RUGĂCIUNE ȘI CONTEMPLAȚIE LA IOAN CASSIAN

Aceasta este o altă temă importantă în scrierile lui Casian. El dedică acestui argument două convorbiri, respectiv, Conl. IX-X; dar tratează despre acest argument în toată opera sa. În Inst. Rugăciunea este tratată sub aspectul comunitar, cu recitarea liturgică a Psalmilor, iar în Conl. Este analizată sub aspectul personal şi individual. În Conl. IX pleacă cu tratarea asupra „rugăciunii neîntrerupte”. Vorbeşte despre natura rugăciunii, modalităţile prin care se poate ajunge la o rugăciune curată şi simplă, de cele patru feluri de rugăciune. Trece apoi la comentarea rugăciunii Tatăl nostru. Urmează discuţia în jurul „rugăciunii lacrimilor” şi diferitele motive care fac ca rugăciunile noastre să fie ascultate de către Dumnezeu. În Conl. X vorbeşte despre criteriile de perfecţiune cu ajutorul cărora se poate ajunge la o continuă amintire a lui Dumnezeu. Tratează apoi de rugăciunea neîntreruptă. Propune ca modalitate de realizare a acestei continuităţi recitarea invocaţiei biblice: „Dumnezeule vino-mi într-ajutor; Doamne grăbeşte-te să mă ajuţi”. Pentru Casian această invocaţie biblică „reflectă toate sentimentele de care este capabilă natura umană, şi se adaptează cu suficientă convenienţă oricărei stare de viaţă şi este eficace împotriva tuturor tentaţiilor.

După doctrina lui Casian, cele patru feluri de rugăciune semnalate de Sf. Paul în I Tim 2,1 (obsecratio, oratio, postulatio, gratiarum actio) se adaptează bine, în raportul lor ontologic mai mult decât cronologic, începătorilor, celor care au progresat, celor perfecţi, şi acelora care posedă o „minte pură” şi o inimă capabilă să se aprindă până într-atâta încât să fie răpiţi în ignita oratio, grad la care nu se va putea ajunge decât încet încet şi pe etape (sensim gradatimque).

Aceste patru feluri de rugăciune au, din momentul catarctic până la cel unitiv, denominatorul comun în supplicatio- deoarece orice rugăciune este făcută mereu prin, cu, şi în Cristos, Mediatorul prin antonomasie a lui Casian asupra Scripturii este mereu legată de cea a rugăciunii. Una conduce la cealaltă şi invers, prin aceiaşi cale a inocenţei unei inimi curate (Psallam et intellegam in via inmaculata (Psal. 101, 1-2).

Ajungerea la culmea contemplaţiei face ca viaţa să devină un orationis status – în care uneori se experimentează gratuitatea şi imprevizibilitatea „rugăciunii de foc” pentru Dumnezeu care s-a manifestat ca lumină pentru inteligenţă –, o unică neîntreruptă rugăciune, care este mereu rugăciunea lui Cristos Mediator cu ajutorul gurii şi inimii credincioşilor săi.

Extras din: Pătrașcu Damian Gheorghe, Patrologie și Patristică, vol. II, Serafica, Roman 2008, pp. 380-381.