duminică, 29 mai 2011

FILE DIN ISTORIA BISERICII UNIVERSALE

În continuare, cu permisiunea Editurii Sapientia a Institutului Teologic Romano-Catolic din Iaşi, vă oferim paginile 384-392 din lucrarea "A crede. Invitaţie la credinţa catolică", de Bernard Sesboue, o carte extraordinară, de 500 de pagini, la preţul de 35 de lei, apărută în 2011. Fragmentul face parte din capitolul XX, intitulat "Biserica şi Bisericile".



Considerăm mai întâi Biserica drept o realitate istorică. Această instituţie, străveche de 2.000 de ani, a ajuns până la noi prin numeroase vicisitudini în care partea bună este trăită împreună cu cea mai puţin bună. Mai întâi, luăm în seamă ce este bun - o cere dreptatea -, întrucât riscăm să uităm de el. Dar îndată după aceea ne vom întoarce la ceea ce este mai puţin bun. Trebuie să fim conştienţi, de asemenea, şi de faptul că mulţi astăzi sunt mai degrabă obişnuiţi cu o surdă agresivitate în relaţiile cu Biserica Catolică, pur şi simplu pentru că ea a fost în mod preponderent timp de secole şi pentru că a exercitat o puternică influenţă asupra puterii politice şi a dat ocazie de a fi acuzată de clericalism.

Biserica, realitate istorică: moştenirea sa

Biserica creştină a luat locul instituţiilor religioase antice ale Bazinului Mediteranean şi a constituit o matrice culturală evidentă pentru întreaga Europă şi apoi pentru Occidentul american. Matricele noastre nu se află doar în Atena şi în Roma păgână, ci chiar la Ierusalim şi în Roma creştină. Moştenirea noastră este, într-un mod mai amplu, moştenirea valorilor creştine ce au determinat realizarea unui evident salt înainte al omenirii, cu lenta elaborare a respectului persoanei umane şi al dreptului popoarelor, pentru a nu lua în considerare decât un punct important. Dar este, de asemenea, întreaga literatură, filozofia, ideile politice şi arta, în formele sale nenumărate, care sunt marcate până în zilele noastre de influenţa creştină, chiar dacă creştinismul de departe nu se mai confunde cu societăţile noastre. Şi să nu uităm că au fost copiştii creştini de la începutul Evului Mediu, care au salvat toate operele păgâne ale Antichităţii greco-romane, care ! altfel ar fi dispărut ca şi înghiţite de o prăpastie. În zilele noastre temele mitologice stau alături de temele creştine, de la "misterele" Evului Mediu, originea teatrului nostru, până la tragediile clasice şi la romanele moderne. Noi trăim încă după numeroase simboluri care la origine sunt simboluri creştine.

A fost spus, de asemenea, că tradiţia creştină a favorizat cercetarea ştiinţifică. Ideea unei creaţii făcute pentru om şi pusă la dispoziţia sa a demitizat lumea şi i-a încurajat pe oameni să o supună voinţei lor, descoperindu-i în mod progresiv legile. Că am făcut-o bine sau rău, aceasta este o altă problemă. Din multe puncte de vedere, noi trăim conform unei moşteniri excepţionale. Activitatea civilizatoare a Bisericii este incontestabilă. În decursul istoriei Biserica a trecut prin situaţii extrem de diversificate. Timp de trei secole a trăit sub ameninţarea constantă a persecuţiei păgâne. Fără îndoială, aceasta nu se întâmpla într-o manieră violentă întotdeauna şi pretutindeni. În Imperiul Roman, de cele mai multe ori, crizele erau locale: priveau o cetate sau o regiune. Persecuţiile au fost, apoi, de scurtă durată. Cu toate acestea, mentalitatea creştinilor era conştientă de posibilitatea întotdeauna prezentă a martiriului. Şi, astfel, este legitim să se ! vorbească despre Biserica martirilor.

