„CAZUL SERIOS" AL OMILIEI (Prima parte)

De la Părinții Bisericii la Magisteriul actual

de Msg. Enrico Dal Covolo
Magnifico Rettore della Pontificia Università Lateranense

ROMA, marți 17 iulie 2012 (zenit.org).- „A transmite credința” este titlul celei de-a Treia părți a Instrumentum laboris al apropiatei Adunări Generale a Sinodului Episcopilor (Noua Evanghelizare pentru transmiterea credinței creștine, 27 mai 2012).

La nr. 91 citim: „Nu se poate transmite ceea ce nu se crede și nu se trăiește. Nu poate fi transmisă evanghelia fără a avea ca bază o viață care, de acea evanghelie este modelată, care în acea evanghelie își găsește sensul ei, adevărul și viitorul ei”.

Tocmai ținând cont de această perspectivă vrem să reflectăm despre „cazul serios” al omiliei – o autentică provocare  și o enormă responsabilitate pentru ministrul hirotonit, în actualitatea comunității creștine.

Pare o contradicție cu ceea ce de abia am spus privitor la „actualitate”; cu toate acestea, mie, care studiez Sfinții Părinți ai Bisericii, mi se pare tocmai că strada cea mai bună pentru a reflecta asupra omiliei este cea străbătută de unii predicatori iluștrii ai primelor secole creștine.

De fapt, și în ministerul predicării, ca de altfel în multe alte sectoare, Părinții noștri au marcat în mod ireversibil istoria creștinismului, până la punctul că orice vestire și magisteriu succesiv, dacă vrea să fie autentic, trebuie să se confrunte cu vestirea și cu magisteriul lor. În consecință, un predicator care nu se confruntă cu Părinții, nu este un autentic predicator al Bisericii.

Plec de la un aspect introductiv care contemplă două „cazuri” interesante: cel al lui Pseudo-Clement și cel al Sf. Ambroziu.

Să începem de la Pseudo-Clement, sau mai bine spus de la așa numita A doua scrisoare a lui Clement, cunoscută ca fiind cea mai veche omilie patristică ajunsă până la noi. În realitate, este vorba de o operă atribuită în mod fals lui Clement, episcop al Romei, spre sfârșitul primului secol. Încă și astăzi se ignoră – inclusă fiind aici paternitatea – data precisă și locul compoziției. În orice caz, este o operă venerandă, de recondus cu multă probabilitate la jumătatea secolului al II-lea. Printre altele, în așa numita A doua scrisoare a lui Clement se întâlnește, pentru prima dată în literatura patristică, termenul katechéo, în semnificația etimologică de „a învăța cu ajutorul propriei voci”, unde, însă, învățătura nu era altceva decât acel „ecou” (iar substantivul ecou este prezent în termenul katechéo) al unui Cuvânt care fusese deja pronunțat: cel al lui Dumnezeu.

Deci, iată ce este omilia pentru Părinții noștri: este o „răsfrângere a ecoului” Cuvântului lui Dumnezeu abia proclamat în adunarea liturgică.

Tot în această privință, este elocventă o altă referință la tradiție, de această dată privitoare la Sf. Ambroziu, episcop de Milano între anii 374-397. Întâlnim aici un episod al vieții lui, narat de diaconul Paulin, care are o mare valoare simbolică.

Paulin povestește că la Milano trăia un eretic arian, „foarte abil în a discuta, și încăpățânat, într-atât încât nu se reușea să se convertească la credința catolică. Într-una din zile acesta se afla în biserică în timp ce episcopul predica, și a văzut (așa cum a povestit mai târziu el însuși) un înger care vorbea la urechea episcopului în vreme ce acesta predica. Părea că Ambroziu repeta poporului cuvintele pe care i le transmitea acel înger. Convertit de această viziune, acel om începu să apere el însuși credința pe care puțin mai înainte o combătea” (Viața, 17).

Repet: este vorba de un episod care îmbracă o mare valoare simbolică, în vreme ce ne transmite metoda lui Ambroziu, și a Părinților noștri, în a predica. Aceștia nu predicau de la ei înșiși, ci cuvintele inspirate;  nu doctrine vane, ci Cuvântul lui Dumnezeu, singurul capabil să convertească inima omului. Astfel, omilia era o „cateheză” în sensul etimologic al termenului: o „răsfrângere a ecoului” Cuvântului lui Dumnezeu.

De la Părinții Bisericii la Magisteriul actual

Cu siguranță, de la Părinți până astăzi s-au scurs aproape două mii de ani de predicare creștină. Și tocmai în făgașul acestei tradiții se așează miniștri hirotoniți, cărora le este încredințată misiunea „înfricoșătoare și minunată” a predicării Cuvântului lui Dumnezeu: p misiune pe care o găsim sintetizată într-un celebru fragment din documentul conciliar Dei Verbum, care citează la rândul lui o predică de-a Sf. Augustin. „Este necesar – atenționează Dei Verbum la nr. 25 – ca toți clericii și toți cei care, ca de exemplu cateheții, îndeplinesc ministerul Cuvântului, să păstreze un contact continuu cu Sfintele Scripturi, cu ajutorul unei lecturi asidue și un studiu îngrijit, pentru ca să nu devină - și aici se află citatul augustinian – predicator inutil al Cuvântului în exterior, cel care nu-l ascultă din interior”.

Revine acel important mesaj al Părinților despre care se vorbea: pentru omiletul de ieri și de azi, este indispensabilă o profundă și iubitoare sintonie cu Scripturile, pentru ca omilia să „răsfrângă” în mod eficace Cuvântul lui Dumnezeu proclamat în adunarea liturgică.

Aceste reflecții, dezvoltate ținând cont de firul istoriei, oferă o perspectivă corectă pentru a înțelege cele mai recente indicații ale Magisteriului asupra omiliei.

Este valabilă pentru toți referința nr. 59 despre Importanța omiliei din Exortația apostolică post-sinodală Verbum Domini, semnată de Papa Benedict al XVI-lea în ziua de 30 septembrie 2010. Aici citim: „Omilia constituie actualizarea mesajului biblic, astfel ca cei credincioși să fie ajutați să descopere prezența și eficacitatea Cuvântului lui Dumnezeu în actualitatea propriei vieți. Aceasta trebuie să conducă la înțelegerea misterului care se celebrează, să invite la misiune, să dispună adunarea la profesarea credinței, la rugăciunea universală și la liturgia euharistică… Trebuie să se evite omilii generice și abstracte, care să ascundă simplitatea Cuvântului lui Dumnezeu, cât și inutile divagații care riscă să atragă atenția asupra predicatorului, mai degrabă decât asupra inimii mesajului evanghelic. Trebuie să rezulte clar credincioșilor că ceea ce stă la inima predicatorului este să-l arate pe Cristos, care trebuie să fie centrul fiecărei omilii.. Adunarea sinodală a exortat ca [în pregătirea omiliei] să se țină prezente următoarele întrebări: Ce anume spun lecturile proclamate? Ce-mi spun mie, personal? Ce anume trebuie să spun comunității, ținând cont de situația ei concretă? .”

 

Va urma