„CAZUL SERIOS" AL OMILIEI (PARTEA A DOUA)

Definiția și metoda omiliei, după Biblie și Părinții Bisericii

de Msg. Enrico Dal Covolo
Magnifico Rettore della Pontificia Università Lateranense

 

ROMA, miercuri 18 iulie 2012 (zenit.org). Dar, oare pentru ce atâta preocupare față de omilie? Răspunsul este foarte cunoscut. Pentru o mare parte a poporului lui Dumnezeu, ea a rămas practic unica ocazie de „cateheză” (în sensul pe care Părinții ne-au învățat-o), și mai în general de „formare religioasă”, dincolo de rugăciune și de celebrarea sacramentelor.

De fapt. Omilia reprezintă locul în care se pune în aplicare o comunicare specială la nivel spiritual și la nivel uman; o comunicare ce permite să se ajungă în fiecare duminică la un așa de mare număr de persoane, pe care nici o altă „agenție” nu reușește să o egalizeze.

De aici provocarea și responsabilitatea pe care o comportă omilia.

Considerăm înainte de toate termenul folosit, adică cel de omilie. Dintre diferitele substantive folosite de Părinții Bisericii pentru a defini această particulară formă de comunicare religioasă – ca de exemplu omilia și sermones – reforma liturgică promovată de Conciliul al II-lea din Vatican a preferat tocmai termenul omilie, care implică o referință directă la episodul narat de Luca, la sfârșitul celei de-a treia evanghelii, acolo unde se vorbește despre întâlnirea lui Isus cu discipolii din Emaus. În timp ce aceștia conversau (en to homiléin) și discutau împreună, Isus în persoană li s-a apropiat pentru a le explica toate Scripturile care se refereau la El (cf. Lc 24, 13ss; în vv. 14 și 15 este folosit de două ori verbul omiléo).  

Isus se revelează astfel a fi primul omilet, așa cum se manifestase deja în sinagoga din Nazaret (cf. Lc 4, 14-21).

Dar în cele două episoade narate de Luca, Isus Cristos învață și metoda fundamentală a omiliei, cea pe care Părinții noștri au utilizată-o mult și au elaborat-o în mod variat. Substanțial, este metoda ce prezidează lectio divina tradițională.

Teoretizată și sistematizată în secolul al XII-lea în ambient monastic (să fie valabil pentru toți numele lui Guigo al II-lea, prior al Marii Certoze), lectio divina, în realitate, este mult mai veche, și nu este posterioară Bibliei, tocmai pentru că lectio se găsește în înseși interiorul Scripturii. În mod substanțial, lectio prevede o dublă mișcare. Prima este ca o călătorie „dus”, unde Cuvântul lui Dumnezeu este citit și meditat, pentru ca să coboară până în inimă; și din inimă pleacă a doua mișcare, care este ca o călătorie de „întoarcere”, unde Cuvântul lui Dumnezeu vine să convertească viața credincioșilor.

Mai trebuie să precizăm că în cazul omiliei cele două mișcări – de dus și de întors – angajează un Cuvânt contextualizat în anul liturgic. De fapt, omilia se găsește în mod vital înserată în liturgia euharistică. De aceea, cele două mișcări nu se referă la un Cuvânt izolat, ci la unul ce este propus de Biserică, în intimă relație cu evenimentul liturgic celebrat.

În cadrul Bisericii de rit roman, proiectul vestirii este conținut în diferitele Lecționare, în vreme ce descrierea teologică este prezentată în Introducerea generală la Lecționar (cartea liturgică din care se citesc lecturile biblice la Sfânta Liturghie).

De aici o consecință practică foarte importantă. Este necesar ca omiletul să aibă mare atenție față de temele oferite de către Lecționare pentru fiecare celebrare în parte. Omilia nu este locul unde se poate vorbi de totul și de nimic, dar este momentul pentru a pune în acțiune o formare religioasă, plecând de la sugestiile intrinsece Lecționarului. Dacă metodologia Lecționarului, cu titlurile propuse pentru fiecare lectură în parte, nu este patrimoniu conatural omiletului, credincioșii nu vor putea surprinde proiectul vestirii subînțeles celebrării liturgice.   

 

Va urma