Situaţia se schimbă complet şi se răstoarnă o dată cu convertirea lui Constantin (313). În decursul a câţiva ani, Biserica trece de la statutul de comunităţi ameninţate şi uneori clandestine la cel de reprezentantă a religiei oficiale a Imperiului. Ea colaborează cu puterea politică şi-şi foloseşte din plin avantajele pe care i le conferă acest nou statut. Devine o societate de drept public. Dar cu cât se răspândeşte mai mult, cu atât scade fervoarea unora dintre membrii ei. Din care cauză căutarea desăvârşirii creştine, mai înainte realizată de către martiriu, dă naştere la noi forme de viaţă "perfectă": eremiţi în pustiul Siriei şi Egiptului, apoi comunităţi monastice, mai întâi în pustiu, apoi în oraşe.

Episcopii, din partea lor, exercită o funcţie de suplinire atunci când statul şi funcţionarii săi sunt puşi sub urmărire juridică. Ei intervin în problemele sociale şi economice într-o epocă de recesiune în care fiscul imperial îi ducea literalmente la ruină pe ţărani şi meşteşugari. Marile iniţiative, care astăzi au devenit instituţii elementare ale unui stat modern, în acea epocă au fost promovate de Biserică, de exemplu, apariţia activităţii spitaliceşti. În caz de foamete, predicarea creştină îi îndeamnă pe cei bogaţi să împartă cu cei săraci, dar îndemnul merge mână în mână cu acţiuni concrete. Un Vasile de Cezareea prevede de-a dreptul foametea mereu posibilă: la mijlocul secolului al IV-lea, atunci când recolta era bogată, înmagazina grâul pentru a-l vinde la preţ normal atunci când era mai puţin. Tot atunci el a organizat distribuirea unei supe făcute din amestec de cereale, care constituia alimentaţia de bază pentru popor. Fondează un spital de mari ! dimensiuni, o adevărată şi proprie cetate spitalicească, numită "Vasiliada", la periferia Cezareei Capadociei. Lucrul acesta a funcţionat atât de bine, încât a schimbat centrul economic al oraşului. La moartea sa, evrei şi păgâni participă la funeraliile sale recunoscând că, în generozitatea sa, el nu s-a gândit doar la creştini.

După căderea definitivă a Imperiului Roman, Biserica trece la barbari. În perioade întunecate şi dificile, atunci când administraţia imperială dispare, structura episcopală rămâne în picioare şi intervine întotdeauna în planul economic şi social. Dar această tendinţă este periculoasă, pentru că episcopii vor dobândi o greutate politică puternică în organizarea progresivă a societăţii medievale. Biserica atunci practic se va confunda cu societatea: este epoca aşa-zisei creştinătăţi. Biserica este cea care organizează şcolile şi fondează primele universităţi (la Bologna, la Paris) în jurul cărora se adună comunităţile de profesori şi studenţi ai diferitelor discipline. Ea vede, ca, de altfel, în fiecare epocă, apariţia de noi ordine şi congregaţii religioase, de bărbaţi şi de femei, care dau mărturie despre o adâncă vitalitate creştină.

Creştinătatea medievală se destramă o dată cu secolul al XVI-lea şi Reforma protestantă. Creştinismul european este locul unui conflict între catolici, pe de o parte, luterani şi reformaţi calvinişti, de cealaltă parte. Ne vom întoarce asupra tuturor consecinţelor negative pe care le-a provocat această criză. Cu toate acestea, ea a dat naştere şi la o anumită emulaţie reformatoare. Astăzi nu se mai vorbeşte despre Contrareforma catolică, ci, dimpotrivă, despre o adevărată şi proprie Reformă catolică, asemănătoare în multe privinţe Reformei protestante. Secolul al XVII-lea a fost numit secolul sfinţilor, în particular în Franţa, unde mişcările spirituale sunt numeroase şi rodnice.

Secolul al XVI-lea a fost, de asemenea, secolul descoperirii de teritorii noi în America şi al unei explorări mai exacte a Orientului asiatic. Pentru Biserica Catolică a fost ocazia unui elan misionar extraordinar, pentru care călătoriile sfântului Francisc Xaveriu în Indii, în Japonia şi până la porţile Chinei au fost modelul entuziast. Secolul al XVII-lea a continuat în acest elan cu marile misiuni ale noilor Indii americane ale Canadei până la sudul continentului. În secolele XVI-XVII, misionarii au fost aceia care au luptat împotriva impozitelor coloniştilor spanioli sau portughezi şi s-au făcut într-o mare măsură protectorii autohtonilor. Mari teologi dominicani precum Las Casas (1474-1566) au protestat cu toate forţele lor faţă de nedreptăţi şi atrocităţi. O dată cu Vitoria (1483-1546), ei au extins reflecţia creştină asupra moralei politice în legătură cu legitimitatea sau nelegitimitatea cuceririi. Au fost, într-un anumit fel, creatorii dreptului inter! naţional.

