duminică, 29 mai 2011

Ce este dreapta-credinţă?

Eseu
de Gabriel Memelis

Conotaţiile fudul-ortodoxiste, dar improprii, care grevează cuvântul „dreaptă-credinţă” în demagogia ecleziastică autohtonă, ca şi în mentalitatea pop religion a „poporului drept-măritor”, „majoritar ortodox”, sunt prea evidente ca să mai fim învinuiţi de rea-credinţă (sic) atunci când le constatăm. Redusă la accepţia unei simple apartenenţe formale la confesiunea ortodoxă şi la minimalismul unei gesticulaţii ritualist-cutumiare, dreapta-credinţă a ajuns să fie înţeleasă în mod obişnuit (şi, mai grav, chiar predicată creştinilor şi predată în şcoli laice sau teologice) ca un simplu ataşament tradiţionalist faţă de formele fosilizate ale experienţei istorice proprii creştinismului răsăritean. Aşa încât o încercare de restituire a viului dreptei-credinţe este, cred, oricând binevenită.


Mă voi apleca asupra acestui termen dintr-o perspectivă atipică, dar care va sfârşi, sper, prin a recupera, din perspectiva adevăratei Tradiţii, semnificaţiile „tari” ale dreptei-credinţe. Perspectiva pe care o propun este – oricât ar părea de straniu la prima vedere – cea a epistemologiei. Teza subînţeleasă a interpretării care urmează – şi pe care n-o voi argumenta aici mai mult decât o va face însuşi comentariul meu asupra textului evanghelic normativ – este aceea că religia creştină, mai mult decât orice altă spiritualitate, conţine in nuce paradigma metodologică a cunoaşterii valide ca o cunoaştere ipotetico-deductivă, bazată pe o theoria (viziune) contraempirică asupra realităţii (i.e. opusă celei pe care o validează experienţa imediată a lumii, realismul „bunului-simţ”), paradigmă pe care însăşi ştiinţa o va prelua atunci când se va afirma ca ştiinţă modernă (1). Scurt spus, Revelaţia creştină ne prezintă o arhetipologie a cunoaşterii adevărate; ceea ce face ca propunerea grilei epistemologice în interpretare să nu fie un simplu anacronism exotic, ci un demers pe care îl socotesc fructuos deopotrivă pentru teologie, ca şi pentru interacţiunea acesteia cu ştiinţa.

Pericopa de la Ioan 1, 43-51 (2), care se citeşte în Biserica Răsăriteană chiar în Duminica consacrată Ortodoxiei (prima din Postul Paştelui), lămureşte în primul rând sensul dreptei-credinţe de o manieră care delegitimează orice interpretare formalistă şi facil confesionalistă: dreapta-credinţă se arată aici a fi, maximal, aderenţa la o viziune revelată despre Iisus, teoretică pentru că opusă simţului comun. Ea este arta de a trece, înainte de orice, de la empirie la theoria în percepţia asupra Domnului. Însăşi frecvenţa verbului „a vedea” în fragmentul la care mă refer este un indiciu lexical ce încurajează hermeneutica axată pe o astfel de tipologie a viziunii. Cu personajul principal al evenimentului, Natanael, se întâmplă o schimbare (metanoică) de viziune, în sensul trecerii de la o imagine iniţială asupra lui Iisus extrasă empiric din prejudecata colectivă („Poate să fie ceva bun din Nazaret?”), la o viziune revelată, în ambientul căreia el îşi rosteşte mărturisirea de (dreaptă-)credinţă: „Rabbi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israel!”. Natanael vine, aşadar, la Iisus grevat de o imagine empirică asupra Acestuia, preluată ad populum şi susţinută, la rândul ei, ca o concluzie a unui raţionament empiric-inductiv (din care, se ştie, nu se poate infera adevăr universal): dacă până atunci nu apăruse nici o personalitate remarcabilă, profetică din Nazaret, nici de atunci înainte şi, în general, niciodată nu era de aşteptat aşa ceva din acest loc. (Acelaşi tip de raţionament va fi folosit, în chip de argumentaţie imparabilă, de fariseii care îl trimit pe Nicodim „la bibliografie” spunându-i: „Cercetează (Scripturile) şi vezi că din Galileea profet nu se ridică!” – Ioan 7, 52).

Iisus nu-l întâmpină, însă, moralizator pe Natanael (deşi putem fi siguri că ştia de părerea iniţială a acestuia despre El), ci îl „despică” cu o privire introspectivă care merge până în adâncul fiinţei sale. Ceea ce se întâmplă la întâlnirea lor este, altfel spus, un „duel” al viziunilor, în care Iisus îl „biruie” pe Natanael din două mişcări: prima dintre ele – „Iată, cu adevărat, un israelit în care nu este viclenie.” Iisus îl învaţă pe Natanael un alt mod, teoretic, de a vedea, care poate pătrunde înlăuntrul său însuşi; Natanael tinde a rămâne, însă, în primă instanţă ataşat de o percepţie empirică, întrebându-l pe Iisus „De unde mă cunoşti?”, cu alte cuvinte „Trebuie să mă fi întâlnit fizic într-o anumită împrejurare ca să mă poţi cunoaşte”. Iisus îi dă atunci lovitura de graţie spunându-i: „Mai înainte ca Filip să te cheme, te-am văzut când erai sub smochin.” (1, 48). Cum în limbajul rabinic „a fi sub smochin” însemna „a scruta Scripturile” (v. comentariul ad locum al lui Cristian Bădiliţă), replica lui Iisus arată că îl văzuse pe Natanael într-un moment de maximă intimitate şi tensiune spirituală, atunci când numai Dumnezeu l-ar fi putut vedea. Să observăm, de asemenea, şi că Natanael se arată prin aceasta a fi mai-înainte-împlinitor al poruncilor hristice din Predica de pe Munte, vizând discreţia absolută şi intimitatea actelor devoţionale – rugăciune, post, implicit lectură biblică. Asiduu cercetător al Scripturilor în intenţia de a afla identitatea lui Mesia – fapt ce reiese şi din captatio benevolentiae cu care îl atrage iniţial Filip – Natanael avea un bun plasament pentru primirea revelaţiei mesianice.

„Biruit”, el renunţă la modul empiric al vederii asupra lui Iisus şi îşi dă mărturisirea de credinţă sub incidenţa acestei teorii divine revelate care, mai întâi, îl va fi ajutat să se cunoască pe sine însuşi introspectiv, pentru ca apoi să-i dezvăluie identitatea mesianică şi filiaţia divină ale Domnului (pe care, iniţial, nu le cunoştea nici măcar Filip; acesta ştia de identitatea mesianică a lui Iisus – „Cel despre care scriu Moise, în Lege, şi Profeţii”, dar nu şi de cea divină, pentru că îl numeşte pe Domnul, simplu, „fiul lui Iosif din Nazaret”). La sfârşit Mântuitorul anunţă, ca un corolar, şi o nouă viziune (teoria) asupra lumii care urmează revelaţiei mesianice a Persoanei Sale: pentru cel care crede drept, cerurile se văd – contrar viziunii curente, empirice, a omului comun – ca deschise şi populate de îngeri care „urcă şi coboară deasupra Fiului Omului”.

În subsidiar, textul ne mai ajută să demontăm un clişeu, provenit el însuşi din mentalitatea colectivă actuală asupra credinţei: vestitul „Crede şi nu cerceta!” Natanael nu crede fără a cerceta; dimpotrivă, el cercetează, dar o face în singura manieră care este conformă cu revelaţia, anume în cheia unei euristici lăuntrice, obţinând dovada neobiectivabilă – dar cu atât mai certă cu cât e emancipată total de modul empiric al vederii – a dumnezeirii lui Iisus, dovadă capabilă să-i susţină credinţa. El primeşte certitudinea în spaţiul relaţiei intime, mistice cu Domnul.

Ce este, în concluzie, dreapta-credinţă? Este angajamentul de fidelitate faţă de o anumită viziune, revelată asupra Persoanei lui Iisus şi, prin extensie, asupra lumii şi omului; viziune a cărei însuşire eminentă este aceea de a fi scandalos contraempirică, adică împotriva intuiţiei comune, a aşteptărilor „bunului-simţ” (3). Vorbind în termenii epistemologiei, dreapta-credinţă este aderenţa la teoria care precede şi determină experienţa prezenţei lui Dumnezeu aflat în actul Revelării Sale depline prin Întrupare. Singura competenţă care poate confirma un drept-credincios, în sensul maximal al cuvântului, este deprinderea modului de a vedea „pe dinăuntru”, dincolo de aparenţe, pe Domnul. Scurt spus, aptitudinea vederii mistice a lui (şi asupra lui) Hristos.

Deloc întâmplător este de aceea faptul că Duminica Ortodoxiei e legată cultic şi de sfârşitul crizei iconoclaste din Bizanţ, de proclamarea legitimităţii teologice a cultului icoanelor. Prin această victorie doctrinară, creştinismul este confirmat definitiv ca spiritualitate prin excelenţă a vizualului (teoretică): icoana nu redă, într-adevăr, chipul unui om aşa cum poate fi întâlnit în experienţa curentă, ci Chipul lui Dumnezeu revelat prin Întruparea Fiului, alegând o expresie plastică vădit neantropomorfică, prin urmare contraempirică.

--------------------------------------------------------------------------------
(1) Pentru argumentarea pe larg a acestei teze, a se vedea Gabriel Memelis, Adrian Iosif, Dan Răileanu, Realitatea transdisciplinară. O fuziune de orizonturi asupra teologiei, ştiinţei şi filosofiei, Curtea Veche, Bucureşti, 2010, pp. 17-67.
(2) Citatele vor reproduce traducerea comentată a lui Cristian Bădiliţă la Evanghelia după Ioan, Curtea Veche, Bucureşti, 2010, p. 29.
(3) Mai ales în Evanghelia după Ioan, pe care o putem numi pe bună dreptate Evanghelia dreptei-credinţe, în sensul ei mistic precizat aici, această tensiune empiric–teoretic este exprimată de contrastul „lume”–mesaj hristic: în textul evanghelistului Ioan găsim cele mai tăioase critici la adresa „lumii”, riscând uneori dualismul.
Sursa: http://www.oglindanet.ro/

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial