VALOAREA MISTICO-FILOSOFICĂ A OPEREI ITINERARIUM MENTIS IN DEUM (SF. BONAVENTURA) - I

Itinerarium mentis in Deum este opera bonaventuriană care nu a încetat niciodată să trezească interesul generațiilor și a culturii occidentale, așa cum este demonstrat de numeroasele traduceri în diferitele limbi; pe de altă parte, cei care s-au apropiat de această capodoperă, împreună cu o intimă emoție, a încercat totdeauna o anumită rătăcire, o insesizabilitate conceptuală, chiar și în mijlocul rigurosului schematism al operei[1].

            Într-adevăr, acest opuscul, obiect și de evaluări contrastante între diferiții interpreți, se reduce la un gen literar unic: nu este un tratat de filozofie, de teologie sau de mistică. Este o viață ce se aprofundează progresiv, îmbogățindu-se și promovându-se, trăgând seva din motive esențiale de ordin filosofic, teologic și mistic pe care Sf. Bonaventura le aprofundase și le sistematizase deja în viguroasele lui opere ale predării pariziene și în lungile meditații asupra experienței mistice a Sf. Francisc. De aici provine marea dificultate pentru cititor, care întâlnește apropieri repentine de metode și poziții doctrinale la diferite nivele, a căror comprehensiune adevărată ar implica cunoașterea întregii gândiri bonaventuriene.

            Evident, timpul acordat acestei prezentări nu ne permite o analiză circumstanțiată a multiplelor doctrine al căror ecou vibrează și iluminează serpentinele severe ale acestui itinerar al spiritului. Ne vom limita să accentuăm acea valoare filosofico-mistică înțeleasă ca și cucerire și perfecțiune spirituală a purcederii itinerante, concrete și existențiale a opusculului bonaventurian.

 Sensul Itinerarului

 Diferit de vagabondajul oțios sau al plimbării odihnitoare, itinerarul reclamă un drum angajant și orientat care-și obține semnificația din scopul spre care se mișcă. De aceea, la început, în cercetarea noastră, trebuie să ne fixăm atenția spre destinația finală a drumului bonaventurian, așa cum ne este dat să-l cunoaștem din declarația explicită a autorului însuși:

 Deci, în vreme ce eu, păcătosul, după exemplul Sf. Francisc, al cărui al șaptelea nedemn succesor în guvernarea Ordinului sunt, suspinam cu întreg sufletul după pace, Domnul mi-a inspirat să mă retrag în liniștita solitudine a muntelui Verna[2].

 Și iarăși:

 Încep prin invocarea primului Principiu, adică al Veșnicului Părinte, de la care, ca Părinte al luminii și origine a oricărui bine și al oricărei perfecțiuni (Iac 1, 17), provin toate iluminările, și îl rog în numele lui Isus Cristos, Fiul său și Domnul nostru, pentru ca, prin mijlocirea Preasfintei Mame a lui Dumnezeu, Maria Fecioara, și al Sf. Francisc, Părintele și ghidul nostru, să ilumineze mintea noastră și să îndrepte pașii noștri pe calea acelei păci (Ef 1, 17), care depășește orice umană înțelegere (Lc 1, 79). Această pace a fost predicată și dăruită de Domnul nostru Isus Cristos, și apoi din nou vestită de către Părintele nostru Sf. Francisc, care începea și termina orice discurs invocând pacea, în orice salut ura pacea, în orice contemplație suspina după pacea extazului, simțindu-se deja cetățean al acelui Ierusalim, de care Psalmistul, om al păcii, pacific cu dușmanii păcii (Ps 119, 7) spune: Invocați pacea pentru Ierusalim (Ps 121, 6). Pentru că el știa că tronul lui Solomon nu se sprijinea decât pe pace, fiind scris: Pe pace a stabilit locuința lui și reședința lui în Sion (Ps 75, 3)[3].

            În acest text programatic sunt prezentate motivele esențiale ale itinerarului bonaventurian; acestea se reduc la căutarea păcii, care este o cucerire personală prin succedarea progresivă a unor experiențe subordonate unele altora, exprimate și promovate de un discurs deschis spre lumina divină. Mai mult încă, se precizează și fundamentul existențial al acestei cercetări: „Eu, păcătosul”, expresie care nu indică aici numai ordinea morală, dar și situația existențială umană, care derivă din păcatul care a frânt armonia și conspirația diferitelor facultăți (simțurile, inteligența și voința) și a produs ruptura dintre om și lume, dintre om și Dumnezeu.

            Ca și iluminare și confirmare a acestei afirmații de fond, este util să amintim aici acea doctrină a „status-urilor” pusă în lumină de cercetătorii bonaventuriști contemporani, ca de exemplu Lazzarini și Costanzi[4], ca fiind una din aspectele importante ale gândirii bonaventuriene.

Status-ul este situația existențială ca izvor și posibilitate al unei anumite experiențe. Status-urile principale ale omului sunt patru
-         status naturae institutae
-         status naturae lapsae
-         status viae
-         status gloriae

Primul status indică condiția de integritate, de inocență și plinătate a primului om făcut după imaginea și asemănarea lui Dumnezeu; al doilea indică declinul și diminuarea omului datorată păcatului; al treilea este status-ul în care noi suntem inserați: oameni răscumpărați și itineranți, cu opuse posibile direcții, implicați și chemați la alegeri cu posibilități de mântuire. Al patrulea reprezintă condiția finală, concretă și ideală în același timp, al itinerarului nostru pământesc trăit cu autenticitate. Evident, status-ul care interesează itinerarul bonaventurian este cel al drumului sau al căii care este intim dramatic și riscant, pentru că are în sine atât declinul originar cauzat de culpă, cât și tensiunea spre mântuire, adică spre restaurarea inocenței primitive.

Acum, problema de fond care învestește status-ul căii este aceasta: dacă, din cauza culpei, noi am scăzut în fața noastră înșine, în fața lui Dumnezeu și a lumii, acolo unde sesizăm fracturi între spirit și trup, între noi și Dumnezeu, cum mai este posibil să începem un drum de înălțare/ridicare progresivă care să ne restituie plinătatea primitivă de a fi semnificativi și de acțiune?

 Noi nu putem, observă Sf. Bonaventura, să ne înălțăm deasupra noastră înșine, fără o putere înălțătoare superioară, care este dată numai celor care o cer cu inimă umilă și pioasă, adică celor care în această vale de lacrimi se adresează lui Dumnezeu cu o rugăciune arzătoare. De aceea, rugăciunea este mama și originea acțiunii noastre spre înălțime[5].

 În zilele noastre. G. Marcel a repropus posibilitatea depășirii dificultății în căutarea ființei, cu ajutorul invocației: Du refus à l’invocation[6]. Pentru Sf. Bonaventura, rugăciunea constituie acea forță interioară care permite omului să înceapă acel drum spre pace; de aceea scrie: „Încep cu invocarea Primului Principiu”.

Pentru a încheia analiza situației concrete de la care își trage originea drumul bonaventurian spre pace, putem să punem în evidență cum ambientul istoric în care se dimensiona viața Sf. Bonaventura, reflecta chiar prea mult fractura introdusă de păcat; ajunge să amintim confuzia și lipsa de siguranță care caracteriza viața bisericească a timpului, lupta maeștrilor seculari din Paris împotriva valorii religioase repropuse de Ordinele mendicante, Libellus de periculis novissimorum temporum a lui Guglielmo di Sant’Amore din anul 1256, opoziția la candidatura Sf. Toma și a Sf. Bonaventura ca „Magiștrii”, depășită numai în anul 1257 prin intervenția directă a Papei.

Dar și mai dramatic investeau sufletul Sf. Bonaventura luptele interne din Ordinul Franciscan al cărui Ministru General era el de doi ani; lupte care amenințau să facă sterile încă din rădăcină reînnoitul mesaj de pace adus de Sf. Francisc. Bonaventura, datorită înaltei lui responsabilități, se găsea în mijlocul mai multor facțiuni, angajat într-o mărturie de autenticitate creștină plină de suferință și foarte grea. De aici dorința lui profundă și sinceră de căutare a păcii în solitudinea muntelui Verna. Putem să ne întrebăm acum, ce anume ducea cu el, în această retragere, omul Bonaventura, ca și balsam de mângâiere pentru drumul lui interior. Răspunsul se obține foarte ușor din lectura Itinerarului însuși, așa cum a fost deja ilustrat de diferiți interpreți[7].

a)     O spiritualitate centrată pe Cristos și pe viața exemplară a Sf. Francisc, a cărui experiență religioasă-mistică este luată ca model la început, la mijloc și la sfârșitul Itinerarului.

b)     O vastă cultură care pusese deja față în față lumea revelației cu lumea rațiunii, căutând relațiile marilor sfere ale realității: Dumnezeu, omul și lumea; și ajungând la un sistem unitar, care rămâne unul din cele mai semnificative în istoria gândirii. Platon, Aristotel, Augustin, Boethius, PseudoAreopagitul, Hugo și Richard din Sf. Victor, Bernard, Anselm, Alexandru din Halles erau puși față în față în vastele orizonturi ale inteligenței bonaventuriene care, din însuși dialogul lor, trăsese profunde sugestii pentru intuiții geniale și noi soluții de gândire în tensiunea lui de a reduce la unitate multiplul, atât pe cel ideal cât și pe cel existențial.

 Înseși concepția unui Itinerar al spiritului era sugerată de marii gânditori familiari lui Bonaventura. Lăsând la o parte Banchetul lui Platon, din care Bonaventura putea să fi citit fragmente în Catene d’oro, este evidentă influența gândirii augustiniene, ab extra – ad intra – ad supra, a ierarhizării lui Pseudo Dionis Areopagitul, și a înâlțării mistice a lui Hugo și Richard din Sf. Victor. Cu toate aceste influențe, Itinerarul bonaventurian nu este o simplă adoptare sau ecou de experiențe ale trecutului; este limbajul unei experiențe noi, personale, angajante, trăite cu adevărat de către omul Bonaventura, care rămâne ca un apel și o indicație pentru dorința noastră de pace.

---

[1] Cf. E. GILSON, La Philosophie franciscaine, în S. Françoise d’Assise. Son oeuvre. Son influence, Parigi 1927, p. 152.

[2] S. BONAVENTURA, Itinerarium mentis in Deum, Prol. Nr. 2 (v, 295a).

[3] „In principio primum principium, a quo cunctae illuminationes descendunt tanquam a Patre luminum, a quo est omne datum optimum et omne donum perfectum, Patrem scilicet aeternorum, invoco per Filium eius, Dominum nostrum Iesum Christum, ut intercessione sanctissimae Virginis Mariae, genitricis eiusdem Dei et Domini nostri Iesu Christi, et beati Francisci, ducis et patris nostri, det illuminatos oculos mentis noastrae ad dirigendos pedes nostros in viam pacis illius, quae exsuperat omnem sensum; quam pacem evangelizavit et dedit Dominus noster Iesus Christus; cuius praedicationis repetitor fuit pater noster Franciscus, in omni sua praedicatione pacem in principio et in fine annuntians, in omni salutatione pacem optans, in omni contemplatione ad ecstaticam pacem suspirans, tanquam civis illius Ierusalem, de qua dicit vir ille pacis, qui cum his qui oderunt pacem, erat pacificus: Rogate quae ad pacem sunt Ierusalem. Sciebat enim, quod thronus Salomonis non erat nisi in pace, cum scriptum sit: in pace factus est locus eius, et habitatio eius in Sion” l. c., nr. 1 (V, 295a).

[4] Cf. R. LAZZARINI, S. Bonaventura, Milano 1946; S. MORETTI COSTANZI, L’attualità della filosofia mistica di S. Bonaventura, Assisi 1956; L’ora della filosofia, Bologna 1969.

[5] «Sed supra nos levari non possumus nisi per virtutem superiorem nos elevantem. Quantumcunque enim gradus interiores disponantur, nihil fit, nisi divinum auxilium comitetur. Divinum autem auxilium comitatur eos qui petunt ex corde humiliter et devote; et hoc est ad ipsum suspirare in hac lacrymarum valle, quod fit per ferventem orationem. Oratio igitur est mater et origo sursum-actionis». Itinerarium mentis in Deum, c. 1, nr. 1. (V, 297a).

[6] Parigi 1940.

[7] Cf. E. SAUER, Die religiöse Wertung der Welt in Boneventuras Itinerarium Mentis in Deum, Werl. i. W. 1937.