Secolele XIX-XX vor purta acest elan misionar în Africa şi în Extremul Orient. Multe Biserici apărute în urma Reformei vor participa la această mare mişcare de evanghelizare. Bisericile creştine s-au pus în slujba cauzelor umanitare, îndeosebi în ţările de misiune în care ele vor organiza educaţia şi slujirile sanitare. Rupând-o cu perioada sinistrelor războaie religioase, Bisericile au dat astfel un exemplu frumos de mişcare ecumenică. Apărută în secolul al XIX-lea, în cadrul dialogului dintre diferitele Biserici protestante, la această mişcare s-a unit destul de repede ortodoxia. Biserica Catolică s-a alăturat la aceasta oficial o dată cu Conciliul al II-lea din Vatican, dând în felul acesta exemplul "convertirii" pe care o Biserică o poate exercita în propriile graniţe.

Secolul al XX-lea a fost caracterizat, de asemenea, de marile figuri aparţinând de diferite confesiuni creştine. În domeniul spiritual, ne gândim la Charles de Foucauld şi la Edith Stein, evreică devenită carmelitană şi moartă la Auschwitz; în domeniul gândirii, la Pierre Teilhard de Chardin, la teologi ca părintele Henri de Lubac şi părintele Yves Congar; în cel al dedicării celor mai săraci să ne gândim la Dom Helder Camara şi la Maica Tereza; în domeniul mărturiei până la martiriu, la Yves de Montcheuil, împuşcat în poligonul de la Grenoble pentru că a însoţit ca preot partizanii de la Vercors, la Martin Luther King, la mons. Romero, asasinat pentru luările sale de poziţie în favoarea săracilor, nu mai puţin la alţi episcopi şi preoţi, la doi preoţi ortodocşi ruşi care atrăgeau mulţimile cu predicarea lor evanghelică în ultimele timpuri ale URSS. Să ne gândim, în sfârşit, la călugării din Tibhirine şi la mons. Claverie. Alegerea acestor puţine nume este arb! itrară şi, la fel, nedreaptă referitor la atâţia alţii, şi ei foarte cunoscuţi, şi a tuturor acelora al căror nume nu-l va pomeni nimeni vreodată. Toţi au arătat, fiecare în felul său, că se poate trăi după evanghelie chiar şi în aşa-zisa lume "postmodernă" şi că mărturia sfinţeniei nu se stinge.

Faţa obscură a Bisericii

Toate acestea sunt juste şi nu trebuie să fie uitate. Dar această viziune nu poate să ascundă cealaltă faţă a vieţii Bisericii Catolice. Unul dintre cele mai mari paradoxuri ale Bisericii constă în faptul că darul lui Dumnezeu şi al lui Cristos a fost încredinţat unor oameni păcătoşi. De-a lungul istoriei Biserica nu va putea ieşi vreodată din această contradicţie: ea este în mod radical sfântă în izvorul ei şi rămâne, cu toate acestea, păcătoasă în viaţa sa, pentru că este alcătuită din oameni păcătoşi. Darul lui Dumnezeu făcut omenirii, pe care ea are misiunea de a-l vesti şi de a-l transmite, este în mod absolut sfânt. Dar îl poartă în vase de lut, aşa cum spunea deja sfântul Paul, şi bătălia sa în istorie împotriva puterilor răului este, de asemenea, o luptă împotriva celor ce aparţin ei şi împotriva ei însăşi.

Aceasta este, desigur, rădăcina scandalului atâtor creştini şi necreştini în faţa Bisericii. Cristos a dat exemplul unei existenţe fără păcat; pentru Biserică nu este aşa, astfel încât au fost din aceia care au definit-o, de altfel, cu o anumită nedreptate, un "trup de păcat". Cum să se explice un astfel de paradox? Cu titlu de indicaţie preliminară, am fi tentaţi să spunem ca Isus în faţa femeii adultere: "Cine este fără de păcat să arunce primul cu piatra" (In 8,7). Acest cuvânt este valabil pentru cel creştin ca şi pentru orice altă persoană. În momentul în care noi o acuzăm, trebuie să recunoaştem în noi înşine aplecarea către rău şi partea vinei sau a păcatului în venele noastre. Catolicul nu trebuie să uite, de asemenea, că aruncând pietre împotriva Bisericii loveşte în el însuşi.

Dar această primă reflecţie nu poate să dispenseze de recunoaşterea răului şi păcatului în Biserică şi necesara sa convertire. Tema Bisericii "ce trebuie mereu reformată" (semper reformanda), puternic dezvoltată de protestanţii secolului al XVII-lea, este de-acum acceptată de partea catolică. În secolul al XX-lea Biserica Catolică a inaugurat, de asemenea, un nou discurs, cel al căinţei şi al cererii de iertare. Deja Adrian al VI-lea recunoştea cu curaj, în plin secol al XVI-lea, scandalurile prezente în Biserica Catolică şi în Curia romană. Urmând exemplul său, Paul al VI-lea, în timpul Conciliului al II-lea din Vatican, a exprimat un cuvânt de căinţă în ceea ce priveşte relaţiile cu "fraţii creştini separaţi". Ioan Paul al II-lea a reluat de mai multe ori cuvinte de felul acesta. Unii au putut să zâmbească de acest fapt, vorbind de complexul creştin al vinovăţiei, considerând că toate acestea nu sunt demne sau că alţii erau mult mai vinovaţi. Dar recu! noaşterea propriilor greşeli din partea unui organism social este infinit mai dificilă decât convertirea unei persoane. Vedem aceasta din refuzul unor state de a recunoaşte crimele lor. Referitor la acest subiect, fiecare consideră că-i revine celuilalt datoria de a face primul pas, ceea ce face astfel încât să nu se întâmple nimic. În ceea ce mă priveşte, mă bucur de acest nou discurs şi îmi doresc ca în anumite ambiente să fie încă şi mai precis.

Numeroase pagini dureroase

Biserica a traversat două milenii care, în ceea ce priveşte istoria, au o imagine foarte diferită. Ar fi greşit să considerăm primul mileniu ca un timp idilic şi pe cel de-al doilea ca timpul tuturor mizeriilor. Chiar şi primul a simţit povara umanului prea uman: conflicte de persoane şi de sedii episcopale, conflicte în credinţă, schisme de durată, desfăşurarea puţin edificatoare a unor concilii din care nu era exclusă violenţa, complicitatea cu puterea politică, condamnări reciproce, obiceiuri încă primitive etc. Dar primul mileniu rămâne aureolat de elanul expansiunii creştinismului, de mărturia dată de marele concert al Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi de inovaţiile civilizatoare.

Memoria noastră este mult mai marcată de derivele celui de-al doilea mileniu. Este perioada în care în Occident centralizarea romană începea să se facă simţită, consecinţă indirectă a rupturii din 1054 dintre Bisericile Orientului şi ale Occidentului. Această centralizare a fost comandată de ideea de "a reforma" un mare număr de abuzuri. Aşa s-a întâmplat prin reforma gregoriană a secolului al XI-lea. Această primă reformă, legitimă, necesară şi justă în sine, va duce în mod progresiv la convingerea că papa, învestit cu tiara cu cele trei coroane, ar fi superior principilor lumii, pe care el îi poate depune din funcţiile lor. Pe de altă parte, va duce la o viziune tot mai piramidală a Bisericii, în care totul depinde de centrul de iniţiativă romană. Înţelegerile sale cu puterea politică au făcut să se vorbească despre "cezaropapism".

În ciuda elaborării acestui sistem, Biserica la sfârşitul Evului Mediu este în crize şi se manifestă numeroase abuzuri. La începutul secolului al XVI-lea, toţi strigă: "Reformă! Reformă!" Dar Papa Leon al X-lea abia terminase în 1517 un conciliu în Lateran care nu făcuse mare lucru. El respinge deci apelul la conciliu lansat de Luter la sfârşitul aceluiaşi an. În sfârşit, Conciliul din Trento se va reuni cu mai mult de douăzeci de ani întârziere (1545-1563) şi nu va reuşi să împiedice despărţirea Bisericii Occidentului. Această situaţie de putere a Bisericii a făcut-o deseori intolerantă în relaţiile cu alţii şi încă şi mai mult faţă de membrii ei. Evul Mediu a văzut instituirea Inchiziţiei şi vânarea ereticilor. Acest dosar apăsător va fi reluat în legătură cu libertatea religioasă. Atunci când statele pontificale vor ocupa partea centrală a Italiei, papa a făcut el însuşi război şi a intrat în jocul intereselor politice ale alianţei europene.

În momente de criză Biserica nu a dat întotdeauna exemplul sfinţeniei, sau măcar al moralităţii miniştrilor săi. Nu pot fi uitate scandalurile unor papi din timpul Renaşterii (Alexandru al VI-lea Borgia, de exemplu) şi starea episcopatului în momentul Reformei. Nu este suficient să se spună că era vorba de câţiva episcopi: a fost afectată imaginea instituţiei ca atare. În timpurile moderne, efectele fericite ale Reformei catolice ca urmare a Conciliului din Trento se fac simţite. Cu toate acestea, Biserica, tot mai mult supusă Scaunului roman, nu ştie cum să reacţioneze în faţa unor îndrăzneli misionare. Şi mai grav, ea este paralizată în faţa unei lumi în plină evoluţie: lume pe care o înţelege tot mai puţin şi care, în afară de aceasta, devine tot mai critică în raporturile sale. Secolul al XVIII-lea este Secolul Luminilor, al filozofiei şi al încrederii necondiţionate în raţiune. Este, de asemenea, secolul crizelor anumitor elite în credinţă. Revoluţia Fran! ceză este semnalul brutal al unei evoluţii ireversibile. Ea este profund antireligioasă şi, în acelaşi timp, marcată de valori creştine evidente. Conştiinţa modernă s-a schimbat şi Biserica nu-şi dă seama de aceasta.

În secolul al XIX-lea Biserica a avut nefericirea de a arunca în mod masiv suspiciunea asupra numeroaselor cereri ale timpurilor moderne în materie de libertate. Nu a văzut că anumite idei ale Revoluţiei Franceze erau în realitate valori evanghelice laicizate - libertate, egalitate, fraternitate - şi doar mult prea lent s-a deschis la aspectele de nerenunţat ale modernităţii. Ea trăieşte, mai degrabă, pe registrul condamnării lumii şi ajunge la o ruptură cu ea. Îşi asumă astfel figura fortăreţei asediate pe care trebuie să o apere, ca un fel de partid în cadrul societăţii. În acelaşi timp, pierde în mod amplu contactul cu lumea muncitoare, ca urmare a primei revoluţii industriale.

Chiar dacă Inchiziţia aparţine trecutului, în manieră mai subtilă, Biserica deseori a fost "dogmatică" în sensul peiorativ al cuvântului. Să nu cădem însă în greşeala de a da în mod sistematic dreptate celor care exprimă idei noi - pentru că în cursul secolului al XX-lea, ca şi în cursul secolelor precedente, unii au susţinut teze care ieşeau în mod hotărâtor din graniţele credinţei creştine. Dar putem admite că Biserica, până în perioada contemporană, nu a ştiut să recunoască elementul de adevăr al anumitor cereri şi a rămas a priori reţinută în faţa dezbaterii şi suspicioasă în relaţiile cu teologii. S-a confruntat în mod lent şi uneori cu întârziere cu mentalitatea contemporană. Fără îndoială, cu această atitudine a îndepărtat oameni şi femei de bunăvoinţă.

Desigur, Biserica nu poate să binecuvânteze totul; are însă datoria de accepta şi de a lăsa să se maturizeze dezbaterea cu privire la problemele noi care sunt puse de-acum atât de evoluţia mentalităţilor, cât şi de posibilităţile ştiinţifice până astăzi de neimaginat. Datoria sa este deci de a-şi face timp pentru a discerne just ceea ce este de acceptat sau nu, şi de a enunţa da-ul sau nu-ul în spiritul evangheliei. Or, nu este posibil de a pătrunde în dosare concrete care sunt prezente în mintea multora. Ar fi argumentul unei alte cărţi, cu totul diferit de aceasta. În acest spirit a fost stabilită ordinea de zi a unui eventual viitor conciliu de către mons. John Quinn, fost preşedinte al Conferinţei Episcopale Americane, într-o conferinţă devenită celebră.

Despărţirea creştinilor

O trăsătură incontestabilă a prezenţei păcatului în Biserică este despărţirea creştinilor. În cele dintâi secole ale Bisericii, păgânii puteau să spună despre creştini: "Iată cât de mult se iubesc" şi această mărturie valora mai mult decât toate propagandele. Credinţa creştină s-a răspândit în mod amplu, în vremea aceea, datorită ştirilor meşteşugarilor şi comercianţilor începând din marile porturi ale Mediteranei.

Cu toate acestea, comunităţile creştine au cunoscut foarte curând tensiuni care au provocat rupturi. În Orient conflictele au fost mai întâi doctrinale. Marile adunări conciliare au fost deseori la originea unei schisme sau a unei separări. Multe Biserici născute din aceste rupturi au dispărut. Câteva totuşi trăiesc încă, ca Biserica asiriană din Răsărit, născută din dezbaterile de la Efes şi de origine nestoriană (dar astăzi refuză acest apelativ). A doua ruptură a fost provocată de definiţia de la Calcedon în Orient. Toţi cei care nu voiau să accepte formula acestui conciliu pe care ei îl considerau "blestemat" au format Biserici: coptă, armeană şi siriană din Antiohia sau iacobită, care rămân în ruptură cu ceea ce este numit "ortodoxia calcedoniană". În Occident ocaziile de ruptură au fost mai degrabă motivate de probleme referitoare la viaţa eclezială: validitatea Botezului, de exemplu.

Ruptura din 1054 este punctul de sosire al tensiunilor seculare dintre Orient şi Occident. Deja în cursul secolului succesiv Calcedonului o primă ruptură a durat treizeci şi cinci de ani: presimţire neliniştitoare. În 1054 sciziunea s-a consumat cu schimbul de excomunicări: prima era din partea "focosului" cardinal Umberto - legat al unui papă care era deja mort. Orientul, cu Mihai Cerularie, patriarh de Constantinopol, i-a răspuns îndată cu aceeaşi monedă. În această ruptură unele motivaţii politice şi culturale au jucat un mare rol, dar, cu toată evidenţa, creştinii nu s-au preocupat prea mult să rămână uniţi. O sciziune este întotdeauna victoria amorului propriu împotriva iubirii. De atunci s-au scurs câteva "secole de neînţelegere şi de violenţă" (R. Girault) şi, în ciuda unor efemere încercări de reconciliere, în secolele al XIII-lea şi al XV-lea, cei doi "plămâni" (Ioan Paul al II-lea) ai Bisericii respiră în mod separat. Din fericire, excomunicările rec! iproce au fost şterse în 1964 de Paul al VI-lea şi de patriarhul Atenagoras. Dar cei doi "plămâni" rămân separaţi şi nu celebrează Euharistia împreună.

Element nou: marea ruptură a Bisericii din Occident în secolul al XVI-lea a fost urmată de o sută cincizeci de ani de războaie religioase. Creştinii au fost masacraţi, şi unii, şi alţii, în numele credinţei lor. În fiecare ţară câmpul majoritar îi dădea la moarte pe reprezentanţii cei mai de vază ai câmpului minoritar. Fapt pentru care în toate câmpurile, printre catolici şi protestanţi, între care se disting luteranii, reformaţii (Calvin) şi anglicanii, au fost adevăraţi martiri ai credinţei. Franţa, cât o priveşte, a păstrat amintirea tragică a nopţii sfântului Bartolomeu (24 august 1572).

Istoria separărilor şi a schismelor în Biserică este contrasemnul prin excelenţă al vocaţiei sale, care este aceea de a-i aduna pe oameni în unitatea pentru care s-a rugat Isus. Atunci când sunt însoţite de violenţe şi de masacre, aceste diviziuni devin şi mai scandaloase. Într-adevăr, crucea lui Cristos, instrument prin excelenţă de mântuire şi de reconciliere, sfârşeşte prin a fi fluturată ca o armă de război. Se vede bine în ce anume mişcarea de reconciliere ecumenică, începută la jumătatea secolului al XIX-lea, este esenţială, nu numai pentru Bisericile înseşi, ci şi pentru mărturia pe care ele intenţionează să o dea evangheliei în lume.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial