută.
Englezoaica: I-am spus soțului meu că vrem să fim egali în toate și el a fost de acord. În prima zi, nu am observat nimic schimbat. A doua zi deja curățase prin casă și dusese copii la școală. Sunt foarte mulțumită.
Nemțoaica: I-am spus soțului meu că vrem să fim egali în toate și el a fost de acord. În prima zi, nu am observat nici o schimbare, dar a doua zi deja spălase toate rufele, dăduse de mâncare la copii, iar când am sosit acasă, mătura. Și eu sunt foarte mulțumită de schimbarea produsă.
Românca: I-am spus soțului meu că vrem să fim egali în toate și el a fost de acord. În prima zi, nu am văzut nici o schimbare; a doua zi la fel; a treia zi am început să văd cu un ochi.....

PĂSTOR SAU MĂCELAR?

,,După ce şi-a scos toate oile, merge înaintea lor; şi oile merg după el, pentru că îi cunosc glasul.” Ioan 10.4
Cu cativa ani de zile in urma, un grup de turisti care au vizitat Palestina, au trait o intamplare amuzanta: Ghidul lor le-a explicat ca in Orient pastorii merg todeauna inaintea turmelor lor, iar oile ii urmeaza pentru ca le cunosc vocea . ,,Cind veti cobori din avion, veti observa acest fapt pretutindeni pe unde veti merge. ‘’

Incurajati de acel ghid, grupul de excursionisti ardea de nerabdare sa ajunga in Palestina, pentru a vedea frumusetea pamantului Bibliei si pentru a invata din obiceiurile locului.

Spre surprinderea lor insa, cind au coborit din avion si au ajuns cu autocarul la marginea unei localitati, au observat o persoana care mana oile din spate si nu mergea inaintea lor, asa cum li se spusese in avion. Surprins de aceasta situatie, ghidul a ramas fara cuvinte. A cerut sa se opreasca imediat autocarul, pentru a discuta cu aceasta persoana.
„ Cum de mani oile din spate si nu mergi inaintea lor ?’’ L-a intrebat cu mare curiozitate ghidul . Mi s-a spus si aceasta am si observat in excursiile precedente, ca pastorii din Orient merg todeauna inaintea oilor si nu le mana din urma!
„ Aveti dreptate domnule,’’ i-a raspuns strainul. In zona noastra pastorii isi conduc oile mergand todeauna inaintea turmei! Dar eu nu sunt pastorul acestei turme, ci macelarul care o mana spre abator!
Exista o mare diferenta intre interesul unui pastor si cel al unui maceler fata de turma. Pastorul este gata sa-si sacrifice viata pentru a-si cruta turma, pe cand macelarul sacrifica turma pentru a-si intretine viata!

FIECARE AUDE ZGOMOTUL CU CARE SE OBIȘNUIEȘTE MAI MULT...

Intr-o zi un new-yorkez si un prieten al sau, indian cherokee se plimbau pe un bulevard aglomerat al New Yorkului. La un moment dat indianul ii spuse prietenului sau:
- Am auzit un greier cantand.
-Esti nebun. E dupa amiaza, strada este aglomerata, traficul intens e zgomotos, si tu imi spui ca ai auzit un greier cantand.
-Nu, nu sunt nebun. Chiar il aud cantand si acum. Asteapta o clipa.
Si indianul se indrepta inspre o peluza mica din fata unui magazin, si dupa cateva minute de cautare se intoarse spre prietenul sau cu un greier in pumnul drept.
-Cum ai reusit sa-l auzi ? il intreba oraseanul.
-Vezi tu, fiecare aude zgomotul cu care se obisnuieste cel mai mult, la care isi acordeaza urechea vreme indelungata.
Si pentru a fi si mai convingator, indianul scoase din buzunarul sau un pumn de monezi si le dadu drumul pe caldaram. La clinchetul ascutit scos de monezile ce au cazut pe asfalt, multimi de trecatori grabiti intoarsera imediat capul.
Oare care este sunetul cu care urechea noastra este obisnuit ?
Este vocea lui Dumnezeu sau este o alta voce – a lumii pacatoase care te cheama spre o viata murdara si plina de zbucium?
Si daca auzi vocea lui Dumnezeu, o auzi clar, sau nedefinita, cetoasa ?
Sa ne apropiem de Dumnezeu si de Cuvantul Sau si sa ne acordam bine urechea pe aceasta frecventa pe care ne vorbeste El in fiecare zi. Daca ne vom obisnui cu glasul Lui, il vom putea distinge clar intotdeauna dintre miile de voci care se aud zilnic, si ne vom putea implini misiunea pe care o are El pentru noi.

În tăcerea ascultării sub semnul bucuriei

Verbum Domini" este o scriere globală în care se împletesc teologia, spiritualitatea şi pastoraţia

Vineri 11 noiembrie 2011, cardinalul preşedinte al Consiliului Pontifical al Culturii prezintă cartea Verbum Domini. Studii şi comentarii asupra exortaţiei apostolice post-sinodale a lui Benedict al XVI-lea (îngrijită de Paolo Merlo şi Giuseppe Pulcinelli, Cittŕ del Vaticano, Lateran University Press, 2011, 508 pagini). Vor interveni secretarul general al Sinodului Episcopilor, arhiepiscopul Nikola Eterovic, şi rectorul Universităţii Pontificale Lateran, episcopul Enrico dal Covolo. Cardinalul ne-a trimis, despre temă, următorul articol.

de Gianfranco Ravasi

Vladimir: "Ai citit vreodată Biblia?". Estragon: "Biblia?... cred că m-am uitat o dată în ea". Glumele pe care şi le spun cei doi vagabonzi protagonişti ai celebrei drame a lui Samuel Beckett Aşteptându-l pe Godot (1952) exprimă o atitudine comună pentru mulţi: o scurtă privire trebuie totuşi dată acestui text aşa de aclamat însă, aşa cum se întâmplă pentru clasici, aşa de puţin citit. Chiar şi pentru catolici poetul francez Paul Claudel nu ezita să spună că ei nutresc faţă de Biblie un mare respect şi acest respect îl demonstrează stând cât mai departe posibil de ea. Într-adevăr, trebuie recunoscut că Conciliul al II-lea din Vatican a făcut în aşa fel încât această distanţă să se micşoreze în liturgie, în cateheză şi chiar în teologie. Tot mai mult, chiar şi în ambientul "laic", se recunoaşte, de asemenea, necesitatea de a avea în mâini acest "mare cod" al culturii occidentale pentru a-i putea descifra şi admira producţiile cele mai înalte în domeniul artelor şi chiar şi anumite aspecte ale cotidianităţii noastre, ca să nu vorbim apoi despre incidenţa pe care Sfânta Scriptură a avut-o asupra orizontului etosului şi al eticii comune (să ne gândim numai la însemnătatea Decalogului).

La distanţă de decenii de Vatican II, în faţa unei oarecare încetiniri şi mai ales a unei obişnuinţe care putea crea o derivă de genericitate şi de spiritualism vag sau, dimpotrivă, de tehnicisme aride din partea specialiştilor, Sinodul Episcopilor convocat de Benedict al XVI-lea în octombrie 2008 a dat un impuls semnificativ pentru o întoarcere intensă şi autentică la Cuvântul lui Dumnezeu. Roadele acelei adunări exprimate în multiplicitatea documentelor sale - de la materialele pregătitoare până la intervenţiile Părinţilor sinodali, de la discuţiile pe zone lingvistice la mesajul final pentru poporul lui Dumnezeu, de la conferinţele oficiale la propositiones votate de Sinod - au fost prezentate Papei care a elaborat respectiva Exortaţie apostolică post-sinodală semnificativă deja chiar în titlul său, Verbum Domini, şi în genul său, dată în mod emblematic în comemorarea liturgică a sfântului Ieronim, la 30 septembrie 2010.

Noi acum am vrea să oferim un scurt profil structural al ei, cu o singură subliniere finală care cu siguranţă va trebui să fie deschisă la o vastă şi aprofundată analiză din partea exegeţilor şi teologilor. Noi suntem în faţa unui apel slab şi esenţial care ţine loc de stimulent pentru comunităţile ecleziale şi pentru credincioşi; nici nu este un text pur doctrinal sau tematic, aşa cum nu vrea să se reducă numai la domeniul pastoral şi operativ; nu optează nici pentru prezentarea câtorva teze teoretice şi a propunerilor practice într-un soi de schemă destinată să fie umplută cu motivaţii, documentări şi aplicaţii succesive. În schimb suntem în faţa unei adevărate scrieri globale, aproape asemănătoare unei "constituţii" conciliare, unde se împletesc teologia şi pastoraţia şi unde reflecţia este susţinută şi îmbogăţită de broderie de citate semnificative şi de trimiteri eficace.

Nu folosim termenul "tratat" pentru că el trage cu sine o conotaţie negativă, academică, de manual şi fin datată, însă substanţa exprimată de etimologie se adaptează bine la acest text papal: în el tema Cuvântului lui Dumnezeu este "tratată", adică analizată, dezvoltată, aprofundată în toate iridescentele sale.

Există şi o adevărată linie-călăuză sau cheie interpretativă care susţine întreaga Exortaţie: este prologul Evangheliei lui Ioan (nr. 5) care ritmează tripticul în care se împarte documentul, făcând în felul acesta clară desfăşurarea sa şi făcând în aşa fel încât doctrina şi practica, credinţa şi viaţa, Cuvântul şi "carnea" istorică să se împletească armonios. Astfel se porneşte cu Cuvântul lui Dumnezeu considerat în sine, perceput în revelarea sa amplă care excede şi precede însă Biblia, delineată în aspectul său dialogic (ascultarea, alianţa, credinţa, invocaţia, dar şi păcatul) şi exaltată în piscul ei care este Cristos. Pe această cale există un comentariu ideal la afirmaţia capitală a lui Ioan: "La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu şi Cuvântul s-a făcut trup" (1,1.14). Unul din capitolele fundamentale în acest prim tablou din triptic este desigur cel dedicat hermeneuticii (nr. 29-49), indispensabil tocmai datorită legăturii indisolubile dintre Logos şi sarx, dintre divinitate şi umanitate, dintre absolut şi contingent, dintre eternitate şi istoria proprie a Revelaţiei biblice, dintre Cuvântul transcendent şi cuvintele umane conotate lingvistic şi cultural.

Multe şi sugestive sunt notele care sunt oferite nu numai pentru lectura credinciosului, ci sugerate şi ca o călăuză pentru exerciţiul teologic. Astfel, dacă pe de o parte se preocupă de "paginile obscure" ale Bibliei (nr. 42) sau despre riscul care este înnăscut în fundamentalism sau şi despre angajarea ecumenică sau despre cea existenţială, bazată pe frumosul moto al sfântului Grigorie despre viaţa corectă ca lectură vie a Bibliei (viva lectio, vita bonorum), pe de altă parte se ating probleme importante în domeniul teologic, ca aceea care - pe urma lui Dei Verbum (nr. 12) - propune o interpretare a Scripturii care să nu anuleze una din cele două feţe ale sale. Desigur, nu trebuie ştearsă dimensiunea istorică şi literară care este oglindă a Întrupării, dar nici nu trebuie ignorat profilul transcendent al Bibliei, dacă nu se vrea reducerea ei "la pură istoriografie, la istorie a literaturii". Hermeneutica "literei" şi hermeneutica "spiritului" (nr. 32-39) trebuie să coexiste dacă se vrea să se dea cont despre realitatea vie şi unitară a Cuvântului lui Dumnezeu în cuvinte umane.

Aceasta este doar o aluzie în jurul unor pagini care se revelează foarte bogate şi variate, permiţând să se adune respiraţia seculară a unei tradiţii, dar deschizând şi perspective ulterioare şi reafirmând necesitatea unei pregătiri autentice a credinciosului pentru ca apropierea de textul sacru să nu fie unilaterală sau "instinctivă" sau naivă. Pe această cale suntem conduşi spontan la al doilea tablou al tripticului desenat de Benedict al XVI-lea; după Verbum Dei, Cuvântul lui Dumnezeu considerat în sine, avem Verbum in Ecclesia, adică însuşi Cuvântul care interpelează şi intră în Biserică pentru a fi primit acolo şi pentru a deveni normă a credinţei şi a vieţii. Răsună aici cealaltă afirmaţie din prologul lui Ioan: "Celor care l-au primit le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu" (1,12). Am putea să afirmăm sintetic că în această intrare a Cuvântului în terenul eclezial Benedict al XVI-lea a găsit două parcursuri.

Primul este cel glorios şi regal al liturgiei, "loc privilegiat" în care trebuie făcut să răsune şi să palpite Cuvântul (nr. 52-71). Aici este interesant de notat şi cum Pontiful se mişcă de-a lungul versantului dublu al reflecţiei teologice (numai pentru a sugera un exemplu, a se vedea paragraful despre "sacramentalitatea" Cuvântului, nr. 56) şi al aplicaţiei pastorale. În această ultimă privinţă - tot pentru a exemplifica - ni se pare semnificativ să evocăm atenţia rezervată, printre altele, nevăzătorilor şi celor surzi (nr. 71), precum şi interesul faţă de acustica în ambientul arhitectonic, în aşa fel ca să aibă Cuvântul proclamat acea "sonoritate" care de la a auzi conduce la a asculta şi a respecta, pentru a folosi cuvintele lui Isus (Lc 8,19-21; 11,27-28). Tocmai de aici putem face să difuzăm celălalt parcurs care face să iasă Cuvântul din templu şi din cult pentru a intra în piaţă şi în casă, adică în viaţa eclezială zilnică.

Prezenţa Bibliei capătă deci trăsături diferite, implicând şi interpelând diferiţii subiecţi ecleziali, păstori şi credincioşi, comunităţi călugăreşti şi familii, trezind angajări multiple care merg de la studiu la lectio divina. Aceasta din urmă este urmărită de documentul papal cu multă acurateţe ajungând să-i ritmeze etapele clasice ale lui lectio, meditatio, oratio şi actio, adevărată "scară" - aşa cum spune certozinul Guigo al II-lea - pentru a urca la Stăpânul Cuvântului. Comunitatea eclezială se transformă astfel în martor vital şi nu numai în vestitor al Cuvântului. Scria Ferdinand Ebner (1882-1931) că "un comentariu la Evanghelie nu trebuie scris ci trăit. Şi există mult mai multe comentarii vii la Evanghelie decât poate să pară la prima vedere". În anumite privinţe acest autor austriac, înainte ateu şi apoi credincios zelos, făcea ecou la cuvintele unui agnostic explicit ca filozoful Nietzsche care afirma: "Dacă vestea cea bună din Biblia voastră ar fi scrisă şi pe faţa voastră, n-aţi avea nevoie să insistaţi aşa de încăpăţânat pentru ca să se creadă în autoritatea acestei cărţi: acţiunile voastre ar trebui să facă aproape superfluă Biblia pentru că voi înşivă ar trebui să fiţi Biblia însăşi".

Prin această operaţiune de discrazie se creează corolarii semnificative cu urmări riscante mai ales pentru înţelegerea împlinită şi completă a Scripturii care, dacă este analizată exclusiv cu microscopul istorico-critic sau cel al altor abordări mai recente (repetăm, mereu necesare, dacă nu se vrea căderea într-un soi de gnosticism biblic, aşa cum s-a întâmplat pentru cristologie chiar dacă în sensul opus), se reduce la un simplu document din trecut, atestare a unui eveniment istoric interesant, dar depăşit şi datat, la text literar clasic, care trebuie situat numai în istoria literaturii sau în istoriografie, şi aşa mai departe. În afară de asta, la nivel teoretic mai general s-ar nega structura deplină a fiinţei şi a existenţei care nu poate fi redusă la un simplu fenomenism pozitivist, afară de cazul în care se recurgă la o concepţie secularistă simplificată care recunoaşte ca valabile şi întemeiate numai afirmaţiile de tip fizic sau istoriografic şi neagă orice dimensiune transcendentă a realităţii, deci exclude prezenţa divinului în istorie şi în creaţie.

În sfârşit, însăşi natura lui Verbum Domini cere ca să se denunţe cu vogoare şi rezultatele teologice, pastorale şi spirituale negative ale acestei contrapoziţii, pornind de la naşterea unui inevitabil "dualism apăsător între exegeză, care se atestă numai pe primul nivel, şi teologie, care se deschide spre deriva unei spiritualizări a sensului Scripturilor care nu respectă caracterul istoric al Revelaţiei" (nr. 35). Redundanţele acestei mod disociat de a pune problema se reverberează apoi în viaţa spirituală, în activitatea pastorală şi în însuşi itinerarul formativ al preoţilor şi al credincioşilor. Pentru aceasta, apelul lui Benedict al XVI-lea la întoarcerea la o "înţelegere" mai coerentă dintre cercetarea strict exegetică şi investigaţia teologică - ambele părtaşe de unicul mister al Cuvântului, deci ambele dotate cu calitate "teologică", deşi în diversitatea statutelor - capătă o căldură şi o intensitate deosebită. Primul şi ultimul cuvânt care pecetluieşte această Exortaţie apostolică, pusă de acum în mâna tuturor Bisericilor pentru ca să o mediteze şi să o considere ca o călăuză pentru itinerarul lor de credinţă şi de viaţă în lumina Cuvântului, este "bucurie" (nr. 2 şi 123), încă o dată pe urma Evangheliei lui Ioan atunci când Cristos, în ultima seară a vieţii sale pământeşti, doreşte ca "bucuria voastră să fie deplină" (16,24). Pentru a obţine această "fericire" pe care Maria, mama lui Cristos, a experimentat-o, este necesară puritatea credinţei: "Fericită aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul" (Lc 1,45). Şi este necesară de lăsat spaţiu şi tăcerii ascultării, aşa cum sugera Dietrich Bonhoeffer, martor de credinţă şi de iubire pentru Cuvânt până la ţinta extremă a martiriului: "Să facem tăcere înainte de a asculta Cuvântul pentru ca gândurile noastre să fie deja îndreptate spre Cuvânt. Să facem tăcere după ascultarea Cuvântului pentru că acesta ne vorbeşte încă, trăieşte şi locuieşte în noi. Să facem tăcere dimineaţa devreme pentru că Dumnezeu trebuie să aibă primul cuvânt. Să facem tăcere înainte de a ne culca pentru că ultimul cuvânt îi aparţine lui Dumnezeu. Să facem tăcere numai din iubire faţă de Cuvânt".

(După L'Osservatore romano, 11 noiembrie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu