„CAZUL SERIOS” AL OMILIEI (PARTEA A TREIA)

Din nou despre „metoda patristică”

di monsignor Enrico Dal Covolo
Magnifico Rettore della Pontificia Università Lateranense

ROMA, joi 19 iulie 2012 (zenit.org). Rămânând încă la „metoda patristică” a omiliei, și mai precis la dubla ei mișcare, convine să explicităm cel puțin două sugestii.

Prima sugestie recomandă o specie de echilibru între călătoria dus și cea întors. Ne lovim deseori de omilii „dezechilibrate”: ori prea fixate pe exegeza textului, unde poate se face exces de erudită informare biblică și liturgică; ori, contrar, omilii prea îndreptate spre actualizare, unde riscul extrem este cel de a transforma omilia în reuniune politică unde se prezintă platforma politică a candidatului. În primul caz, credinciosul nu este însoțit spre interpretarea Cuvântului pro nobis, hic et nunc; în al doilea caz, Cuvântul riscă să devină un simplu pretext, pentru ca predicatorul să spună ceea ce în acel moment i se pare lui mai important. Este bine să amintim că acea călătorie de întoarcere, adică actualizarea, va fi cu atât mai fecundă, cu cât mai mare grijă va fi fost pregătită călătoria dus.

Intervine aici a doua sugestie, și ea legată de magisteriul Părinților noștri. În exercitarea omiliei trebuie valorificată inima, tocmai pentru că ea este centrul celor două mișcări ale lectio divina: acolo coboară Cuvântul, citit și meditat, și de acolo pleacă în confruntarea cu rugăciunea și cu viața.  

Unul din defectele multor omilii este cel al unui anumit intelectualism. Omilia, în schimb, trebuie să vorbească inimii credincioșilor, în sensul biblic și patristic al acestui cuvânt. Pentru Biblie și Sfinții Părinți, inima reprezintă intimitatea omului. Acolo ținem în mână destinul nostru, unde se joacă marile decizii, acolo unde, în vreun fel, sunt adunate toate facultățile noastre. Tocmai în acest sens predicatorul trebuie să vorbească „de la inimă la inimă”: cor ad cor loquitur. Tradiția creștină recunoaște în inimă calea pentru a stabili întâlniri autentice și adevărate. „Nu ne ardea oare inima în piept, atunci când conversa cu noi pe drum, atunci când ne explica Scripturile?”, se întrebau mirați discipolii din Emaus.

În acest sens, icoana predicatorului este Sf. Fecioară Maria. În Evanghelia copilăriei, Luca repetă de două ori că Maria „păstra/medita toate acestea în inima ei” (2, 19.51). evanghelistul vrea să spună că în cutiuța prețioasă a inimii ei, Fecioara mamă „păstra împreună cu mare grijă” (sunetérei) fiecare relicvă a misterului lui Isus. Dar într-una din cele două episoade, Luca adaugă: „și la confrunta…” (2, 19). Aici este folosit un verb foarte semnificativ, și acesta este termenul symbállein, înrudit, printre alții cu substantivul italienesc [și românesc] simbol. În acest fel, se vrea a se spune că Maria nu numai că păstra cu gelozie în inima ei Cuvântul lui Dumnezeu. Mai mult încă, ea căuta să confrunte cuvintele revelației cu propria viață, evident, pentru a le „pune în practică”.

Trecem acum de la Biblie la Sf. Părinți, tot cu privire la centralitatea inimii în metoda omiliei.

Amicului Teodor, medic al împăratului, Grigore cel Mare recomanda: „Învață să cunoști inima lui Dumnezeu în cuvintele lui Dumnezeu”.

Dar pentru ca acest lucru să se întâmple cu adevărat, este necesar ca Cuvântul lui Dumnezeu să fie „digerat” în inima omului. Poate că această imagine a digestiei nu este foarte atrăgătoare (Bernard îi sfătuia chiar pe călugării săi să fie animalia munda et ruminantia), dar are avantajul să amintească în mod icastic că Cuvântul lui Dumnezeu este adevărata hrană a inimii noastre.

În această privință, tradiția Sf. Părinți este foarte bogată. Mă limitez numai la un exemplu. Despre Fericitul Aelredus din Rievaulx, discipol și biograf al Sf. Bernard, se citește că vorbea ex biblioteca sui cordis. Inima lui Aelredus (și pe bună dreptate și cea a lui Bernard, maestrul lui) devenise o cutie, adică un raft prețios în care erau așezate cu grijă tà biblía, adică Sfânta Scriptură, cărțile prin excelență.

Acesta este complimentul cel mai potrivit ce s-ar putea face unui omilet: atunci când vorbește, vorbește din biblioteca inimii lui. Adică se simte cu adevărat că sarcina lui de a „actualiza” Cuvântul vine dintr-o inimă plăsmuită de El, în profundă sintonie cu acesta.  

Omileții care au influențat profund viața credincioșilor sunt martorii acestei intime, cordiale uniuni cu misterul lui Cristos.

Să ne gândim – pentru a face numai un exemplu – la Sf. Francisc de Assisi. S-a spus că de „parfumul evangheliei” sunt atât de pline scrierile lui (așa cum erau, din câte putem știi, omiliile lui) că, dacă s-ar scoate textele evanghelice, nu ar mai rămâne nimic din ele. Sau, să ne gândim la Sf. Carol Boromeu și la celebra lui Omilie nr. 45, în care sfântul episcop se adresează direct Răstignitului: „De ce ai voit să te naști într-o condiție atât de joasă, să trăiești totdeauna astfel și să mori printre ticăloșii? Pentru ce ai îndurat atâtea suferințe, atâtea ofense, atâtea jigniri, atâtea dureri și atâtea răni, și la sfârșit moartea crudă, vărsându-ți sângele până la ultima picătură?...”. Și Sf. Carol conclude omilia lui, proclamând: „cu adevărat fericiți sunt cei care au imprimat în inima lor pe Cristos cel răstignit, și nu dispare niciodată”. Să ne mai gândim la Parohul de Ars, care în momentul cel mai neprevăzut întrerupea omilia, pentru a se îndrepta cu intensitate inefabilă spre Tabernacol, spunând: „Dar ce contează toate acestea? El este acolo!...”. Dar, probabil, exemplul cel mai impresionant vine de la o predică a Sf. Alois Grignon de Monfort. Urcat pa pupitru la ceasul stabilit, predicatorul scotea crucea și, fără a spune nici un cuvânt, se oprea să-l contemple îndelung, dând curs liber lacrimilor. La rândul lui, poporul, nu reușește să-și oprească lacrimile, când predicatorul coboară și dă fiecăruia să sărute Răstignitul. „Predica a fost scurtă”, comentează biograful, „dar nu ajunge toată viața unui sfânt pentru a o pregăti”.  

 

sfârșit

 

 

Întru dăinuire spre înveşnicire

Odată, Emil Cioran l-a apostrofat pe Mircea Vulcănescu, în spiritul "Schimbării la faţă a României", "cu pasiune şi orgoliu", că românii nu au sfinţi. E drept, în calendare nu erau trecuţi şi, recunoscând, autorul "Dimensiunii româneşti a existenţei" a adăugat pe dată că ştie într-un sat uitat de lume o bătrână care a făcut gropi în lutul cămăruţei sale bătând mătănii şi făcând cu osârdie rugăciuni, plugărindu-şi sufletul spre rodire duhovnicească. Această atât de simplă afirmaţie învăluie o concepţie despre sfinţenie într-un orizont de nespusă discreţie şi delicateţe sufletească, în care îşi află rostul toţi cei care tânjesc a fi "contemporani cu Dumnezeu".

 

Semnificativ este cum s-au sfârşit cei doi gânditori: plecat în Franţa, Emil Cioran a ajuns celebru, a trăit până spre amurgul secolului şi s-a stins ca român, fără să-şi ceară cetăţenie franceză. Mircea Vulcănescu a rămas în ţară, a slujit-o cu întreaga-i pricepere şi putere de dăruire, a fost arestat de comunişti şi a plecat spre Domnul de la închisoarea din Aiud, împăcat şi îndemnând la împăcare: "Să nu ne răzbunaţi". Primul a cucerit, în modul său de a fi, lumea şi a rămas singur, al doilea abia a apucat să ajungă la mijlocul vieţii şi a îmbogăţit numărul martirilor noştri. Acest adevărat martir şi-a trăit viaţa în ritmul credinţei creştin-ortodoxe, considerând că în lumea modernă, care şi-a înmulţit ispitele, singura reacţie potrivită credinciosului este să se lepede de ea. Privind în urmă, aflăm că aşa făcut-au şi străbunii noştri, fără zarvă, fără gesturi grandilocvente, spre laudă de sine, mărindu-se în ochii lumii celei grabnic trecătoare, însă cu frica de Dumnezeu în suflet. Acea frică sfântă şi sfinţitoare, "început al înţelepciunii" pentru că Domnul este Judecătorul şi, înaintea Lui, învaţă o rugăciune, "nu va fi împăratul mai sus decât sluga, că fiecare din faptele lui ori se va coborî, ori se va înălţa". Acel ţăran, uitat de noi, dar mărturisindu-ne în faţa lui Dumnezeu, ştia ceea ce mulţi am uitat, sau o spunem doar să ne fălim că ştim - anume că toate câte le facem, în faţa lui Dumnezeu le facem şi că ceea ce omul acoperă, Dumnezeu descoperă, iar ceea ce omul descoperă, Dumnezeu acoperă.

 

Menirea omului este a sfinţi locul

Ne întoarcem la Mircea Vulcănescu şi aflăm că anume ceea ce-l face pe român să făptuiască "nu este că rezultatul atârnă de faptă, ci nevoia de a se pune în regulă cu rânduiala lucrurilor, de a-şi împlini rostul". Cam în acelaşi timp, Nichifor Crainic, încredinţând că sfinţenia este "împlinirea umanului", scria: "Destinul omului în creştinism este acela de a ajunge un Hristos prin asemănare, adică un fiu adoptiv al lui Dumnezeu, sau de a ajunge Dumnezeu nu prin identitate, ci prin participarea lui la natura dumnezeiască". Aşa îşi împlineşte omul rostul prin iubire de Dumnezeu şi semeni, pentru că ne amintesc străbunii că menirea omului este a sfinţi locul. Cum? Urmând o "măsură": "a fi mare nu-i mirare, a fi om e lucru mare", acea "omenie" ce se poate pierde din nebăgare de seamă şi care îl face vrednic, după cuvântul lui Mircea Eliade, de acel "cosmos sanctificat liturgic". Şi mai aflăm o limită - a omului fără Dumnezeu deoarece rostul cel mai adânc al omului este în Dumnezeu, fără de care totul e "vânare de vânt", rătăcire şi zădărnicie.

După cuviinţă, rânduiala se deprinde din pruncie, când se învaţă ce se cade să faci şi ce nu, să iei seama la ce se întâmplă cu tine ca să te faci pământ bun pentru cuvântul Domnului, căci omul după fapte se cunoaşte, cum pomul după roade. Mai scrie Mircea Vulcănescu că nu fapta în sine are importanţă, ci semnificaţia de "atitudine în veşnicie". Însuşită, această atitudine face omul părtaş la veşnicie, după un ritual ce duce de la vremelnicie la dăinuire spre înveşnicire; de la vieţuirea pieritoare la cea dăinuitoare. În troparul celor mai mulţi sfinţi cuvioşi spunem că în fiecare, după firea sa, "cu osârdie s-a mântuit cel după chip. Că luând crucea ai urmat lui Hristos şi lucrând ai învăţat să nu se uite la trup că este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor…" Evlavia cu totul specială pe care poporul o are pentru Cuvioasa Parascheva sau Sfântul Dimitrie cel Nou, sărbătoriţi în această lună, pentru alţi sfinţi cuvioşi, arată deopotrivă o mare credinţă şi o la fel de mare năzuinţă. Ne rugăm pentru cele de folos zilelor, care "rele sunt", dar îndeosebi pentru a ne fi sprijinitori ca să fim vrednici de sfinţia lor, împreună cu ei lucrători. Doar aşa făcând, toate celelalte "se vor adăuga". Poate părea uimitor faptul că despre petrecerea pământească a multora dintre sfinţii noştri ştim puţin, dar păstrăm ca o comoară tainică tot ceea ce este de folos spre o bună rânduială în rostul sfinţitor. Discreţia lor, şi ea, o mărturie a iubirii, este izbitor contrastantă cu egoismul şi individualismul contemporan ce înscrie omul pe o traiectorie fiinţială entropică. Cu toţii, ştiuţi şi neştiuţi, au urmat îndemnului lui Hristos: "Cel ce vrea să fie între voi întâiul, să fie tuturor slugă, căci şi Fiul Omului nu a venit să-i slujească alţii Lui, ci să slujească El…" Ei ştiu şi ne învaţă că lauda se cuvine doar lui Dumnezeu şi rostul ei e "spre îndreptarea inimii" pe calea poruncilor Sale. În "Patericul românesc" şi, mai de curând, în cartea "Chipuri de călugări îmbunătăţiţi", arhimandritul Ioanichie Bălan ne arată cât de diferite sunt drumurile către Domnul, că abia "lepădându-ne de noi", asumându-ne crucea şi urmând lui Hristos ne împlinim ca oameni, fiecare cu o personalitate unică în unitatea structurii sale de personalitate. Unicitatea ne vine din pământul din care am fost făcuţi, iar unitatea, din Duhul Sfânt pe care Dumnezeu l-a suflat peste noi, cum tot prin El comunitatea se face comuniune sfântă şi sfinţitoare.

"Fără ispite, nici raiul nu ar fi"

 

Năzuinţa spre o asemenea fiinţare a făcut ca străbunii noştri să tindă a urma voia Domnului, dăruindu-se Lui, zicând "facă-se voia Ta". O rugăciune veche din cele ce măsurau trecerea ceasurilor spune: "Doamne precum porunceşti, Doamne precum ştii, Doamne precum voieşti facă-se în mine voia Ta". Ţăranul începea ziua însemnându-se cu semnul crucii şi o rugăciune cât de scurtă, tot aşa cu tot lucrul pentru ca la sfârşit să aducă mulţumire şi slavă Celui de la care vin "toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit". E un fel de a încerca să fii "în lume", fără a fi "din lume", căutând Împărăţia lui Dumnezeu care se află în fiecare; cale spre împăcarea cu oamenii şi cu Dumnezeu, în taină şi cu îngăduinţă, până acolo renunţa la răzbunare pentru a-l "lăsa în plata Domnului". Între atâtea, e un fel de a fi în lume, ce dă seama de neam şi om, în care întrezărim înţelegere pentru mult discutata "retragere din istorie" a poporului nostru despre care vorbea Blaga. La hotarul dintre realitate şi metaforă, expresia desfăşoară un spaţiu unde transfigurarea poate însemna binecuvântare sau blestem şi ruga, împlinire sau ocară. Măsura, concept calitativ, nu cantitativ, este "ispita" în sensul dat de Mircea Vulcănescu, fără de care, spunea un bătrân duhovnic, nici raiul nu ar fi. Şi, cum nimic nu e perfect în lumea amestecată a binelui şi răului, acest fel de a fi în lume are multe virtuţi şi nu mai puţine vicii, primele întărindu-ne, celelalte vlăguind duhul şi îmbolnăvind trupul.

La început de eon, trăitorii acestor meleaguri au răspuns chemării Sfântului Apostol Andrei, încreştinarea făcându-se de jos în sus, fără să fie impusă, ci asimilată aproape firesc în spiritualitatea trăitorilor de atunci. Vestea cea bună a ajuns în pământ primitor şi a rodit "în răbdare", ce vindecă durerea, întăreşte credinţa, face roditoare iubirea şi de neclintit speranţa. Nu răbdarea care "aşteaptă la cotitură" spre răzbunare, nici aceea care-şi alina suferinţa "învoindu-se la păcat", ci aceea a lui Lazăr sau a lui Iov. I. D. Sârbu scria că această răbdare se aseamănă cu aceea a lui Iov, poporul aflându-se într-o "stare iovită"; o stare în care inima, în vremuri de restrişte, de întuneric, şopteşte cu Sfântul Grigorie Teologul: "Doamne, aprinde lumina Ta cea stinsă în mine". Drumul e greu şi aproape imposibil de descris, însă avem la îndemână rugăciunea, postul şi faptele bune, citirea Sfintei Scripturi, a Sfinţilor Părinţi. Aşa, încet şi în tăcere, refuzând vuietul lumii, avem mereu în faţă comuniunea cu Dumnezeu, tinzând "să murim lumii pentru a via lui Hristos". Iar când ne pare de nesuportat, să strigăm cu Sfântul Apostol Petru: "Doamne, scapă-mă". O va face neîntârziat, pentru că, prin timp, străbunii ne asigură că Hristos anume s-a înomenit, "să scape lumea asta de rău şi de păcat". În rest, de-a lungul anilor să spunem cu Blaga: "Când între lipsă şi prisos/ Ne bucurăm de câte sunt/ Şi cântă pe sub glii un os/ Mai e nevoie de cuvânt".

 

Autor: E. Solunca Moise

Sursa: www.ziarullumina.ro

„CAZUL SERIOS" AL OMILIEI (PARTEA A DOUA)

Definiția și metoda omiliei, după Biblie și Părinții Bisericii

de Msg. Enrico Dal Covolo
Magnifico Rettore della Pontificia Università Lateranense

 

ROMA, miercuri 18 iulie 2012 (zenit.org). Dar, oare pentru ce atâta preocupare față de omilie? Răspunsul este foarte cunoscut. Pentru o mare parte a poporului lui Dumnezeu, ea a rămas practic unica ocazie de „cateheză” (în sensul pe care Părinții ne-au învățat-o), și mai în general de „formare religioasă”, dincolo de rugăciune și de celebrarea sacramentelor.

De fapt. Omilia reprezintă locul în care se pune în aplicare o comunicare specială la nivel spiritual și la nivel uman; o comunicare ce permite să se ajungă în fiecare duminică la un așa de mare număr de persoane, pe care nici o altă „agenție” nu reușește să o egalizeze.

De aici provocarea și responsabilitatea pe care o comportă omilia.

Considerăm înainte de toate termenul folosit, adică cel de omilie. Dintre diferitele substantive folosite de Părinții Bisericii pentru a defini această particulară formă de comunicare religioasă – ca de exemplu omilia și sermones – reforma liturgică promovată de Conciliul al II-lea din Vatican a preferat tocmai termenul omilie, care implică o referință directă la episodul narat de Luca, la sfârșitul celei de-a treia evanghelii, acolo unde se vorbește despre întâlnirea lui Isus cu discipolii din Emaus. În timp ce aceștia conversau (en to homiléin) și discutau împreună, Isus în persoană li s-a apropiat pentru a le explica toate Scripturile care se refereau la El (cf. Lc 24, 13ss; în vv. 14 și 15 este folosit de două ori verbul omiléo).  

Isus se revelează astfel a fi primul omilet, așa cum se manifestase deja în sinagoga din Nazaret (cf. Lc 4, 14-21).

Dar în cele două episoade narate de Luca, Isus Cristos învață și metoda fundamentală a omiliei, cea pe care Părinții noștri au utilizată-o mult și au elaborat-o în mod variat. Substanțial, este metoda ce prezidează lectio divina tradițională.

Teoretizată și sistematizată în secolul al XII-lea în ambient monastic (să fie valabil pentru toți numele lui Guigo al II-lea, prior al Marii Certoze), lectio divina, în realitate, este mult mai veche, și nu este posterioară Bibliei, tocmai pentru că lectio se găsește în înseși interiorul Scripturii. În mod substanțial, lectio prevede o dublă mișcare. Prima este ca o călătorie „dus”, unde Cuvântul lui Dumnezeu este citit și meditat, pentru ca să coboară până în inimă; și din inimă pleacă a doua mișcare, care este ca o călătorie de „întoarcere”, unde Cuvântul lui Dumnezeu vine să convertească viața credincioșilor.

Mai trebuie să precizăm că în cazul omiliei cele două mișcări – de dus și de întors – angajează un Cuvânt contextualizat în anul liturgic. De fapt, omilia se găsește în mod vital înserată în liturgia euharistică. De aceea, cele două mișcări nu se referă la un Cuvânt izolat, ci la unul ce este propus de Biserică, în intimă relație cu evenimentul liturgic celebrat.

În cadrul Bisericii de rit roman, proiectul vestirii este conținut în diferitele Lecționare, în vreme ce descrierea teologică este prezentată în Introducerea generală la Lecționar (cartea liturgică din care se citesc lecturile biblice la Sfânta Liturghie).

De aici o consecință practică foarte importantă. Este necesar ca omiletul să aibă mare atenție față de temele oferite de către Lecționare pentru fiecare celebrare în parte. Omilia nu este locul unde se poate vorbi de totul și de nimic, dar este momentul pentru a pune în acțiune o formare religioasă, plecând de la sugestiile intrinsece Lecționarului. Dacă metodologia Lecționarului, cu titlurile propuse pentru fiecare lectură în parte, nu este patrimoniu conatural omiletului, credincioșii nu vor putea surprinde proiectul vestirii subînțeles celebrării liturgice.   

 

Va urma

„CAZUL SERIOS" AL OMILIEI (Prima parte)

De la Părinții Bisericii la Magisteriul actual

de Msg. Enrico Dal Covolo
Magnifico Rettore della Pontificia Università Lateranense

ROMA, marți 17 iulie 2012 (zenit.org).- „A transmite credința” este titlul celei de-a Treia părți a Instrumentum laboris al apropiatei Adunări Generale a Sinodului Episcopilor (Noua Evanghelizare pentru transmiterea credinței creștine, 27 mai 2012).

La nr. 91 citim: „Nu se poate transmite ceea ce nu se crede și nu se trăiește. Nu poate fi transmisă evanghelia fără a avea ca bază o viață care, de acea evanghelie este modelată, care în acea evanghelie își găsește sensul ei, adevărul și viitorul ei”.

Tocmai ținând cont de această perspectivă vrem să reflectăm despre „cazul serios” al omiliei – o autentică provocare  și o enormă responsabilitate pentru ministrul hirotonit, în actualitatea comunității creștine.

Pare o contradicție cu ceea ce de abia am spus privitor la „actualitate”; cu toate acestea, mie, care studiez Sfinții Părinți ai Bisericii, mi se pare tocmai că strada cea mai bună pentru a reflecta asupra omiliei este cea străbătută de unii predicatori iluștrii ai primelor secole creștine.

De fapt, și în ministerul predicării, ca de altfel în multe alte sectoare, Părinții noștri au marcat în mod ireversibil istoria creștinismului, până la punctul că orice vestire și magisteriu succesiv, dacă vrea să fie autentic, trebuie să se confrunte cu vestirea și cu magisteriul lor. În consecință, un predicator care nu se confruntă cu Părinții, nu este un autentic predicator al Bisericii.

Plec de la un aspect introductiv care contemplă două „cazuri” interesante: cel al lui Pseudo-Clement și cel al Sf. Ambroziu.

Să începem de la Pseudo-Clement, sau mai bine spus de la așa numita A doua scrisoare a lui Clement, cunoscută ca fiind cea mai veche omilie patristică ajunsă până la noi. În realitate, este vorba de o operă atribuită în mod fals lui Clement, episcop al Romei, spre sfârșitul primului secol. Încă și astăzi se ignoră – inclusă fiind aici paternitatea – data precisă și locul compoziției. În orice caz, este o operă venerandă, de recondus cu multă probabilitate la jumătatea secolului al II-lea. Printre altele, în așa numita A doua scrisoare a lui Clement se întâlnește, pentru prima dată în literatura patristică, termenul katechéo, în semnificația etimologică de „a învăța cu ajutorul propriei voci”, unde, însă, învățătura nu era altceva decât acel „ecou” (iar substantivul ecou este prezent în termenul katechéo) al unui Cuvânt care fusese deja pronunțat: cel al lui Dumnezeu.

Deci, iată ce este omilia pentru Părinții noștri: este o „răsfrângere a ecoului” Cuvântului lui Dumnezeu abia proclamat în adunarea liturgică.

Tot în această privință, este elocventă o altă referință la tradiție, de această dată privitoare la Sf. Ambroziu, episcop de Milano între anii 374-397. Întâlnim aici un episod al vieții lui, narat de diaconul Paulin, care are o mare valoare simbolică.

Paulin povestește că la Milano trăia un eretic arian, „foarte abil în a discuta, și încăpățânat, într-atât încât nu se reușea să se convertească la credința catolică. Într-una din zile acesta se afla în biserică în timp ce episcopul predica, și a văzut (așa cum a povestit mai târziu el însuși) un înger care vorbea la urechea episcopului în vreme ce acesta predica. Părea că Ambroziu repeta poporului cuvintele pe care i le transmitea acel înger. Convertit de această viziune, acel om începu să apere el însuși credința pe care puțin mai înainte o combătea” (Viața, 17).

Repet: este vorba de un episod care îmbracă o mare valoare simbolică, în vreme ce ne transmite metoda lui Ambroziu, și a Părinților noștri, în a predica. Aceștia nu predicau de la ei înșiși, ci cuvintele inspirate;  nu doctrine vane, ci Cuvântul lui Dumnezeu, singurul capabil să convertească inima omului. Astfel, omilia era o „cateheză” în sensul etimologic al termenului: o „răsfrângere a ecoului” Cuvântului lui Dumnezeu.

De la Părinții Bisericii la Magisteriul actual

Cu siguranță, de la Părinți până astăzi s-au scurs aproape două mii de ani de predicare creștină. Și tocmai în făgașul acestei tradiții se așează miniștri hirotoniți, cărora le este încredințată misiunea „înfricoșătoare și minunată” a predicării Cuvântului lui Dumnezeu: p misiune pe care o găsim sintetizată într-un celebru fragment din documentul conciliar Dei Verbum, care citează la rândul lui o predică de-a Sf. Augustin. „Este necesar – atenționează Dei Verbum la nr. 25 – ca toți clericii și toți cei care, ca de exemplu cateheții, îndeplinesc ministerul Cuvântului, să păstreze un contact continuu cu Sfintele Scripturi, cu ajutorul unei lecturi asidue și un studiu îngrijit, pentru ca să nu devină - și aici se află citatul augustinian – predicator inutil al Cuvântului în exterior, cel care nu-l ascultă din interior”.

Revine acel important mesaj al Părinților despre care se vorbea: pentru omiletul de ieri și de azi, este indispensabilă o profundă și iubitoare sintonie cu Scripturile, pentru ca omilia să „răsfrângă” în mod eficace Cuvântul lui Dumnezeu proclamat în adunarea liturgică.

Aceste reflecții, dezvoltate ținând cont de firul istoriei, oferă o perspectivă corectă pentru a înțelege cele mai recente indicații ale Magisteriului asupra omiliei.

Este valabilă pentru toți referința nr. 59 despre Importanța omiliei din Exortația apostolică post-sinodală Verbum Domini, semnată de Papa Benedict al XVI-lea în ziua de 30 septembrie 2010. Aici citim: „Omilia constituie actualizarea mesajului biblic, astfel ca cei credincioși să fie ajutați să descopere prezența și eficacitatea Cuvântului lui Dumnezeu în actualitatea propriei vieți. Aceasta trebuie să conducă la înțelegerea misterului care se celebrează, să invite la misiune, să dispună adunarea la profesarea credinței, la rugăciunea universală și la liturgia euharistică… Trebuie să se evite omilii generice și abstracte, care să ascundă simplitatea Cuvântului lui Dumnezeu, cât și inutile divagații care riscă să atragă atenția asupra predicatorului, mai degrabă decât asupra inimii mesajului evanghelic. Trebuie să rezulte clar credincioșilor că ceea ce stă la inima predicatorului este să-l arate pe Cristos, care trebuie să fie centrul fiecărei omilii.. Adunarea sinodală a exortat ca [în pregătirea omiliei] să se țină prezente următoarele întrebări: Ce anume spun lecturile proclamate? Ce-mi spun mie, personal? Ce anume trebuie să spun comunității, ținând cont de situația ei concretă? .”

 

Va urma

Sfântul Dionisie al Alexandriei : „Unii au murit cu bucurie alături de cei bolnavi...“

Îngrijirea bolnavilor a constituit întotdeauna o îndatorire constantă a pastoraţiei comunităţii creştine. Ceea ce trebuie remarcat încă de la început este că îngrijirea bolnavilor nu a fost niciodată lăsată doar pe seama slujitorilor Sfântului Altar. Creştinii laici se simţeau ei înşişi datori să slujească semenilor lor bolnavi.

Prezentăm în cele ce urmează un exemplu minunat de slujire a bolnavilor în timpul unei epidemii puternice petrecute la Alexandria în secolul al III-lea şi descrisă de unul dintre cei mai cunoscuţi episcopi ai acestei cetăţi: Sfântul Dionisie.

"Plângeţi cu cei ce plâng..."

Cuvintele Sfântului Apostol Pavel au fost, fără îndoială, mottoul comunităţii creştine din Alexandria în timpul unei epidemii mari care s-a abătut asupra oraşului în cursul secolului al III-lea. Sfântul Dionisie era episcopul acestei cetăţi însemnate. Alexandria nu prezenta o importanţă doar la nivelul Egiptului, ci şi la nivel mondial. Descrierea sa, pe care o redăm în continuare, nu s-a păstrat în original. Ea poate fi consultată însă în lucrarea episcopului Eusebiu de Cezareea, "Istoria bisericească". Este un fragment plin de tristeţe, dar şi plin de mult respect la adresa celor care au ales inclusiv să moară pentru ca fraţii lor să poată trăi în continuare. "Majoritatea fraţilor noştri au fost mai presus de cuvinte prin iubirea lor prisositoare şi blândeţea faţă de ceilalţi. Ei au rămas uniţi şi au vizitat bolnavii fără teamă şi i-au slujit mereu, ca şi cum ar fi făcut acest lucru lui Hristos Însuşi. Unii au murit cu bucurie alături de cei bolnavi, după ce s-au molipsit, purtând boala fraţilor lor şi suferinţele lor. Mulţi dintre cei care i-au îngrijit pe cei bolnavi le-au oferit tărie celorlalţi, cu toate că au murit făcând aceasta". Iubirea celor care au ales să îi îngrijească pe cei bolnavi este descrisă de episcopul Alexandriei ca fiind "mai presus de cuvinte". Creştinii nu s-au rezumat la vorbe goale, la discursuri pompoase în faţa pericolului iminent care ameninţa cetatea în care trăiau. Ei au ieşit în întâmpinarea acestuia cu multă dragoste şi blândeţe, împlinind astfel misiunea lor de a-şi iubi aproapele. Boala nu i-a dezbinat, aşa cum se întâmplă adesea. Comunitatea creştină a rămas unită şi a încercat să contracareze prin iubire un adversar necruţător: o epidemie care a lăsat nenumărate victime. Sfântul Dionisie al Alexandriei îi descrie pe creştini ca fiind "fără teamă" în vizita lor la casele celor bolnavi. Ei nu s-au temut, aşa cum se tem mulţi oameni în zilele noastre, să atingă până şi un om răcit, ca să nu mai vorbim de o persoană lovită de o boală teribilă. Erau convinşi că tot ceea ce fac se adresează de fapt lui "Hristos Însuşi", iar această credinţă i-a însoţit până la capăt, chiar şi atunci când s-au îmbolnăvit şi au murit din cauza infectării cu boala teribilă răspândită în Alexandria. Ne închipuim adesea că finalul fericit înseamnă să rămâi sănătos şi viu până la capăt. Este adevărat că eroii nu mor niciodată, la fel cum nu au murit de fapt nici aceşti creştini. Ei doar s-au mutat la o viaţă mai bună, după ce îşi încheiaseră misiunea iubirii pe acest pământ. Sfântul Dionisie ne spune că "au murit cu bucurie". Putem spune, oare, că un om neîmpăcat cu sine şi cu Dumnezeu poate să înfrunte astfel moartea? Însă cea mai de preţ frază din acest fragment, atât de plin de simţire duhovnicească, este ultima. Creştinii "i-au întărit" pe cei bolnavi, chiar dacă ei înşişi urmau să moară. Abnegaţia lor deosebită şi exemplul lor de jertfire de sine le-au dat bolnavilor puterea de a lupta pentru a rămâne în viaţă şi a vesti jertfa creştinilor şi generaţiilor viitoare.

 

Îngrijirea bolnavilor şi martiriul

Sfântul Dionisie al Alexandriei ne spune în continuare: "Cu adevărat cei mai buni dintre fraţii noştri au părăsit această viaţă astfel, inclusiv câţiva preoţi şi diaconi, precum şi oameni cu o mare reputaţie. Aşadar, această moarte, prin pietatea şi credinţa puternică pe care a demonstrat-o, nu s-a deosebit cu nimic de martiriu". Creştinii care i-au îngrijit pe cei bolnavi nu au fost doar oameni simpli, despre care avem atâtea istorisiri minunate privind jertfa şi abnegaţia lor. Printre ei s-au numărat şi clerici, dar şi oameni de seamă ai cetăţii. Primul gând al unui om în faţa unui pericol mare este acela de a-şi salva viaţa, aşa numitul instinct de conservare. Vom vedea mai jos care a fost soluţia aleasă de păgâni în faţa epidemiei. Însă, chiar şi pentru creştinii care ocupau funcţii importante în stat, precum şi pentru cei care făceau parte din cler, slujirea aproapelui s-a dovedit mai presus de orice instinct de conservare, de orice gând fricos că viaţa lor valorează mai mult şi trebuie preţuită şi prelungită atât cât este cu putinţă. De aceea, Sfântul Dionisie al Alexandriei nu se teme să îi asemene pe aceştia cu martirii. Îngrijirea bolnavilor este asemănată cu martiriul, iar această comparaţie stă în picioare până astăzi. Cei care au îngrijit un bolnav ştiu cât de greu este, de fapt, să rabzi toate acele momente de suferinţă maximă alături de el. Unii cred că este mai uşor să stai alături de un bolnav care nu suferă de ceva foarte serios o perioadă lungă de timp decât să stai cu un om care va muri curând, însă adevărul este că nici una dintre cele două situaţii nu se deosebeşte prea mult de martiriu. A plânge cu cei ce plâng tot timpul este un martiriu în mod sigur, pentru că, pe lângă suferinţele proprii, ne încărcăm şi cu suferinţele aproapelui. Însă aceste suferinţe, aceste poveri sunt dulci şi uşoare. Sunt uşoare pentru că Hristos Însuşi le poartă împreună cu noi. Cu toate acestea, tot timpul putem alege şi cealaltă cale...

...calea păgânilor

 

Iată ce ne spune în această privinţă episcopul Alexandriei: "Păgânii, însă, au procedat cu totul altfel. I-au părăsit pe cei care erau bolnavi şi şi-au respins cei mai apropiaţi prieteni, alungându-i în stradă când se apropiau de moarte şi neapropiindu-se deloc de cei morţi". Tatăl şi-a aruncat fiul în stradă, fiica şi-a renegat mama, prietenii au rupt orice legătură între ei. Acesta a fost rezultatul bolii printre cei păgâni.

Într-adevăr, s-au situat departe de slujirea creştină. Cu toate acestea, nu ne grăbim să-i condamnăm pentru că ştim că această situaţie se poate translata cu uşurinţă şi în zilele noastre. Vom găsi şi astăzi creştini dispuşi să se jertfească pentru cei din jur, însă vom găsi şi creştini şi necredincioşi care vor ţine cu tărie la propria viaţă condamnându-i la moarte cu bună-ştiinţă pe cei bolnavi. Calea cea dreaptă nu este niciodată una uşoară, ea cere o jertfire continuă, o dorinţă de a pune mereu viaţa celuilalt deasupra propriei vieţi. Pentru a fi însă siguri că nu suntem departe de calea cea dreaptă, trebuie să învăţăm să rodim înainte să ajungem în situaţia în care suntem forţaţi fie să alegem un drum, fie celălalt. Sunt nenumăraţi bolnavi care au nevoie de ajutor... Ce vom alege: instinctul de supravieţuire şi comoditate sau "bucuria" suferinţei alături de ei? De această alegere depinde însăşi viaţa noastră...

 

Autor: A. Agachi

Sursa: www.ziarullumina.ro

Nimic bun nu am făcut înaintea Ta, Doamne!

Avva Arsenie era un singuratic. Se retrăsese din lumea slavei şi a prestigiului în adâncul pustiei. Trăia în renunţare. Prăpastia dintre viaţa pe care a dus-o la Roma şi cea pe care o ducea în pustie era uriaşă. De la pământ, la cer. Cu toate acestea, în momentele în care era puternic ispitit îl auzim dispreţuind tot ce a făcut până atunci: Nimic bun nu am făcut înaintea Ta, Doamne!. E legitimă în acest context întrebarea: Oare chiar nimic bun să nu fi făcut avva Arsenie înaintea lui Dumnezeu?

Privind lucrurile strict obiectiv şi exterior, nu putem nicidecum să-i dăm dreptate. Seria de renunţări care au urmat cuvântului primit de la Dumnezeu (fugi, taci, linişteşte-te!) îl contrazice. La fel cum, strict obiectiv, nici Sfântul Pavel nu are dreptate când spune despre sine că este cel dintâi dintre păcătoşi (I Tim. 1, 15). Şi totuşi… Viaţa în general şi viaţa duhovnicească în special nu pot fi judecate după criterii obiective. Duhul nu poate fi încadrat în limitele strâmte ale unor reglementări.

Contextul în care spune avva Agathon cuvintele pe care le-am citat mai devreme este foarte important. Pustnicul era atunci chinuit de draci în chilia lui. O situaţie similară vom găsi, multe secole mai târziu, la Sfântul Siluan Athonitul, care la fel era cumplit chinuit de demoni. Într-un astfel de moment, Siluan primeşte de la Dumnezeu cuvântul: Cei mândri pururea sunt chinuiţi de draci! În 1500 de ani câţi s-au scurs de la avva Arsenie şi până la Sfântul Siluan nu s-a schimbat nimic fundamental la nivelul duhului, iar cea mai de seamă virtute pe care o caută creştinii este smerenia. Cuvântul pe care îl primeşte ascetul athonit este un îndemn la smerenie. Avva Arsenie pune în practică în mod natural acest cuvânt, desconsiderând tot ce până în acel moment poate că supraevaluase: faptele dreptăţii sale. Pentru ca să poată sta înaintea lui Dumnezeu, fiecare om trebuie să lase la o parte tot ce l-ar putea împiedica să fie el însuşi. Trebuie să se golească de tot. O astfel de golire, radicală, face şi Sfântul Arsenie, atunci când înaintea lui Dumnezeu se leapădă de toate ale sale.

Kenoza aceasta, smerenia sa nu se găsesc la capătul drumului. E de-abia începutul. Şi nu orice fel de început, ci am putea spune un început continuu. Ca întreaga viaţă duhovnicească. Asta face Sfântul Arsenie. Se leapădă de tot şi o ia de la capăt, cerând ajutorul lui Dumnezeu. Gestul acesta al avvei Arsenie nu este singular. Îl vom găsi mai apoi şi la Sfântul Sisoe cel Mare, care cere lui Dumnezeu, pe patul de moarte fiind, timp pentru pocăinţă şi început bun.

În mod paradoxal, seria continuă a începuturilor nu este echivalentul stagnării. De altfel, stagnarea se află în proximitatea căderii, avertizează Apostolul Pavel: "Cel ce stă, să ia aminte să nu cadă" (I Cor 10, 12). Fiecare început reprezintă înnoirea efortului foarte personal de unire cu Dumnezeu. Iar viaţa în Duh nu este altceva decât reluarea continuă, pe baza experienţei anterioare, a traseului lăuntric către Dumnezeu. Un drum pe care fiecare dintre sfinţi l-a parcurs într-un mod unic, personal şi irepetabil.

Reînnoirea despre care vorbim are în centru rugăciunea. Strădania, adică, de a sta neîncetat alipiţi de Dumnezeu. Acesta este sensul cuvintelor avvei Arsenie: Dumnezeule, nu mă părăsi! Nimic bun nu am făcut înaintea Ta, dar dă-mi după bunătatea Ta, să pun început bun.

 

Autor: P. Siladi

Sursa: www.ziarullumina.ro

Înţelepciunea lui Lot

Cu câteva mii de ani în urmă au existat în apropierea ţinutului Iordaniei două cetăţi, Sodoma şi Gomora, care au devenit renumite prin însăşi istoria lor. Lot, nepotul lui Avraam, s-a aşezat aici pentru a vieţui în pace, dar aceste locuri aveau a fi pustiite de urgia lui Dumnezeu. Treptat, această aşezare a devenit fieful nenumăratelor şi diversificatelor modalităţi de desfrânare trupească, de nepăsare, ură, sălaş al tuturor nelegiuirilor. Nimeni nu se mai închina lui Dumnezeu decât Lot, femeia şi cele două fiice ale lui. Avraam a încercat să salveze cele două cetăţi prin cuvântul său de mijlocire către Însăşi Sfânta Treime, Care S-a arătat la stejarul Mamvri în chipul celor Trei Oameni, dar decăderea morală a acelor locuitori era de neimaginat.

În timpul dialogului, Doi dintre Cei Trei Oameni coboară să vadă cele ce auziseră, dar sunt înconjuraţi în casa lui Lot de către tot poporul Sodomei, de la tânăr până la bătrân. Atunci Lot a zis: "Am eu două fete, care n-au cunoscut încă bărbat; mai degrabă vi le scot pe acelea, să faceţi cu ele ce veţi vrea, numai Oamenilor acelora să nu le faceţi nimic, de vreme ce au intrat Ei sub acoperişul casei mele" (Facerea 19, 8).

Lot este învrednicit de o preafrumoasă cinste dumnezeiască, căci în casa lui S-a pogorât Însuşi Dumnezeu în chipul celor Doi Oameni, numiţi şi Îngeri, despre care Sfinţii Părinţi spun că sunt Fiul şi Sfântul Duh, iar Avraam a vorbit cu Tatăl. Lot dovedeşte înţelepciune atât prin statornicia credinţei şi menţinerea familiei în curăţie, fapt care s-a datorat unei educaţii lucrătoare şi ziditoare de suflet, cât şi prin salvarea unei cetăţi mai mici din apropiere, care se va chema Ţoar: "Şi i-a zis îngerul: "Iată îţi cinstesc faţa şi-ţi împlinesc acest cuvânt, să nu pierd cetatea despre care grăieşti"" (Facerea 19, 21).

La toate acestea se adaugă chipul jertfelniciei adevărate când este gata să-şi piardă cinstea, chiar viaţa celor două fiice, pentru a proteja pe cei Doi Oameni, precedând încercarea credinţei lui Avraam, prin jertfa fiului său Isaac, prefigurând Jertfa mântuitoare a lui Hristos Domnul. Lot se bucură de prezenţa celor Doi pentru că în cetate nu mai locuiau oameni, căci chipul lui Dumnezeu din ei se alterase, nu mai erau nici 50, nici 40, nici măcar 10 oameni, ci doar Lot cu familia lui.

În Sodoma şi Gomora se ating cote alarmante ale lipsei iubirii umane către Creator şi către semen, omul devenind mai josnic decât dobitoacele cele necuvântătoare. Păcatul aduce robie, atrage după sine deşertăciune, amăgire, urgie, pieire, pustiire.

Astăzi ne confruntăm cu nenumărate forme de ispitire, prin lipsa pazei uşilor voinţei, raţiunii şi sentimentului nostru, iar cele mai periculoase sunt cele care intră sub acoperişul caselor noastre, ferestre spre Sodoma şi Gomora. Priveliştile urâciunii prin prezenţa sub diferite tehnici moderne, dar mai ales pe internet, a milioanelor de înfăţişări pornografice nu reprezintă altceva decât coborârea omului în cele mai de jos ale vieţuirii, la starea de vierme, căutând un blid de mâncare. Este mai uşor astăzi a desfrâna sau a imita desfrânare, pentru a fi promovat în industria desfrâului şi a arăta întregii lumi păcatele cu care te lauzi, de care trebuie să te ruşinezi şi pentru care, de nu te vei lepăda, te vor osândi. Pe promotorii spurcăciunilor trupeşti nepocăiţi şi neîndreptaţi îi aşteaptă orbirea, întunericul ce poate fi pipăit, negura cea deasă a singurătăţii, iadul veşniciei chinuitoare.

Cauzele acestor păcate sunt multiple, amintind aici doar pe cele mai mari: mândria şi iubirea de arginţi, dar ce ne uimeşte pe noi este cum a reuşit Lot să aibă o femeie credincioasă şi două fete neprihănite în cel mai proeminent context al degradării firii umane prin apogeul păcatului desfrânării. Dacă a fost posibil atunci, este cu putinţă şi astăzi, dacă înţelepciunea omenească se alătură în chip smerit înţelepciunii dumnezeieşti, în ascultare şi în împlinirea poruncilor duhovniceşti, fără de care nu există mântuire.

 

Autor: H. N. Prioteasa

Sursa: www.ziarullumina.ro

Sfânta Tradiţie şi tradiţiile populare

Sfânta Tradiţie este, alături de Sfânta Scriptură, împreună cu care formează un tot unitar, coerent şi complementar, un mijloc prin care Revelaţia dumnezeiască se face cunoscută lumii întregi. Sfânta Scriptură este Tradiţia orală care s-a păstrat în scris, iar Sfânta Tradiţie este învăţătura de credinţă, recunoscută de Biserică, dacă este în conformitate cu ceea ce s-a păstrat în scris, dar care s-a transmis pe cale orală. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie reprezintă împreună autoritatea cuvântului lui Dumnezeu, împărtăşit lumii de Duhul Sfânt. Astfel, dogmele Bisericii Ortodoxe au temei atât în Sfânta Scriptură, cât şi în Sfânta Tradiţie, fără ca vreuna dintre cele două căi de predanie a învăţăturilor dumnezeieşti să aibă exclusivitate sau suficienţă, însă ele reprezintă criterii de referinţă pentru judecarea raportării noastre la Adevăr, la Hristos, la Dumnezeul cel adevărat. Tradiţiile populare sunt elemente ale istoriei unui neam, ale unui popor, sunt însemnări în grinda istoriei vieţuitorilor de pe aceste meleaguri, care arată creşterea, evoluţia în timp a neamului. Totodată, tradiţiile populare dau mărturie, într-o oarecare măsură, şi de specificul sau identitatea neamului respectiv. Tezaurul de tradiţii al neamului românesc este o împletire între elemente precreştine şi elemente creştine, unele dintre cele precreştine fiind convertite la o identitate creştină, iar altele dintre cele precreştine supravieţuind, într-o formă sau alta, şi astăzi, păstrându-şi chiar vigoarea de altădată. Aşa se face că mai pasionant, mai atrăgător pentru anumite medii este să fie reînviată credinţa vechilor daci în zeul Zalmoxe şi a "religiei misterelor" acestora decât adâncirea învăţăturii creştine despre Hristos, despre Împărăţia cerurilor, despre mântuire, despre veşnicie - din perspectiva creştină -, sau perpetuarea aproape cu "sfinţenie" a unor tradiţii şi obiceiuri mai mult păgâne decât creştine, de către "cunoscătorii" ritualurilor de la naştere, de la cununie sau de la înmormântare. Să nu mai spun de asocierea care se face în mod nedrept şi abuziv "în popor" a unor Sfinţi ai Bisericii Ortodoxe cu lupii, cu usturoiul, cu strigoii, cu norocul şi cu alte nenumărate şi năstruşnice superstiţii, dezvoltându-se în felul acesta un ritualism fără fond, formalist, paralel cu rânduielile şi învăţăturile Bisericii. Dar cel mai curios şi neaşteptat este că toate aceste tradiţii-superstiţii au căpătat o autoritate aşa de mare, astfel încât mulţi oameni, de frică "să nu păţească ceva rău", le împlinesc orbeşte, până într-acolo încât îşi anulează raţiunea, judecata. Pentru a nu se pricopsi omul cu o "credinţă după ureche", să cerceteze preoţii Bisericii, pe preotul duhovnic în mod special, şi să întrebe ce cale să urmeze pentru a nu rătăci. Desigur, tradiţiile populare nu trebuie eliminate, ci făcută doar distincţia cuvenită dintre ce este tradiţie populară şi ce este învăţătură autentică a Bisericii. Tradiţiile populare nu au un caracter obligatoriu, ci unul facultativ. Nu este greşit dacă le împlinim, cum nu este greşit dacă nu le împlinim, important este să cunoaştem şi să împlinim cuvântul lui Dumnezeu şi poruncile Sale, pentru că doar ele sunt mântuitoare de suflete.

 

Autor: D. Vraciu

Sursa: www.ziarullumina.ro

SF. FRANCISC DE ASISI A DESCOPRIT TEZAURUL CARE ESTE CRISTOS

Ministrul General al Ordinului Franciscan al Fraților Minori Capucini indică convertirea Sf. Francisc de Assisi ca exemplu de viață nouă

de Rev. P. Mauro Jöhri

CETATEA VATICANULUI, duminică, 14 octombrie 2012 (zenit.org) – Reproducem în continuare intervenția Rev. P. Mauro Jöhri, O.F.M. Cap., Ministru General al Ordinului Franciscan al Fraților Minori Capucini, în cadrul celei de-a șaptea Congregații Generale a Sinodului Episcopilor, ținut vineri, 12 octombrie 2012.    

***

Ordinele mendicante vor contribui la noua evanghelizare în măsura în care vor știi să se reînnoiască în contact cu carisma fondatorilor lor și prin ascultarea atentă a complexelor situații ale timpului nostru. Ne este cerută o fidelitate creativă așa cum, în fond, a știut să o trăiască în mod exemplar Sf. Francisc de Assisi. În ce sens se poate vorbi de Sf. Francisc ca de „un om cu adevărat nou”?

Cred că pot spune că el a fost un om cu adevărat nou, pentru că a știut să-l repropună în mod puternic și convingător pe Isus Cristos și evanghelia lui. El nu s-a pus în locul lui Cristos: niciodată. Sf. Francisc l-a descoperit pe Cristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat, așa cum se descoperă tezaurul în câmp. Odată descoperit tezaurul care este Cristos, El a motivat și a însoțit toate alegerile vieții Sf. Francisc.

Și pentru a intra în deplina posesie a acestui tezaur, pentru a fi profund transformat de contactul cu persoana lui Cristos, Sf. Francisc a abandonat totul, a rupt cu familia, a început să trăiască o existență rătăcitoare, a renunțat la orice formă de contestație, pentru a da început unui stil de viață în acel moment în totalitate inedit. L-a pus pe Cristos în centrul vieții sale și, pentru a-i face loc cu adevărat în viața lui, îl slujea în cei leproși, se retrăgea bucuros să trăiască în sihăstrii, mergea în piețe să predice pocăința.

Noi religioșii suntem chemați în mod decis să-l punem pe Cristos în centrul vieții noastre; și acest lucru comportă să avem curajul să-l mărturisim deschis. Nu trebuie să ne fie frică că pentru El și numai pentru El am ales să îmbrățișăm viața consacrată și să trăim într-o reciprocă dependență în fraternitate. Suntem invitați să spunem că de la El așteptăm recompensa pentru renunțările noastre și că partea cea mai bună încă trebuie să sosească.   

Ipostaze teologice, filosofice şi ştiinţifice ale temporalităţii

Ultimele şapte prelegeri susţinute în cadrul Simpozionului naţional "Dialogul dintre Ştiinţe, Filosofie şi Teologie", desfăşurat în perioada 13-16 septembrie, la Mănăstirea Durău, judeţul Neamţ, au oferit participanţilor posibilitatea de a înţelege mai bine aspecte privind viaţa şi conştiinţa în condiţiile temporalităţii, din perspective sociologice, cosmologice, filosofice şi teologice. Lectorii au surprins variatele înţelesuri ale timpului, afirmând necesitatea asumării lor într-o viziune integratoare şi a valorificării lor în plan existenţial într-o cheie edificatoare şi eshatologică.

 

Sub aspect sociologic, tema timpului a fost abordată de prof. dr. Nicu Gavriluţă, decanul Facultăţii de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice a Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, care a vorbit despre ipostazele sociale ale temporalităţii interpretate din perspectiva metodei complexităţii multidimensionale.

Înainte de a arăta cum poate fi aplicată în abordarea noţiunii de timp, profesorul a explicat că metoda complexităţii multidimensionale înseamnă o interpretare multiperspectivală a unui obiect de studiu sau o abordare a acestuia din mai multe puncte de vedere, care nu întotdeauna sunt complementare, dar nici în mod obligatoriu necomplementare. O astfel de analiză nu judecă valoric, ci merge mai curând pe ideea unui adevăr construit social şi pe anticiparea interpretărilor care ar putea apărea şi fiinţa în timp în jurul acestui adevăr, aşa cum un jucător de şah poate anticipa, prin diverse interpretări, următoarea mişcare a adversarului său pe tabla de joc.

Aplicând metoda complexităţii multidimensionale asupra timpului social, acesta devine un fractal (o realitate cu mai multe dimensiuni care se subsumează unei singure reguli). Astfel rezultă mai multe ipostaze sau expresii ale timpului social, care pot fi analizate ştiinţific: timpul macrosocial şi microsocial, timpul instituţional şi cel familial, timpul muncii şi cel cotidian, timpul liber, dar şi cel sacru, ultimul fiind o ipostază deosebită a timpului, caracterizat de o anumită formă de desăvârşire. Aceasta pentru că momentul unei sărbători prezente, de exemplu, nu face decât să readucă în atenţie acele fragmente de temporalitate tare, originară, adevărată.

Prof. dr. Nicu Gavriluţă a mai explicat că resursele epistemice ale metodei complexităţii multidimensionale pot fi valorificate şi în dialogul dintre teologie, ştiinţă şi filosofie, deoarece "o abordare interdisciplinară, o hermeneutică de tip fractal, ne ajută să înţelegem mai bine condiţia umană în situaţia în care temporalitatea rămâne un vector determinant al vieţii noastre personale şi sociale".

Temporalitatea şi spaţialitatea în cosmologie şi în fizica ultimului secol

Prof. dr. Gelu Bourceanu, de la Facultatea de Chimie a Universităţii "Al. I. Cuza" din Iaşi, a explicat succesiv noţiunile de timp cosmologic, termodinamic şi biologic, plecând de la prezentarea principalelor teorii asupra naşterii şi expansiunii Universului. Până pe la anii 1920 - în acord cu legile mecanicii clasice, şi în special cu legea lui Newton - se credea că Universul a existat dintotdeauna şi va exista pentru totdeauna, fiind un Univers static şi etern, fără devenire, fără nici o ambiţie şi fără nici un scop. Între 1915 şi 1927, oameni de ştiinţă ca Albert Einstein, Alexandr Friedmann şi George Lemaître obţin ecuaţii similare asupra gravitaţiei şi, surprinzător, aceste ecuaţii admiteau un punct de singularitate (momentul zero), în care energia, spaţiul şi timpul dispar. Acest punct de singularitate ar sugera, în lectură filosofică, un început, o origine şi o expansiune a Universului. Indicaţiile acestea au fost confirmate de astronomul american Edwin Hubble, care, între 1924 şi 1931, pe baza măsurătorilor spectrale asupra luminii provenite de la galaxii, constată că galaxiile se îndepărtează de Pământ.

O altă dovadă ce atestă că Universul este în expansiune este creşterea entropiei acestuia (degradarea energiei ordonate corelată cu trecerea timpului). Aceasta antrenează ideea că, în imediata vecinătate a momentului de început, entropia Universului era practic nulă, ceea ce echivalează cu o stare de ordine perfectă. Expansiunea Universului şi creşterea entropiei acestuia sunt cele mai zdrobitoare dovezi că Universul are un început. Pe de altă parte, unii cercetători, uimiţi de toate aceste dovezi, au formulat concluzii ce depăşesc aria ştiinţelor. Stephen Hawking, de exemplu, afirmă: "Dacă Universul are un început, putem presupune că a avut un Creator". Expansiunea Universului însoţită de creşterea entropiei acestuia au condus la introducerea timpului cosmologic, respectiv a timpului termodinamic. Însă, în timp ce în sistemele izolate sau închise entropia creşte, în sistemele biologice entropia scade pe seama absorbţiei ordinii din mediul înconjurător.

Comunicarea profesorului Gelu Bourceanu a fost întregită de cea a diac. asist. dr. Sorin Mihalache, de la facultăţile de teologie ortodoxă din Iaşi şi Bucureşti şi asistent manager în cadrul Proiectului "John Templeton", care a prezentat câteva din rezultatele experimentale referitoare la timp şi spaţiu, apărute în fizica ultimului secol, ce pot fi valorificate în planul existenţei umane prin reflecţia filosofică fenomenologică. Primele două rezultate semnificative, provenite din teoriile relativităţii restrânse şi generale, se referă la contracţia timpului în cadrul deplasărilor cu viteze relativiste şi la curbarea lui în vecinătatea corpurilor dense, ambele funcţionând în baza unor principii de simetrie, care pare să fie decisive în structurarea întregului Univers. Aceste rezultate sugerează, aşa cum remarcă unele formulări prezente în filosofia cosmologiei, contingenţa spaţiu-timpului.

Un alt rezultat important al fizicii moderne, prezentat de diac. asist. dr. Sorin Mihalache, indică existenţa, la nivel cuantic, a unei energii de vacuum. Aceasta este prezentă în fiecare particulă ce compune lumea sensibilă. Într-un atom, spre exemplu, 99,99% este spaţiu gol, dar plin de energie. Mai mult decât atât, nu numai un atom este un vid cuantic, ci şi particulele care compun acest atom sunt, la rândul lor, aproape goale din punctul de vedere al cantităţii de substanţă, dar pline de această energie de vacuum. Aceasta pentru că 90% din masa unui proton este dată doar de mişcarea quarcurilor, şi doar 10% de masa lor. Teoriile de unificare mai recente sugerează că spaţiul şi timpul sunt constituite din unităţi de spaţiu-timp. Cu alte cuvinte, spaţiul şi timpul sunt interioare materiei, interioare fiecărei particule care compune universul. Acest fapt e foarte semnificativ din punct de vedere fenomenologic, pentru că spaţiul şi timpul sunt interioare inclusiv trupului uman. În felul acesta, o anumită spaţialitate şi temporalitate este interioară trupului nostru, şi ne constituie existenţa în planul sensibil, ceea ce este mai mult decât a considera că spaţiul şi timpul sunt un fond al existenţei pe care îl receptăm în afara noastră.

Diac. Sorin Mihalache a explicat că modurile în care se realizează adecvarea spaţiului şi timpului cu aparatul perceptiv şi cu instrumentarul matematic al minţii omeneşti trimit la o anumită configuraţie a universului foarte favorabilă lecturii ştiinţifice pe care o face omul. "Există simetrii de fond în spaţio-temporalitatea cosmosului care pot fi lecturate matematic şi foarte uşor simbolizate de om. Există un fel de disponibilitate a universului de a primi semnificaţii omeneşti şi o anumită posibilitate de personalizare a universului de către om".

Finitudinea ca experienţă a temporalităţii şi experienţa liturgică eclesială ca deschidere a temporalităţii spre infinitudine

Prof. dr. Ştefan Afloroaei, de la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice a Universităţii "Al. I. Cuza" din Iaşi, a vorbit despre finitudine şi experienţă a temporalităţii. Profesorul a explicat că orice manieră de înţelegere a timpului face transparentă experienţa plecând de la care ea devine posibilă. Astfel, sensul temporalităţii se arată sau se constituie în orizontul unei experienţe. Stările subiective potenţate, ca şi cele patologice, pot altera profund structura temporalităţii. Există, însă, un mod pozitiv şi edificator al afectării timpului, şi anume: survenirea acelui prezent etern în experienţa personală a credinţei.

Corelaţia dintre experienţă şi temporalitate se desprinde şi din faptul că temporalitatea priveşte însuşi modul omenesc de a fi. Astfel, ea devine sesizabilă în acei termeni ce descriu acest mod de a fi: existenţă (ek-sistenţă sau putinţă de a fi), facticitate şi cădere. Prin aceste caractere de fiinţă: existenţialitate, facticitate şi "stare de aruncare", se arată finitudinea. Aprofundarea existenţială a unor fenomene precum moartea, vina şi conştiinţa face mult mai evidentă experienţa finitudinii. Or, această modalitate de a fi sub anumite limite este "experimentată" ca timp propriu, temporalitate. Finitudinea presupune, aşadar, trăire şi asumare a limitelor proprii, ceea ce înseamnă deschidere dincolo de sine, o deschidere spre infinitudine. Temporalitatea - ca temporalizare - înseamnă o experienţă a finitudinii, iar finitudinea, o experienţă a temporalităţii. În finalul prelegerii, prof. dr. Ştefan Afloroaei a subliniat necesitatea de a reflecta, la nivel personal, mai adânc asupra experienţei care ne ghidează atunci când vorbim într-un anume fel despre timp.

Pr. prof. dr. Gheorghe Popa, prorectorul Universităţii "Al. I. Cuza" din Iaşi şi coordonatorul proiectului "John Templeton", aflat în desfăşurare în România, a explicat în prelegerea care a încheiat sesiunea sa că temporalitatea experiată în spaţiul liturgic devine un timp slăvitor. Temporalitatea legată de experienţă ne ajută să cunoaştem mai bine pe Dumnezeu, pe noi înşine şi lumea înconjurătoare. Dimensiunea liturgică a timpului cosmologic este prezentă în Sfânta Scriptură, chiar în primul capitol din Geneză, unde actul de creare a lumii apare ca o liturghie cosmică. "Această dimensiune autentică a timpului, care se împlineşte în timpul slăvitor, în odihna în Dumnezeu, a fost perturbată prin ispita originară. Atunci, omul a intrat într-o temporalitate neautentică, a pierdut dimensiunea timpului slăvitor. Această dimensiune a timpului slăvitor a fost însă recuperată prin Întruparea Mântuitorului Hristos şi prin întemeierea Bisericii Sale. De aceea, timpul slăvitor nu poate fi experiat decât în Biserică prin Sfintele Taine", a spus pr. prof. dr. Gheorghe Popa. Experierea timpului în spaţiul liturgic nu este însă liniară sau statică, ci presupune o permanentă mişcare a omului spre Dumnezeu, căreia îi corespunde mişcarea lui Dumnezeu spre om; un dinamism duhovnicesc spre starea în care Dumnezeu se odihneşte în sufletul omului, ca ipostas conştient şi liber al creaţiei, iar omul se odihneşte în Dumnezeu. Odihna în Dumnezeu însă nu înseamnă somn, ci înseamnă o anumită neodihnă, dar o anumită neodihnă care izvorăşte pace şi bucurie. Împărtăşirea din iubirea lui Dumnezeu este, de fapt, sensul şi finalitatea timpului cosmologic, biologic şi psihologic.

Eternizarea timpului în gândirea patristică şi în teologia părintelui Dumitru Stăniloae

În prima prelegere a ultimei sesiuni, lect. dr. Marin Bălan, de la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, a prezentat câteva consideraţii privind timpul şi veşnicia în gândirea Sfinţilor Părinţi, din perspectiva unor termeni propuşi de aceştia pentru a nuanţa limbajul temporal despre Dumnezeu. Citându-l pe Sfântul Atanasie cel Mare, lect. dr. Marin Bălan a explicat distincţia dintre realitatea diastemică a creaturii şi veşnicia simultană a lui Dumnezeu, după care a subliniat natura apofatică a ideii de timp şi consistenţa ei intrinsecă raţiunii umane, prin intermediul terminologiei propuse de Sfântul Dionisie Areopagitul. Potrivit acestuia, Dumnezeu este mai presus de orice timp şi veac, dar totuşi prezent în fiecare clipă a vieţii umane, întemeind ordinea temporală, dar şi schimbând temeliile timpului ca Unul întreg şi neschimbător.

Limbajul temporal nu este decât un mod de a înmulţi pe Dumnezeu, arătând prezenţa Lui în multiplicitatea lumii create. De aceea, "orice afirmaţie temporală trebuie contrabalansată prin insistenţa apofatică, potrivit căreia Dumnezeu este dincolo de o astfel de multiplicitate. În această tensiune găsim singurul limbaj adecvat pentru a vorbi despre un Dumnezeu deopotrivă prezent în creaţie şi mai presus de creaţie drept cauză a sa".

Pr. prof. dr. Ştefan Buchiu, decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă "Justinian Patriarhul" din Bucureşti, a descris în ultima prelegere relaţia dintre timp şi eternitate aşa cum reiese din teologia părintelui Dumitru Stăniloae. Părintele profesor Ştefan Buchiu a arătat că paradoxul fundamental al timpului din punct de vedere teologic constă în faptul că, deşi aparţine creaţiei care a fost chemată la existenţă de Dumnezeu din nimic, el este compatibil cu necreatul, mai exact, cu eternitatea divină. Părintele Dumitru Stăniloae consideră că expresia biblică "La început …" (Fac. 1, 1) indică prima unire a lui Dumnezeu cu timpul. Potrivit părintelui Stăniloae, aşa cum prima clipă are la bază eternitatea, adică voia lui Dumnezeu cel din veci, aşa şi fiecare clipă ce urmează are la bază voia lui Dumnezeu cel etern, Care susţine lumea în dezvoltarea ei şi cheamă pe om continuu la un răspuns, prin aceasta făcând posibilă legătura aceasta responsabilă cu eternitatea. Părintele Dumitru Stăniloae precizează diferenţa între veşnicia lui Dumnezeu, care pentru noi este şi rămâne apofatică, şi eternitatea eonică destinată umanităţii, o eternitate plină de experienţele timpului sau un fel de timp umplut de eternitate.

Viziunea personalist-dinamică este singura în măsură să explice posibilitatea depăşirii alterităţii totale dintre timp şi veşnicie, prin coborârea binevoitoare a Persoanei divine la persoanele umane, fără desfiinţarea sau suprimarea timpului, şi în acelaşi timp fără pierderea eternităţii. Această coborâre inexprimabilă va face posibilă ridicarea făpturilor raţionale, prin puterea lui Dumnezeu, în planul eternităţii, atunci când timpul se va încheia.

Părintele decan a mai vorbit şi despre timp ca posibilitate dată persoanei umane de a se depăşi continuu, precum şi despre caracterul hristocentric al timpului. Totodată, a mai arătat că învăţătura despre timp şi eternitate este concepută de părintele Dumitru Stăniloae într-o manieră personalist-duhovnicească. Prin aceasta, părintele Dumitru Stăniloae a depăşit modelul scolastic de a vedea timpul şi veşnicia ca două realităţi antagonice, în care timpul ar fi oarecum autonom sau închis în sine, iar eternitatea ar fi total ascunsă, inaccesibilă. Din moment ce ambele sunt raportate la Dumnezeu ca Persoană supremă, liberă în actele Sale, eternitatea devine participabilă, iar timpul uman se poate umple de prezenţa transfigurată a lui Dumnezeu Cuvântul şi a Duhului Sfânt.

Între concluziile întâlnirii s-a remarcat faptul că, în ceea ce priveşte abordarea noţiunii de timp, teologia ortodoxă se poate deschide într-un mod edificator către spaţiul interpretărilor propuse de filosofie, dar şi către cel prezent în teoriile economice, psihologice, precum şi către modelele utilizate de fizică, sociologie şi neuroştiinţe. Următoarea ediţie a Simpozionului naţional "Dialogul dintre Ştiinţe, Filosofie şi Teologie" va avea ca temă: "Libertate şi comuniune: implicaţii sociale. Abordare ştiinţifică, filosofică şi teologică".

 

Autori: Gheorghe-Cristian Popa, Diac. Sorin Mihalache

Sursa: www.ziarullumina.ro